„Asta e! își zise Alexandru când dădu peste postarea cu concursul de proză scurtă. Iată o bună ocazie să arăt de ce-s în stare și să ies din anonimat! Să vedem despre ce-i vorba.” Citi cu atenție: „Concursul se va desfășura în perioada 01 iulie – 15 septembrie… 01 – 31 iulie: primirea textelor… În cât suntem azi? Mai nou, mi-am uitat zilele. 29… Nu, 30! La limită, băga-mi-aș! Asta pățești când nu ești la curent cu tot ce se întâmplă în lumea literară. Oare mai are rost să particip? se întrebă el, brusc descumpănit după entuziasmul de mai devreme. Măcar de-aș avea o povestire la îndemână, nepublicată. Precis trebuie să fie inedită, tot timpul se cer inedite. Da, uite, scrie clar. Hai să încerc! Cât de scurtă trebuie să fie?” Minimum 12.000 semne și maximum 30.000 semne (cu spații). „12.000 nu-i foarte mult. Deja am… 848. Dar despre ce să scriu?!”
Nu exista o tematică anume, trebuia doar ca textul să fie scris bine, să aibă o voce proaspătă și să transmită ceva. „Să transmită ceva! repetă Alexandru. Normal. Nu-i frumos să te prezinți în fața juriului cu un text despre nimic. Mă rog, Seinfeld a fost despre nimic și a avut un succes enorm, dar asta e altă poveste. Membrii juriului primesc zeci, sute de texte, și unde nu-s ei ocupați până peste cap, tocmai acum, în plin sezon estival, când lumea se relaxează pe unde poate, mai vii și tu cu textul tău insipid și vrei să ți-l citească, ba să-l și aprecieze! Nu-i frumos. Dacă tot îl scrii și-l bagi în concurs, măcar să spui ceva. Să zăbovești asupra unor aspecte importante din societate. Poate chiar din istorie. Să vorbești despre sentimentele umane, aceleași dintotdeauna. Să ridici semne de întrebare. Asta face literatura, nu?” Așa îi spusese, printre altele, scriitorul și fostul său profesor de română Ion Orbeșteanu, când își terminase de citit povestirea, la o ședință de cenaclu, luna trecută. Lucruri bune, de altminteri, pentru care ajunsese totuși să-l urască pe Orbi (cum îi ziceau elevii). „Povestirea ta, tinere, nu ne spune nimic”, declarase el, grav. Bun, și de ce dracuʼ îl încurajase să scrie, să meargă la cenaclu și să-și citească proza, dacă tot urma să-l desființeze? Doar ca să nu umble prin cârciumi? „Decât să bateți toate cârciumile, mai bine citiți și scrieți poezii de dragoste”, le spusese odată, la sfârșitul unei ore. Și atunci, unul dintre elevi, Vlad, îl întrebase într-o doară: „Dumneavoastră așa faceți?” Întrebare simplă – dar nu tocmai nevinovată, căci lui Orbeșteanu îi cam plăcea să bată cârciumile –, pentru care Vlad plătise mai apoi cu vârf și îndesat, gată să rămână corijent… Sau, poate, se așteptase să-l dea pe spate cu un text grozav? El, Alexandru, sigur se așteptase să-i dea gata pe toți cei prezenți acolo, nu mai mult de cincisprezece persoane – scriitori, poeți și gură-cască. Fusese atât de sigur de succesul său, încât, înainte se ședință, nici nu se gândise să-i arate povestirea lui Orbi, să-și dea cu părerea, preventiv. „Nu-i nimic, îi zisese acesta pe urmă, când se adunaseră, câțiva dintre ei, să bea, la restaurantul de alături. Parcursul unui scriitor e presărat cu multe eșecuri și dezamăgiri. Trebuie să înveți din ele și să te obișnuiești cu ele, dacă vrei să nu clachezi… ” Și alte bla-blauri de-astea, pe care Alexandru le ascultase cuminte, chiar dacă singurul lor rost părea a fi acela de-a răsplăti cumva cinstea făcută, multele pahare de votcă și multele beri băute, nu doar de Orbeșteanu, firește, ci de toți ceilalți de la masă (însă doar profesorul trebuise dus pe brațe până la un taxi), nu îndrăznise nici măcar să-și șteargă fața, atinsă în vreo două rânduri de stropii de salivă ai fostului său dascăl, darmite să-l întrebe (cum tot îi șoptea un drac mititel) ce mari eșecuri