– Dacă vrei să ajungi iluzionist adevărat – îmi spunea de o vreme mentorul pe care mi-l hărăzise signor Barberini – nu trebuie să te mulțumești cu scamatoriile tale de începător. În meseria noastră, iuțeala mișcărilor și agerimea degetelor – pe care le ai cu prisosință – nu sunt de ajuns, e nevoie de muncă și iarăși de muncă, iar o mișcare, ca să iasă perfect, trebuie repetată de sute, de nu chiar de mii de ori. Dacă ți se pare că nu poți să te împaci cu o asemenea muncă și dacă socotești că eu sunt prea pretențios, n-ai decât să-i spui lui signor direttore să te trimită înapoi la menajerie.
Trebuia să strâng așadar din dinți și să-mi dau toată osteneala pentru a-l mulțumi pe don Michele care, în felul lui, nu-mi voia decât binele.
Prin urmare, diminețile îmi erau ocupate în întregime cu repetițiile, care nu durau niciodată mai puțin de trei ore, căci dascălul meu, precum acei cai cărora li se scoate splina ca să fie de neîntrecut la alergări, nu obosea niciodată, iar la sfârșitul repetițiilor părea la fel de proaspăt ca la început, în vreme ce eu eram leoarcă de transpirație.
Libere erau numai după-amiezile și seara zilei de luni, când nu aveam reprezentație, iar artiștilor li se îngăduia să-și tragă puțin sufletul după o săptămână de osteneală.
În acest timp liber, eram lăsați să ne plimbăm cât pofteam prin Prater, dar în oraș nu aveam voie să ieșim decât cu aprobarea lui signor Barberini, care nu era oferită cu cine știe ce dărnicie.
În ce mă privea, eu nu doream câtuși de puțin să bat fără rost străzile Vienei, unde, după mintea mea, la fiecare colț de stradă pândea câte un polițist, iar noile mele acte, cine știe, poate nu erau nici ele cu totul în regulă.
Mie îmi plăcea Praterul cu permanenta lui agitație, cu nenumăratele sale distracții și cu veselia lui necontenită.
Nu eram aici pentru prima dată.
Am revăzut, gata-gata să izbucnesc în lacrimi, locurile pe unde trecusem cu ceva ani în urmă, în tovărășia lui Kostas Venetis. De atunci Praterul nu se schimbase prea mult. Se găseau la locul lor și barăcile de tir, și dughenele care vindeau baloane colorate, dulciuri și floricele, și tiribombele, și călușeii, și bărcuțele zburătoare și mai ales roata cea mare, la care mă uitasem pe vremuri cu mirare și teamă în timp ce strângeam cu putere mâna lui Kostas.
„Ei, ce spui Nemțoaico? Vrei să te dai și tu? Sau ți-e frică?” – m-a întrebat el.
Bineînțeles că-mi era frică, dar n-aș fi recunoscut asta cu niciun preț în fața lui Kostas Venetis.
„Eu o să mă dau – a vorbit mai departe tovarășul meu – dar tu nu e nevoie să-mi ții tovărășie dacă ți-e teamă” „Ba nu mi-e teamă” – i-am răspuns eu fără prea multă convingere. Kostas a cumpărat atunci două bilete de la o femeie grasă care avea un chip ca de păpușă, am așteptat momentul prielnic și am sărit amândoi într-o nacelă care tocmai se eliberase, ne-am așezat unul lângă celălalt, iar eu am apucat iarăși strâns mâna însoțitorului meu. Am început să urcăm lin, foarte lin, iar pe măsură ce eram ridicați tot mai sus, am văzut Praterul mai întâi, apoi Viena întreagă, cu străzile, palatele și grădinile ei, întinzându-se la picioarele noastre, ca în acele vise pe care le aveam uneori și în care se făcea că zburam. Încetul cu încetul a început să-mi treacă și frica.
„Ei, îți place, Nemțoaico? – m-a întrebat Kostas Venetis. Iată, așa arată lumea văzută de sus, privită cu ochii lui Dumnezeu. Ia bine aminte: oamenii s-au făcut cât furnicile, cu toate poftele și deșertăciunile lor. Ferice de cel care, dobândind înțelegerea pe care Dumnezeu o lasă doar la îndemâna anumitor minți, reușesc să se ridice deasupra tuturor patimilor și să trăiască în pace cu lumea și cu ei înșiși. Dar mai presus de această înțelegere a minții este înțelegerea inimii, care mie îmi lipsește, dar pe care ție ți-e scris s-o dobândești, dacă vei reuși să treci cu bine de toate ispitele pe care diavolul ți le va scoate în cale, cu îngăduința lui Dumnezeu. Eu o să te călăuzesc până pe la jumătatea drumului, iar de acolo o să primești însoțitor nou, care o să te ducă acolo unde mie nu mi-e îngăduit să ajung, căci amândoi am fost judecați dinainte, iar locul meu e printre capre, la stânga Mântuitorului, pe când al tău este la dreapta Lui, căci tu ai, precum Iannis, suflet de fluture sau de floare.”
Și rostind aceste cuvinte, Kostas m-a apucat pe după umeri și mi-a sărutat apăsat buzele, în timp ce Praterul și Viena întreagă se întindeau la picioarele noastre.
Acum mă puteam uita la roata cea mare fără mirare și fără teamă. După-amiaza nacelele se umpleau doar pe jumătate, se mișcau parcă mai împiedicat decât odinioară, iar în urechi, venite din cine știe ce ungher îndepărtat al amintirii, îmi răsunau cuvintele lui Kostas Venetis și simțeam sărutarea lui cum îmi ardea parcă din nou buzele.