Călin se holbează la mesajul primit înainte de a intra în terminalul aeroportului. Îi pare o completare a unui text anterior, destinat altcuiva. Își ține degetele deasupra ecranului, fără vreo idee despre ce ar putea să răspundă. O însoțitoare de bord îi atrage discret atenția asupra telefonului. Femeia din dreptul lui, de peste culoar, îl privește acuzator. O evită și pune telefonul în Modul Avion. Mesajul rămâne pe ecran. Simte că femeia îl privește în continuare cu aceeași nervozitate și lipsă de înțelegere. 

Are loc la culoar, ca de obicei. Se poate ridica imediat din scaun după aterizare și ieși rapid din avion. Uneori îi pare rău că nu poate admira peisajul pe fereastră, mai ales norii, însă senzația de claustrofobie ar fi prea puternică. S-ar simți blocat de pasagerii de pe celelalte două scaune. Mai mult, în cazul unui accident, ar avea șanse mai mari să se evacueze. Un accident ușor, firește, nu uită să menționeze niciodată atunci când se gândește la el.

Bagă telefonul în buzunarul scaunului din față. Descărcase doua filme în telefon încă dinainte de a pleca de acasă. Se uită la ele rareori, oricum. Gândul că sunt acolo și ca le poate vedea oricând îi vrăjește percepția trecerii timpului și-i oferă un soi de confort. Nu prea îi stă mintea la supereroi acum. Mai are și o carte cu el, însă dintre toate locurile din lume, avionul îi pare locul cel mai puțin prielnic pentru o lectură liniștită. O ține, totuși, în același loc cu telefonul.

Azi sunt nori groși peste München. Dimineața plouase înaintea întâlnirii lunare a tuturor membrilor echipei din care face parte și el. Una de modă veche, șeful cel mare detestă ședințele pe net, în ciuda economiilor evidente. Insistă să fie toți prezenți în persoană. E mai bine pentru buna funcționare a echipei. Vin din patru țări la cartierul general cu o zi înainte de cea în care se ține adunarea, iar când se strâng, vorbesc timp de câteva ore într-un birou cu mobilier minimalist din Unterschleissheim, despre calcule de rezistența materialelor pentru industria aviatică.

Femeia de la 5D își pune rucsacul sub scaunul din fața ei, de care sprijină o sticlă de apă minerală și o cafea de la Starbucks, într-o poziție care ridică suspiciuni asupra stabilității ei la decolare. O să se umple podeaua de cafea cu lapte și o să rămână lipicioasă. Călin își ridică tălpile instinctiv. Femeia, parcă citindu-i gândurile, proptește mai bine paharul în timp ce avionul accelerează pe pistă. El ar vrea să-i mulțumească, însă, cel mai probabil, ar crede că o agață. Cu doi ani în urmă, când zbura de la Atena, unul dintre pasageri ținea sub scaun un rucsac burdușit, care s-a desfăcut cu mai puțin de jumătate de oră înainte de aterizare. A ieșit din el pământ uscat, aproape nisipos, despre care individul spunea că e de la Muntele Atos. În ciuda eforturilor lui, o parte din conținutul rucsacului s-a răspândit în tot avionul, ajutat de curentul puternic de aer din duzele de aerisire din podea. Călin l-a simțit între măsele până seara târziu.  
— Lasă că e sfânt, îi spunea Delia, râzând cu poftă după ce el se spălase a treia oară pe dinți.

Femeia își încleștează pumnul mâinii stângi pe mânerul scaunului în momentul desprinderii de la sol. Călin îi aruncă o privire cu coada ochiului. E aproape să se întoarcă spre ea și să-i spună că momentul critic o să treacă în curând. Îi vine însă în minte figura ei acrită de mai devreme și renunță. Trecerea prin nori pare fără sfârșit. Mai e un plafon. Ea strânge la fel de tare de mâner.
— Ieșim în curând, spune Călin mai mult pentru el.