suferise de-a lungul timpului, de se purta atât de urât cu bieții aspiranți în ale scrisului. Ce rost mai avea să-l întrebe? Ajunsese cu chiu cu vai acasă, noroc că părinții săi erau plecați la țară și nu-l văzuseră cum vomitase la toaletă și cum își rupsese în bucăți foile cu povestirea, singurul exemplar pe care-l avea, jurându-și să nu mai calce niciodată la vreun cenaclu, niciodată, niciodată… Îl întâlnise pe Orbi după câteva zile în oraș, se făcuse că nu-i vede vânătaia de la frunte, întrebându-se totuși dacă o fi căzut sau l-o fi bătut nevastă-sa, și odată luată hotărârea de-a renunța la întâlnirile cenacliere, îi venise mai ușor să-i spună acestuia, când adusese vorba despre scris, că poate ar fi mai bine să se lase păgubaș cu totul. „Domnule profesor, eu mereu am fost pe la mijloc, știți și dumneavoastră. Nici cel mai slab, dar nici cel mai bun. Notele de 6 și 7 nu se dezlipeau de mine. Bine c-am luat bac-ul.” „Bine. Și?” „La fel și cu scrisul. Sunt un mediocru. Și stau cam prost cu gramatica.” „Nu! îi strigase atunci Orbeșeanu, fără să-i pese de trecători. Nu te da bătut! Nu trebuie! Auzi, Alexandre, nu trebuie! Tu nu ești ca ceilalți, nu-ți dai seama? Unii ar putea spune acum, cu țâfnă: «Ăsta nu-i un adolescent al zilelor noastre, parcă-i picat din anii ʼ90!» Ei, și? Nu-i nimic rău în asta!” Îl prinsese de mână și-l strângea cu putere, tremurând ca scuturat de friguri. Ochi-i păreau de jăratic, iar fruntea i se umpluse de sudoare. Tânărul îl privea uluit, aproape speriat: nu-l mai văzuse în starea asta pe fostul său profesor. „E un păcat, urmase Orbi, ceva mai potolit. O spune chiar Dumnezeu: «Ştiu faptele tale; că nu eşti nici rece, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Astfel, fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea.» Înțelegi, Alexandre? Nu te lăsa! N-aș vrea să ajungi ca mine.” Apoi plecase repede, aproape alergând pe bulevard în sus. Iar reacția asta teatrală a lui Ion Orbeșteanu – aflat, de bună seamă, în sevraj – îl convinsese pe Alexandru să continue să scrie. Da, avea să-și continue lucrul la romanul început în urmă cu un an, avea să mai scrie și povestiri…
Jurizarea se va face pe texte anonime, citi tânărul mai departe. „Excelent! zâmbi el. Nu sunt eu oare Marele Anonim?” Citi până la capăt anunțul, înțelese cerințele, apoi închise laptopul și părăsi camera.
‒ Ies puțin în oraș, le zise părinților, când trecu prin sufragerie.
‒ Te duci să-ți cauți un loc de muncă? îl înțepă tatăl, din fața televizorului.
‒ Nu chiar, răspunse Alexandru, serios. Am o idee de proză scurtă și vreau s-o dezvolt.
‒ Ce idee?! se strâmbă mama.
‒ Lasă-l, dragă, zise tatăl, nu știi că visează să ajungă scriitor? Vrea și el să fie un om important. E plină țara asta de scriitori, numai el mai lipsea!
‒ Alex, zise mama, să nu te prind că te faci scriitor, că nu mai vorbesc cu tine!
Fiul își coborî privirea, plină de văpăi, și nu mai spuse nimic. Jos, în fața blocului, se opri un minut, neștiind încotro s-o apuce. De fapt, îi era indiferent. Porni agale spre centru. 6.848.
Salută un vecin de scară, dar acesta nu-i răspunse, și se întrebă dacă făcuse ceva nepotrivit în ultimele ore, fiindcă ieri avusese o discuție cât se poate de amiabilă cu respectivul. „Problemele cotidiene, stresul… Să nu pun la suflet”, își zise Alexandru. Apoi își întâlni fosta dirigintă din gimnaziu și o salută politicos. Niciun răspuns. „Ce dracuʼ?” se supără el. Puțin mai încolo, când îl văzu pe Vlad, cel cu întrebarea deplasată, se prefăcu, dinadins, că nu-l cunoaște și rămase mut când trecu pe lângă el. Celălalt, însoțit de o fată, procedă la fel, de parcă Alexandru nici n-ar fi existat. „Acum, că are gagică, face pe șmecherul”, gândi Alexandru și merse mai departe.
