Dionisie se trezește legat de scaun cu mâinile la spate. Fenia apare în altă lumină. În altă cameră.
– E un joc? zâmbește mirat. Crezi că avem nevoie de jocuri ca să vreau să te țin mereu în brațe?
Fenia nu se grăbește să răspundă. Îl privește lung, neclintită ca umbra icoanei.
– Spune ceva.
Umbra s-a mișcat:
– Am auzit cum îți spunea maică-ta la telefon „curvar ești, ca bunic-tu…”
– Ok, pot să-ți lămuresc…
– Tu să-mi lămurești? izbucni neașteptat în râs.
– Păi…
– Ceva legat de bunic-tu?
– Nu, despre el nu știu nimic. Mama refuză să-mi vorbească despre bărbații din familie. Doar mă zădărește.
– Ai vrea să știi?
– De ce-aș dori să știu acum? Exact când îmi pasă cel mai puțin. Mă rog, de când te-am întâlnit.
– Dar e timpul să dispari din casa asta și înainte, poate ai vrea să-ți lămuresc niște lucruri.
– De ce tu?
– Măcar pentru că ne leagă o poveste prin curvarul de bunic-tu.
Dionisie se gândi brusc că nu-i place lumina nouă.
– Ok. Încerci să mă șochezi, să-mi spui că suntem frați, veri, ce mai putem fi? Oricum nu voi renunța la tine.
Fenia îl ascultă atent. Fenia respiră ecoul fiecărui cuvânt. Nu degeaba îl aduse în camera asta. Acustică perfectă. Întuneric. Lumini… Are mare grijă de lumini.
– De ce taci? Spune! Suntem rude?
– Crezi că te-aș fi lăsat în așternut, dacă eram?
Dionisie respiră ușurat. Voi să-și șteargă sudoarea de pe tâmple, dar mâinile…
– Dezleagă-mă. Ce rost mai are jocul?
– Nu. Povestea abia începe. Și e atât de urâtă, că mai bine rămâi așa. Nu pentru mine, pentru tine îmi fac griji. Unele adevăruri pot lovi crunt. Nu toți rezistă. Eu nu vreau sânge în casa mea.
– Dacă nu erai tu, nici legat nu te-aș fi ascultat.
– N-ai tu norocul lui Ulise.
Dionisie zâmbi mulțumit. Fenia era o elevă bună. Cu trei zile în urmă nu știa nimic despre păgân. Aprindea cuminte candele la icoane. Acum erau stinse, toate. Detaliul brusc îi șterse zâmbetul de pe buze. Ceva îl neliniști.
– Începe! Sunt dispus să ascult orice, nu pentru că ard de nerăbdare să aflu ce rol am eu în povestea ta, dar ca să mai rămân aici. Poți face orice, atât cât mă lași să stau lângă tine.
– O faci pe dârzul.
– Ultima oră, vinul e dulce.
Fenia a mutat sfeșnicul. Acum apărea cu fața luminată doar pe jumătate, ca luna.
– Nici maică-ta, nici oglinda nu-ți pot spune cine ești. Nimeni, în afară de mine.
În ochii ei negri scăpără un gând.
– Sângele tău are o memorie care curge și prin venele mele. Sună straniu, dar alte cuvinte nu am. Totul în povestea asta e greu de băgat în cuvinte simple. Pentru că nu s-au inventat cuvinte pentru a explica moartea violentă a copiilor, a femeilor, a bătrânilor care au îngrășat pământul ăsta, pe care azi cresc flori ce dau roate dulci și înmiresmate. Cred că și raiul e plantat pe un iad. Cele mai frumoase flori cresc pe păcate grele.
Noi suntem ultimii – tu din neamul tău și eu din al meu -, așezați față în față, sub icoana care a văzut atâta sânge, că nu l-am putea spăla cu toata apa râului, ierta cu toata dragostea din lume. Un blestem nu vine din senin peste un sat, nu-i așa? Trebuia să existe ceva strașnic, pentru care satul să fie pedepsit cu dispariția. Și noi, ultimii care au făcut dragoste în el, tot trebuie să dispărem. Dar măcar să știm de ce, nu-i așa? Morții, cu un picior în groapă, au drepturi pe care viii încă nu. Dreptul la adevăr. Răspunsul la veșnica întrebare a muribundului: de ce?