Ea îl privește scurt, fără să-i spună ceva. Expresia încruntată persistă pe fața ei. Traversarea celui de-al doilea plafon e mai agitată decât mai devreme. Cabina e, în sfârșit, inundată de razele soarelui, însă avionul își continuă zgâlțâiturile. Se gândește înaintea fiecărui zbor că ar putea fi ultimul, cu toate că, statistic, e puțin probabil să se întâmple un accident. Așa spun toți, chiar și cei care urmează să fie printre victime, iar când tragedia se produce, mai au timp doar cât să-și dea seama că norocul îi ocolește și că soarta e rea cu ei. Se vor gândi la o salvare miraculoasă până în ultimul moment. Eventual, unii atei vor dezvolta o pasiune pentru divinitate. La primele zboruri, pulsul i-o lua razna la fiecare decolare și revenea la normal abia când roțile avionului atingeau pista. Acum, ceasul de la încheietura mâinii arată un ritm cardiac de optzeci, stabil. Femeia de lângă el poartă tot un iWatch și, cu siguranță, ar arăta o valoare cu trei cifre.

După cinci minute, turbulențele încetează și, în scurt timp, semnul de cuplare al centurilor se stinge. Călin scoate telefonul și citește pentru a patra oară mesajul. Îi vin în minte fragmente din trecut, imagini estompate cu Clara. Ultima pe care și-o amintește în întregime e de la începutul facultății. Cu două decenii în urmă, ieșea mândru prin oraș alături de ea. Lumea întorcea capul după ei. Mai mult după ea, căci el nu atrăgea atenția în vreun fel. Cel mult, cauza mirare, pe care o și ghicea pe fața multora, că ea ar fi putut fi cu unul ca el. Îi trecuse prin minte să o țină de mână, doar pentru a se da mare și pentru a împrăștia orice dubii, lucru pe care i l-a și sugerat odată, iar ea a fost de acord.

Lipsa semnalului în avion îl face să se simtă mai bine. E izolat, imposibil de contactat, în siguranță în fața primirii oricărei alte vești. Mai are o ora de separare digitală față de restul lumii și decide că e mai bine să-și alunge gândurile legate de mesaj. Se bucură, totuși, că nu a răspuns impulsiv. Nici el, dacă ar fi scris un mesaj după douăzeci de ani, nu s-ar fi așteptat la prea multă promptitudine.

Avionul traversează o nouă zonă de turbulențe. Femeia de la 5D își ține laptopul pe picioare. Un tabel desfășurat pe tot ecranul cu cifre și prescurtări o ține conectată vizual la calculator, ca și când dispăruse totul în jur. Ar putea face și el același lucru, dar are oroare de a lucra în public. În avion ar simți toate privirile asupra lui. Cu toate că e conștient că e falsă, impresia persistă în mintea lui. Oamenii au lucruri mai bune de făcut decât să-l țină pe el sub observație. De multe ori se întreabă dacă senzația că e supravegheat sau căutat de privirile celorlalți e o formă subliminală de a-și dori să atragă atenția și, de ce nu, să fie admirat. De obicei, își alungă gândul. E absurd ca unul ca el să-și dorească un renume, chiar dacă, teoretic, ar putea să-l obțină. „O să fii faimos, poate o să mă și părăsești”, i-a spus Delia de câteva ori, iar lui îi venea să râdă mereu.

Scoate carnetul în care-și notează idei și-l deschide la pagina la care rămăsese cu o zi înainte. Nu se știe când avea să-i folosească pentru o povestire. Ar vrea să scrie acum despre vecina lui de peste culoar. Îi e teamă că l-ar putea vedea, deși scrisul lui de mână l-ar putea ajuta. E indescifrabil uneori chiar și pentru el. Femeia privește la ce scrie cu o mină distrată în aparență. Scrisul de mână e demodat și ineditul situației îi atrage atenția. Vocea comandantului anunță pe un ton mormăit că trec peste Viena. Mai mult nu se înțelege. Ea se ridică și se postează lângă toaleta din față, în urma a doi oameni. Se leagănă de pe un picior pe altul, ca și cum s-ar scăpa pe ea și lui Călin îi vine să râdă. Cei doi bărbați de dinaintea ei intră pe rând și ies, însă ea își menține poziția, chiar dacă toaleta este liberă. Acum face câte un pas înainte și înapoi ca într-un mers nervos de așteptare. Trebuie că resimte prea intens frica de zbor. Se oprește și face exerciții de respirație. Trage aer adânc în piept, se ridică pe vârfurile picioarelor și expiră prelung pe gură. Orice călătorie cu avionul trebuie să fie un coșmar pentru ea. Sper să nu zboare la fel de des ca mine, își spune Călin și își mută privirea în caiet. Femeia revine pe scaunul ei și-și repornește calculatorul. Pe ecranul de start apare numele Alexandra. Are o muzicalitate plăcută și lui Călin i-ar plăcea s-o audă cum își pronunță numele.

