Tăuni

1.

– Zi, vii până la urmă?

– Vin, mamă. Pun ceva în geantă și mă pornesc.

Din Mihăilești până în Bârnova fac vreo șase ore și ceva. Am crescut în Bârnova până când m-am dus la facultate în București. Mereu mi-a plăcut orașul ăla, dar pe final mi s-a acrit de el, așa că am plecat unde am văzut cu ochii. Poate și din cauza faptului că sunt miop și port niște borcane de ochelari, am văzut cu ochii nu foarte departe de capitală. Mihăilești e al treilea oraș din județul Giurgiu, pe lângă Giurgiu și Bolintin-Vale, alt minunat oraș de care m-am ferit, dar fără mare succes. Cazanul ăsta de mă va acompania sper că viu până acasă l-am luat de la unu’ de acolo.

– Cât face?

– Patru mii, fratele meu.

– Nu mai lași și tu măcar cinci sute? E tot cojit.

– Nu-ți place, dă-te drecu.

Și l-am luat. Patru mii, plus alte opt sute în regenerare. Așa îmi place să-i zic la chituirea și înlocuirea a optzeci la sută din piese. Regenerare. Nici nu știu dacă tipul ăsta avea dreptul să circule cu mașina asta. Și de unde atâta siguranță în acel „dă-te drecu'”? Câți bolintineni sau de pe lângă să se antureze la achiziționarea acelui alambic cu roți uzate de vară?

Bârnova e satul natal, acolo am făcut școala, acolo mergeam la biserică și cântam în strană. Făceam asta încă de prin clasa a șasea când era Postul Mare. Nu știu de la ce m-am luat, dar a început să-mi placă. Ba da, știu. Îmi plăcea de o fată din clasă, fată care era și ea în strană cu mine și cu mai mulți colegi și colege (mai mult colege) ce cântau sau citeau psalmi în slujbele de denie. O chema Ana. Ana nu cânta în strană. Era afonă total, dar era drăguță. În strană când cânta preotul și dădea cu tămâie în biserică eram hipnotizat de două lucruri: de pendulul ceasului mare de sub Sfântul Anton și de părul brunet asemeni copertei acatistierului al Anei. Transa dispărea imediat când Ana mă surprindea că-i surprind părul cu privirea ca un disperat și mă înțepa până în suflet cu un „ce?”, pe care-l auzeam mai tare decât orice, atât de tare încât îmi venea să-i zic să vorbească mai încet că o aude toată lumea, deși vorbea în șoaptă. Sunt sigur că mă uitam eu la ea mai zgomotos decât vorbea ea cu mine.

Am făcut și bani de la cântat în strană. În noaptea de Înviere cântam „Hristos a înviat!” cu o voce de parcă ieșea Duhul Sfânt din mine, atât de pițigăiat încât nu puteai pune pariu că mai am testosteron pe undeva. Toată această frescă a adolescenței era cu jind privită de babele ce băuseră nes toată sâmbăta pentru a putea sta treze până la patru când se termina slujba și se sfințeau coșulețele cu ouă și cozonac. Țin minte că una din ele a venit cu o bancnotă de cinci lei la mine și mi-a zis doar atât: „pentru că ai cântat și o să mai cânți”.

N-am mai cântat de atunci, dar nu pentru că primisem banii cu afront, ci pentru că în momentul în care am ieșit din biserică și să mă laud cu isprava mea, Ana era în clopotnița unde se ardeau lumânări în brațele unuia dintr-a opta.

– Zi Ano, ăsta te tot freacă la melodie?

– Da, el e, și arată către mine.

– Da? Vrei să ți-o iei, mă?

– Nu.

Atât de tupeist eram. Am mototolit bancnota și am vârât-o în buzunar. Am plecat acasă și mi-am jurat că o să le arăt eu lor.

Acum apelul mamei mă scoate un pic din treburile pe care le aveam, dar nu mă deranjează. Am promis încă de prin aprilie că voi veni la toamnă să-i ajut. Știam că va veni vremea, nu știam și când exact. La țară lucrurile nu le poți programa decât cum vrea natura. Sau Dumnezeu, cum zic ei. De asta rubrica meteo (timpul probabil cum îi mai spune comunistul de bunică-miu) e preferata lor și prezintă mare interes pentru marea populație a Bârnovei. Câtă treabă are Dumnezeu cu rubrica meteo nu știu, dar nu pare lucru ortodox acolo.

2.

Momentul în care te întorci pe plaiurile natale te poate trece prin mai multe stări emoționale și toată această cronologie a emoțiilor e aceeași de fiecare dată. Pe drum te simți nostalgic, îți amintești așa cum mergi pe autostradă și derulează filmul copilăriei cu toate întâmplările plăcute.

