După gardul verde, în spaţiul strâmt dintre mese, îşi croia drum cu două pahare de tărie. Printre ochiurile de tufe, îi vedea bucăţile de pantalon vopsite, talpa încleiată, mâneca jerpelită şi degetele lipicioase, alunecând pe paharul proaspăt clătit. Cărase plasa vreo câteva străzi, se căznise, trăsese mânerul peste umărul ros, pulsând, schimbase braţul, îşi târâse picioarele, dar nu cedase. Avea să ajungă acolo şi să-l facă de mici.
Pufăia încă, repetând, pe muteşte, discursul: „Morţii tăi, aici îmi eşti! Am ştiut, am ştiut c-aici te găsesc, uite ce-ai făcut, mai bine strângeam eu, nu ţii deloc la nimic, nimic nu-i important pentru tine”. Trase colţul grijulie dintre pungile de mere, roşii, pâine şi hârtie igienică, abia se mai ţinea laolaltă. Dacă nu-l lăsa pe ăla micul să supravegheze operaţiunea, acum nu mai umbla de buimacă. Dacă era ea acolo, când omul închise robinetul („a râs, buni”), i-ar fi zis chiar atunci, toată agoniseala intrase în repararea parchetului şi-acum era bun de aruncat („eu am fugit repede după mop şi găleată, da’ mi-a zis s-aştept până-i gata treaba, io cu ce-s de vină?”). Apucase cu dalta şi trase afară, nu-i trebuia mai mult de-o bucată, dar luase să fie, să-i arate: „Voi, ăştia, toţi meşterii lu’ peşte prăjit, n-ajungeţi nici la vreme, nici nu vă faceţi meseria, apăi eu de ce plătesc?”.
– Doamna Lenuţa, da’ ce faceţi aici?
Aproape se-mpiedică. Întoarse capul cum făcu Miţi luată prin învăluire, pe când sta încordată deasupra gurii în pământ, aşteptând să iasă la iveală ce animal nefericit o fi găsit de ţintă. Îi aruncă un ochi cum o faci unui musafir nepoftit, şi se-ntoarse la pânda ei. Flutură mâna, să-l alunge, dar omul sta pe loc, rotindu-şi gâtul pe deasupra capului ei, mimând atenţia pentru trafic:
– Zău dacă-i înţeleg pe ăştia, numa’ ce-au scos dalele acu’ o săptămână, ce-or mai fi uitat să pună?
Era momentul ideal să intervină, să pună de-o conversaţie, că ce alt lubrifiant social e mai ca lumea decât să te plângi de munca proastă pe care o fac concetăţenii, dar ea n-avea poftă de poveşti, nici să-şi verse veninul, îl ţinea în guşă, şi-amesteca singură în el până când i-ar fi ieşit în cale animalul ce merita să fie stropit, anihilat şi-nghiţit.
– Auzi, tanti Lenuţa, pe când să vă aduc lemnele? Le am pregătite deja de câteva zile şi tot aştept să mă sunaţi să vin cu ele, da’ dumneata nimic, ţin locul în curte şi vin ploile, apăi de se duc dracului io-s de vină.
– Pune şi tu ceva pe ele, drăguţă
– Ce să şi pun? Pun pe-ale matale, pun pe-ale lu’ Ghiţă, pun pe-alde lu’ tanti Georgeta, d-apăi de unde atâta curte?
– Hai că nu-s nu ştiu câte, da’ vin azi după ele dacă arde.
– Păi arde, tanti Lenuţă, tot timpu’ arde, ardă-le-ar focu de trebi de mântuială.
Îşi puse mâinile-n şold. Acum se uita la dânsa, tanti Lenuţa, care refuza ca un catâr să-i iasă în întâmpinare, aşa că n-avea cum o crede cu nimic, că se holba fâsticită printre crengile de tufă, scărpinându-şi bărbia, trăgând de un fir crescut prea mult, cu gura căscată, din care-i ieşeau doi dinţi, ultimii şi parcă şi cei mai obraznici, împugându-i buza superioară, pe care zici că înadins baba îi împingea acum cu vârful limbii în afară.
– D-apăi parcă vorbesc singur.
Baba-şi şterse colţul gurii cu gulerul cămăşii.
– V-aţi pierdut ceva, tanti?
– Ce să-mi pierd?
– Nu ştiu, tanti, pare c-aţi pierdut ceva.
Atunci tanti se întoarse brusc şi-l fixă cu privirea. Ar fi putut să nu zică nimic altceva decât vorbim mai încolo, hai, vin după lemne şi gata, nu-mi mai sufla în ceafă, du-te-n treaba matale, dar tanti era încordată şi prada sta ascunsă dincolo, râdea şi vorbea tare, în paişpe o durea de buzunarul ei, arunca acum bani buni pe băutură şi ţigări, se hăhăia pe banii ei, strânşi cu greu, din cumpărat mezelul mai ieftin şi prost, din ales măr cu măr, din cântărit numai o bucată de ardei, de poftă, şi câteva roşii acre cu coaja ca folia alimentară, de-ţi rămânea lipită de gât, toată agoniseala din lapte crud luat la pungă, golit în sticlă răs-spălată, făcut pe jumate iaurt, de care domnii de la televizor îi spuseră că trebuie să ia, că românul mâncă prost, numai carne, leguma nu-i place, şi ea nu-i român dintr-ăla, dar nici bani de mâncat altceva nu are, că pune deoparte de podea, ce ştie şi domnii de la televizor, ştie pe dracu’, nu ştie nimica, ei, banii ăia acum îi vedea gâlgâl pe gâtul lui Iosif, şi pufăiţi, aşa că i se răsti:
– Banii! Banii i-am pierdut!
– Şi lemnele?
– Cum, lemnele?
– Adică rămân cu ele?
– Te speli cu ele pe cap.
Îl împinse şi luă colţul tufei, agăţându-şi plasa. Deşertate fură toate, dar nu se opri, direct spre masa lui se duse, cu ochii încărcaţi şi încălţările grele, articulând singurul gând ce nu-i dădea pace: La alţii ştii să faci, numa’ la noi nu, când te cheamă alţii, iute, iute, te duci, da’ casa noastră stă să cadă şi cân’ te-apuci, vai de ea treabă. Am ştiut, am ştiut c-aici te găsesc, uite ce-ai făcut, toţi, meşterii lu’ peşte prăjit.
La jumătatea drumului se opri cu ochii spre stradă la domnii ce scoteau dală cu dală, lăsă pumnii să se deschidă, îşi trase nasul, îşi limpezi ochii, aranjă gulerul, se-ntoarse şi începu să le strângă, bălmăjind, roşii, ardei, pâine, hârtie, parizer, şi 120 lemnele, mai sunt cinci zile până se-ncheie luna, ar trebui s-ajungă. Strânse buzele, încordă muşchii gâtului.