Uneori e dezamăgit de felul în care oamenii își spun propriul nume atunci când se prezintă. Făcuse chiar o teorie prin care identifica intențiile la prima întâlnire. Întotdeauna cei care-și spun numele grăbit și neglijent o fac din pură formalitate și, cel mai sigur, o a doua întâlnire nu o să aibă loc. Mai sunt cei care-și spun numele întreg. Au o pronunție impecabilă, nu lasă loc de interpretări, însă a doua întâlnire se produce doar dacă apare necesitatea. Cu fetele îi e mai greu să aplice teoria, întrucât apar mereu excepții de la regulile lui. Eventualele corecții, cum ar fi felul în care se strânge mâna, nu fac decât să complice lucrurile. Își poate da seama dacă oamenilor le place sau nu numele lor după felul în care-l pronunță. Când a cunoscut-o pe Delia, ea și-a spus numele clar, parcă accentuând fiecare vocală. E singura Delia pe care o cunoaște, oricum. Nu are la ce se raporta. Auzise o prezentatoare cu același nume. Și-l spunea cu un i foarte scurt.

Nori denși și albi își fac apariția la mică distanță sub avion, iar prezența lor se face simțită cu promptitudine. Avionul oscilează în sus și-n jos, nimic grav deocamdată. Alexandra își bagă laptopul în rucsac cu gesturi grăbite și-și verifică centura. Sunetul motoarelor se reduce. Decide să-i vorbească:
— Au redus puterea motoarelor pentru că urmează o zonă cu turbulențe.
Ea îl privește cu ochi mari. Strânge din nou cu forță mânerul scaunului.
— Nu te speria, e ca la mașină, continuă Călin, atunci când mergi pe un drum plin de gropi, reduci viteza.
Explicația lui nu o liniștește. Semnul de centură cuplată se aprinde, urmat de un anunț. Turbulențele sunt intense acum, incomparabil cu cele de mai devreme. Cărucioarele, deși prinse, se ciocnesc unele de altele cu un zgomot metalic. Pe fereastră se vede o ceață albicioasă. Alexandra tremură. Își face o cruce.
— Alexandra?
Femeia se întoarce surprinsă spre el.
— Am văzut numele scris pe ecran și am presupus că e al tău, adaugă el. Să știi că nimeni nu a murit din cauza turbulențelor.
O minte, desigur. Există cel puțin un caz documentat de infarct letal cauzat de turbulențe. E mai important acum să fie convingător.
— În mai puțin de jumătate de oră ajungem. Acum suntem peste munți și relieful accentuează mișcările de aer.
Habar nu are unde se află cu exactitate. Tonul cu care vorbește e credibil și asta e tot ce contează. Călin întinde mâna și o atinge neîndemânatic pe încheietură la fel cum ar mângâia o pisică. E surprins și el de propriul lui gest. Se așteaptă la o reacție de respingere din partea ei, însă ea nici măcar nu tresare. Mâna îi rămâne peste a ei. O strânge ușor. Are pielea rece. Acum îi dă mai multă atenție la cum arată. Păr blond, drept și lung, ochi căprui deschis, în spatele unor ochelari fără ramă, fără inele sau verighetă. Poate e doar o alegere. Nici el nu poartă verighetă. Alexandra își continuă exercițiile de respirație. Buzele subțiri se țuguiază excesiv atunci când scoate aerul afară. Poate ar fi mai bine să-și retragă mâna. Se amuză la gândul că e prima femeie pe care o ține de mână și cu care nici nu a făcut cunoștință și un mic sentiment de vinovăție față de Delia își face loc în mintea lui. Încearcă să se convingă că nu e cazul. Încearcă să ajute o femeie să-și depășească spaima, asta e tot. Firește, n-ar ajuta un bărbat la fel de înfricoșat în locul ei. Dar ea ce ar face? Meseriile lor nu implică atingeri de niciun fel. Nu sunt doctori, să poată pipăi pacienți în fiecare zi, nici actori, să-și sărute partenerul de spectacol pe scenă. Lui i-ar fi greu să suporte ideea, Deliei, imposibil. Chiar și gestul de acum i-ar părea la limită. I-ar argumenta că gestul lui e doar expresia dorinței ascunse pentru o altă femeie.
— Mai avem puțin și ajungem, îi spune el Alexandrei cu voce mai hotărâtă decât înainte.
Se uită la pasagerii din jur cu teama că situația în care se pune e una ridicolă. Nu face decât să atragă atenția asupra fricii ei. E prea târziu pentru a mai da înapoi. În plus, chiar și el se simte temător, la cât de intense sunt turbulențele.