La o terasă foarte animată, zări câțiva scriitori tineri, adunați în jurul unei mese pline cu halbe. Pe unul dintre ei îl întâlnise la cenaclu, pe doi îi știa de pe facebook și de la diverse evenimente culturale, alți trei stăteau cu spatele la el, nu știa cine sunt. Când ajunse în dreptul lor, spuse „Bună ziua” și ridică ușor mâna, în semn de salut. Nimeni, nimic. Nici măcar un gest, cât de mic, deși îi despărțeau doar vreo doi metri, iar cei întorși cu fața spre stradă se uitară, o clipă, spre el, sau mai bine zis prin el. Vorbeau netulburați, gesticulau, râdeau. Evident! Se putea altfel? Oamenii ăștia nu-i acceptaseră nici măcar prietenia pe facebook, și acum se aștepta să-l salute? Nu voia cumva să-l invite la masa lor și să-l cinstească cu o halbă rece? „Ce naiv pot fi! se certă Alexandru, îndepărtându-se, umil. Să-mi închipui că scriitorii noștri o să mă citească într-o zi și o să-mi aprecieze scrisul. Sunt un prost! Ăștia publică la edituri mari, sunt cunoscuți în țară, sunt prieteni, se întâlnesc adesea la târguri de carte, la festivaluri, la sindrofii, își citesc unii altora cărțile și scriu despre ele cronici laudative prin reviste de prestigiu. Când o să mă citească ei pe mine? Vor spune vreodată: «Iată, am descoperit un tânăr prozator talentat, surprinzător, pe nume Alexandru Pop»? Niciodată! Pentru ei, cei ca mine nu contează… nu există! La naiba, chiar nu exist?” se enervă deodată, și se apropie de peretele din sticlă reflectorizantă al unei bănci. Apăruse de nicăieri, parcă expres pentru el, să-și poată răspunde la întrebarea: Era, într-adevăr, invizibil?
La drept vorbind, i-ar fi plăcut să fie. S-ar lămuri, astfel, tot ce i se întâmplase de când ieșise din scara blocului. Mai întâi vecinul, pe urmă fosta dirigintă și Vlad, acum tipii ăștia… Și poate s-ar simți mai bine. Sau altfel. „Da, aș putea s-o dau puțin pe fantastic, își spuse Alexandru, aș mai aduna niște semne cu spații. Dar s-a mai scris despre oameni invizibili… S-au făcut și filme”, și îi veni în minte filmul cu Elisabeth Shue și Kevin Bacon. „Ce dracuʼ aș face, să fiu nevăzut? I-aș teroriza pe scriitorii ce nu mă bagă în seamă? Serios?” Își privi indiferent silueta în geamurile băncii. Un flăcău de nouăsprezece ani, înălțime potrivită, nici gras, nici slab, tuns scurt (de când îi tăiaseră pletele niște maneliști beți), privire ștearsă, nas normal, buze subțiri. Un tricou alb, o pereche de blugi, cam roși la genunchi, adidași… „Poate ar fi trebuit să încep cu asta. În fine!” Banal pe de-a-ntregul. Trecea printre oameni ca o stafie. Și nici măcar n-avea o Demi Moore a lui! N-avusese niciodată, nici măcar fetele șterse, așa ca el, nu-l luau în seamă. „Un motiv în plus ca să câștig concursurile de literatură! avu el un zâmbet poznaș. În definitiv, nu asta-și doresc scriitorii: faimă, bani și femei în pat?” Își aminti de niște versuri de Bukowski și, pe când se pregătea să traverseze bulevardul, de unul singur, zâmbetul i se prefăcu într-o grimasă.
Trecerea de pietoni era nesemaforizată și șoferii încetiniră și-i acordară prioritatea cuvenită. Alexandru tresări, brusc iluminat: Iată, ei îl vedeau! Îl vedeau și-l respectau. Opreau pentru el, se conformau pentru el. Când ajunse pe cealaltă parte a bulevardului, așteptă câteva minute, până rămase singurul stăpân al zebrei, și traversă iar, fără grabă. „Ei, da! își zise, bucuros. Uite-i cum opresc pentru mine! Uite cum mă poftește, câte unul, cu mâna întinsă, politicos, să trec! Asta înseamnă respect! Asta înseamnă prețuire!” Alexandru se simțea, în sfârșit, un om important.
La următoarea traversare – pe același bulevard, dar la o altă trecere de pietoni, unde nu funcționau semafoarele –, un șofer cam grăbit și c-un ochi în telefon, frână brusc, evitând în ultima clipă să-l ia pe capotă pe extaziatul pieton. Omul coborî geamul portierei, nervos, și Alexandru, trezit brusc din reverie, ținu să-i explice întreaga situație.
‒ Domnule, îmi cer iertare, zise el. N-am vrut să vă creez neplăceri. Ascultați-mă, vă rog. Voiam doar să adun 12.000 de semne cu spații. Atât prevede regulamentul concursului: minimum 12.000 semne și maximum 30.000 semne (cu spații). 30.000 era chiar de speriat. Dar 12.000 mi-am zis că pot să…
‒ Te bag în pizda mă-tii! răcni șoferul, vânăt de furie, și demară în trombă.
Ajuns pe trotuar (pe propriile picioare, se înțelege), Alexandru zâmbi, încântat. „Perfect! își spuse el. Cu pățania asta, depășesc lejer minimul de semne cu spații.”
Apoi plecă acasă, urmărit, un timp, de privirile ostile ale câtorva cititori.