Nu e că mă gândesc c-aş ajunge un designer celebru şi-aş face o prezentare printre ruinele fabricii, nu e c-am văzut o miniserie unde unul – tată de familie – are o viaţa dublă şi noaptea se face punker şi găseşte el nişte ruine unde adăposteşte pe alţii la fel de ciudaţi ca el, nu e că au rezistat cu un scop resturile fabricii cu turnurile şi structura asta pe care se baza tot, nu e că am eu o comuniune cu locul, nu e că ar fi scopul meu să spun ce s-a întâmplat cu fabrica, de ce şi-au bătut joc întâi de natură, pe urmă de fabrică, nu e că ar veni vreun regizor aici să filmeze viitorul lui film, nu e că m-agăţ cu toată puterea de ruinele astea care sunt şi copilaria mea şi prietenia mea cu Mia şi planurile noastre şi tot ce cunoaştem sau cunoşteam, pentru că ea a dat acum de altceva şi simt că nu mai vede lucrurile ca mine, ca fostul noi.
E că nu ştiu. E ca un loc de decolare a unui elicopter, să zic, şi de aterizare, dar nu e niciun elicopter aici. E că ne aveam una pe alta şi nu pot să spun că amândouă am fost trădate sau abandonate sau păcălite, pentru că Mia n-a făcut asta, dar ce aşteptam? Doar nu credeam sau speram să zică: bine, atunci stau şi eu cu tine, să ne dăm seama împreună. Nu era vreun test pentru ea: să vedem dacă pleci singură sau planul era al nostru şi dacă eu nu pot, trebuie să renunţi şi tu.
Mia n-ar putea să vadă lucrurile aşa, e sigură că doar ea are dreptate şi eu am dezamăgit. Cum aş fi putut s-o conving? Stai cu mine în continuare pe dâmb, ia uite că rimează cu tâmp, asta ar fi zis, şi aşteptăm să ce? Scriem o poezie la două mâini sau o povestioară despre anii de glorie ai fabricii de mătase artificială, aducem zgomotul ei în prezent, batem toba, îi dăm ceva înapoi, pentru că prea a trebuit să dispară deodată. Nu prea aveam argumente să conving pe cineva să stea cu mine într-o aventură statică pentru că researchul n-a dat rezultate încă.
Într-o zi am încercat ecoul, aşa fac în filme, te eliberează, cică, poate speram să-mi răspundă vreun perete al fabricii, dar nu e niciun ecou sau poate am strigat eu în şoaptă, nu vreau să apară şi alţii din cartier aici, altceva vreau, dar nu e clar ce, să readuc vechea fabrică nu cred, nici să fie una nouă, dar s-o folosesc cumva aş putea. M-am gândit la poze, dar n-ar ajuta, s-ar uita oamenii şi atât, nu s-ar schimba nimic. Pereţii au urechi, bine, de ce nu spun o povestioară din ce-a fost, ar fi un pic mai uşor să înţeleg, sau ce-ar vrea mai departe că nu cred că asta, să fie lăsaţi în pace. Nici turnurile nu spun nimic, poate sunt sub imperiul înjurăturilor vâscozienilor – cuvânt inventat de mine sau poate există – pentru toată poluarea lor.
Lâncezesc. Ăsta e cuvântul. Sunt tânără şi n-am voie să lâncezesc aici, unde nimeni nu vrea să rămână, cam aşa gândeşte mama despre mine. Nu numai mama, îi spun la telefon Miei, ştiu c-o să zică imediat: are dreptate, au toţi dreptate, dar ea îşi face manichiura în timpul ăsta şi parcă ronţăie ceva, după cum o aud:
Mişto, şi cine ţi-a mai zis? În afară de mine şi de maică-ta, adică.
M-am întâlnit cu profa de română din liceu.
Ah, se aude râsul Miei.
Bine, şi te-a luat la întrebări?
Da. A auzit ea că m-am lăsat pe tânjeală, că ce-i cu mine, că eram o fată deşteaptă, că uite Mia ce frumos s-a adaptat la Bucureşti, by the way, de unde ştia ea? Vorbiţi vreodată sau cum?
Ei, vorbim, o fi auzit prin cartier sau de la ai mei, ce ştiu eu, cu mine nu era aşa apropiată, mereu mi s-a părut că te place şi de asta îţi dădea note mari.
Lasă, dar chiar a pus o mână pe mine, cu toată zdrăngănelele ei, cred că are câte zece brăţări la fiecare încheietură şi ştii că asta ne hipnotiza pe amândouă şi atunci, cred că şi-a mai adăugat câteva. Mă privea cu milă parcă sau ca pe un animăluţ ca vai de el şi mă strângea de braţ – ce degeţoaie puternice are şi mi-a spus: ce e cu tine, Ilaria? S-a întâmplat ceva? Ştiu că umbli cu Darius – pe asta cine i-a mai spus-o? Ţi-a făcut ceva şi nu-ţi revii? Care e problema ta?