Avionul coboară mai brusc decât ar fi de așteptat într-o traiectorie normală. Mâna ei dreaptă e acum peste a lui și-l strânge. Strânsoarea ei îi provoacă lui Călin un sentiment amestecat de plăcere și vinovăție. E atingerea ei, dar mai ales satisfacția care vine din încrederea pe care ea i-o acordă. Îi vin în minte secvențe dintr-un film în care oamenii renunță la inhibiții în apropierea sfârșitului lumii.

Din difuzoare, o voce confirmă că vor ateriza în curând. Când zgâlțâielile dispar în apropierea solului, mâinile lor se desprind. El schițează un zâmbet jenat, ea îi răspunde la fel. Se ridică simultan din scaune și privirile lor se intersectează din nou pentru scurt timp. El o ajută să-și dea jos bagajul. Coboară la tub și ies repede spre controlul pașapoartelor. Se duc la două ghișee apropiate și ies împreună. Hala de la sosiri e aproape goală. Un singur avion aterizase cu puțin înaintea lor.
— Eu plec direct la birou. Au trimis o mașină de la serviciu. Dacă ai drum în Pipera, poți veni, spune ea.
Călin se bâlbâie, încearcă un răspuns, însă tot ea vorbește.
— Mulțumesc din nou. Mă omoară turbulențele.
Scoate din geantă o carte de vizită, pe care el o ia cu regretul că nu-i poate da una la schimb.
— Alexandra, după cum știi deja.
— Călin, îi răspunde el.
Își zâmbesc, fără să-și strângă mâinile, în timp ce ușile glisante se deschid în fața lor. Ea îi face semn de la revedere și pornește înaintea lui prin fața persoanelor care așteptau. O ia și el în aceeași direcție, cu privirea încă la ea. Aproape că nu o observă pe femeia cu părul lung, castaniu, strâns într-o coadă trecută peste umărul stâng. Se îmbrățișează din reflex. Îi simte parfumul discret de mandarin, preferatul ei.
— Cine-i domnița? întreabă ea.
Îi era dor de vocea ei ușor ascuțită, mai ales atunci când pune întrebări.
— Și eu mă bucur să te revăd, îi răspunde el și râde.
Știe că-i imposibil să ocolească răspunsul, și cu cât i-l dă mai repede, cu atât mai bine.
— O vecină de scaun.
Ea îl privește cu un zâmbet întrebător. Episoadele ei de gelozie sunt mai mult simulate, un subiect de glumă.
— Serios, continuă el, nu-ți imagina altceva. Nu arată ca una cu care te-aș înșela.
Ea i se prinde de braț.
— Dar cu aia de acolo, ce zici? întreabă ea și arată din cap spre o tânără cu colanți și tricou mulat.
— Delia, te rog. Tot ce am făcut a fost s-o liniștesc în timpul unor turbulențe nasoale. Avea o panică de nedescris.
— Damsel in distress. Pe mine nu m-ai liniștit niciodată în avion.
— Ție nu ți-e frică de ele.
— Da, sunt neînfricată, știu.
Merg prin parcarea aeroportului până ajung în dreptul unei Mazda MX-5 de culoare gri închis. Delia conduce cu calm. Schimbă vitezele lin și încearcă pe cât posibil să ignore privirile sfidătoare ale șoferilor la vederea unei femei la volan. La primul semafor, Călin îi spune de mesajul primit. Privirea ei întârzie pe ecran.
Apasă cu forță pe accelerație și praful se ridică în urma mașinii.