Parcă eram pusă la panou şi trebuie să mă apăr. Cred că aveam faţa roşie şi nu ştiam cum să scap.
Se aude iar râsul Miei: trebuia să te aştepţi, şi ce-ai făcut? Ai început să bâzâi sau i-ai zis că te-a lăsat gravidă şi nu vrea să te ia de nevastă? Cel puţin te distrai, sigur se ducea valvârtej la el să-l tragă de urechi.
Am încercat să-mi trag mâna, dar n-am reuşit şi-am bălmăjit:
Nu, nu e nimic, e doar un timp de gândire, un an sabatic, am vrut să fiu sigură ce facultate aleg. A oftat din tot corpul şi zorzoane şi coc şi cerceii imenşi şi parcă m-a strâns mai tare.
Nu e bine, a zis, lâncezeşti. Ai citit Doctor Jivago? V-am dat atunci să citiţi. Sau filmul, ai văzut filmul? Auzi şi tu ce mă întreabă aşa, din senin, în mijlocul cartierului. Nu ştiu cine se credea. Voia cu tot dinadinsul să mă salveze, să mă aducă pe drumul cel bun.
Am zis: Nu încă.
S-a uitat în jos, nu ştiu dacă la pantofii ei sau ai mei şi i-a dat înainte: Să-l vezi neapărat, uită-te. Sunteţi toţi ca şi copiii mei şi tu eşti confuză. E acolo o scenă în care bărbatul nu ştie ce să facă, încotro s-o apuce, merge la întâmplare, vrea şi înainte şi înapoi şi la stânga şi la drepta şi cu una dintre femei şi cu cealaltă. Şi asta nu se poate. Atunci ce se întâmplă?
A făcut ochii mari să-mi atragă atenţia, ca şi cum eram tot la şcoală şi trebuia să răspund, dar eu n-am zis nimic, doar am zâmbit puţin.
Se întâmplă că apar unii şi-l răpesc, e un fel de a spune: Nu ştii ce să faci? Na, acum să te vedem. Înţelegi, puiule, ce vreau să spun? Mama ta nu vorbeşte cu tine? Eu cred că da, nu e bine că lâncezeşti aici, aşa. Am auzit că te tot duci la fosta fabrică. Ce-i acolo? Ah, încă una pe care v-am recomandat-o, dar nici pe asta n-ai citit-o: Pastorala americană, citeşte-o, puiule, nu se poate, o să vezi la ce duce confuzia, ce ajunge fata asta să facă şi nu cred că tu asta vrei.
Acum mă încruntam, pentru că n-aveam habar despre ce vorbeşte şi m-a apucat de celălalt braţ. Eşti în pericol, puiule, nu vreau să te sperii, dar e un moment de cumpănă pentru tine şi poţi să alegi greşit. Atâta inactivitate la vârsta ta te duce la tot felul de gânduri şi idei şi pot să nu fie cele mai bune. Apare frustrarea, apar resentimentele, apare invidia, apare gelozia şi n-ai o bază solidă, aşa că iei decizii proaste. De asta îţi zic, lasă anul sabatic, a trecut, pregăteşte-te să mergi la facultate din toamnă. E şi Mia în Bucureşti, te ajută şi ea, nu eşti singură.
I-a sunat mobilul şi m-a lăsat în pace.
Hai, te pup, poţi să vii oricând la mine să vorbim, pui.
Am dat repede din cap că da, sigur şi mi-am pipăit braţele.
Of, pui – puiule, se aude Mia la telefon, eu ţi-am zis, lâncezeşti, o să te răpească răpitorii, o să ajungi ca aia din Pastorală pentru că n-ai venit cu mine. E karma, puiule, n-ai ce să faci.
Râde şi mă pufneşte şi pe mine râsul. Mai ronţăie ceva şi e satisfăcută de rezultatul manichiurii. Îţi trimit poză pe urmă, spune.
Eu vreau să închid pentru că se face târziu şi vreau să merg să-l văd pe Darius, dar ea n-a terminat.
Acum, pe bune ceva-ceva are dreptate babet, nu că m-ai lasat baltă pe mine, dar nici cu fabrica n-ai avansat în vreun fel, nici nimic n-ai făcut cu Făt-Frumos, doar laşi timpul să treacă, nu cred că e suficient.
Mă uit în sus şi nu mai am răbdare: Da, bine, mersi, fii tu fericită în capitala capitalelor, ia tu ce-i mai bun din Bucureşti, evoluează tu, urcă, devino cine trebuie, ok?
Hai, măi, glumeam şi noi, vezi că vin în weekend, poate îmi rezervi nişte minute, dacă poţi să te rupi un pic din lâncezeală.