Drumul e mai lung parcă astăzi, deja sunt în mașină de ore bune și nici măcar nu sunt la jumătatea lui. Mi-am epuizat toate resursele de podcasturi neterminate, toate albumele noi apărute încă nebifate, am și stat de vorbă câte jumate de oră cu un coleg legat de nu știu câte acte lăsate pe biroul meu.

– Lasă că le fac când vin.

– Așa faci mereu, bă frate. Lași totul și te duci să o ajuți pe mă-ta la cartofi.

De fiecare dată mi se spune replica cu cartofii, dar de data asta chiar a nimerit-o. Exact ca un ceas stricat ce arată ora exactă de două ori pe zi.

După ore bune de mers în care am avut impresia ba că voi muri în accident, ba că voi rămâne fără benzină sau aer condiționat, ajung acasă. Văd panoul, greața se instalează în corp și mă cuprinde încetul cu încetul. Cronologic apar în cadru clădiri de care mă leagă amintiri. Biserica, de unde era să cad din clopotniță pentru că cineva a crezut că e o idee bună să faci bungee jumping de funiile clopotelor, școala generală unde am luat primul patru, primele patru ore închis în wc-ul profesorilor și alte întâmplări deloc amuzante, dar rușinoase pentru mine, birtul satului de unde topeam beri la doi lei cincizeci și chipsuri cu sare și ne uitam la cum joacă ăștia mari tenis pe asfalt, rugându-ne să-și rupă unu’ glezna să ne bage și pe noi cineva în seamă. Din curtea birtului văd pe cineva cunoscut care se apropie de trotuar. Îmi recunoaște mașina și îmi face semn să opresc. Mijesc ochii, dar relativ târziu îmi dau seama cine e de fapt. E Radu, un puștan cu care umblam când eram prin generală. Ce s-a înălțat prostu’ și ce mare s-a făcut. Nu e de mirare că încă stă cu mă-sa și tac-su în casă. Mă apropii de el și las geamul în jos.

– Salut, Radule!

– Bă, ia vino încoa.

3.

Existenţa de plastic uitat în soare a unor oameni uimeşte prin simplitatea şi mai ales prin felul extraordinar de a se desfăşura fără a influenţa direcţia universului cu absolut nimic.

Așa era Radu, tiranul, bully-ul, despotul copilăriei mele. Îmi amintesc cum îmi chinuia viața încă din perioada că nu știam că aș avea așa ceva. Sau că trebuie să-mi fac rost. Sau că trebuie să am, la naiba. Mereu mă necăjea cu replici de tipul „caută-ți o viață, mă” sau „ești fără viață, mă” sau „nu vezi că n-ai viață în tine, mă”. Nici acum nu cred că înțeleg ce voia atunci să spună și sincer nici el. În mintea lui de primată opărită suna bine și cam atât.

Radu făcea parte din genul de familie ultranumeroasă, din aia cu câte șapte frați și trei surori de nu știu cum se face, dar până la majorat ajung toate curve. Din familia aia statistica ne spune că sunt șanse mediocre ca măcar unul din copiii acelei familii să iasă mai ok, să aibă măcar intenția și dorința unui altfel de viitor, prea puțin presărat cu tâlhărie și proxenetism. Tot statistica ne spune că, dacă la zece familii cu câte zece copii nouă sunt lepre și unul a ajuns doctor, asta nu înseamnă că se aplică aceeași regulă și la a unsprezecea familie, dovadă că nici pe familia lui Radu nu a lăsat-o statistica în liniște.

Am fost coleg cu Radu încă din clasa I. Țin minte și acum când am intrat în clase și – vezi Doamne – ne alegeam locurile în bănci (doar așa cât să ne vadă și părinții că ne integrăm așa ușor ușor în ale școlii că doar vorba aia, urma să stăm ani buni pe acolo), am vrut să aleg prima bancă, dar când să-mi las și ghiozdanul, a venit Radu și s-a proțăpit din aruncare pe scaunul de lemn ce mai are și acum imprimată urma bucilor lui de beton.

– Ăsta e locul meu, bă. Du-te în spate.

De atunci orice întâlnire cu el, orice contact avea să fie un coșmar pentru că eu eram un tip liniștit, preocupat de carte și de învățătură, doar că el nu mă lăsa deloc. Nu puteam să lucrez în pauze, nu puteam fi atent la ore, nu puteam face nimic. Simțeam că-i place nespus felul meu de a reacționa și cel mai probabil îl întărâta asta. Probabil dacă nu eram atât de implicat în tot procesul de convingere că ce face nu e bine sau că nu vedeam niciun motiv pentru ca doar pe mine să mă chinuie sau multe alte lucruri pentru care și eu m-aș bate dacă mi le-aș spune, da, poate că ajungeam într-a opta cu mai mare încredere în mine și în viață.

După ce am părăsit satul a cam început să nu-mi mai pese de oamenii din sat, dar mai ales să fiu mai detașat cu lucrurile ce mi se întâmplă. Am învățat că nu toate căcaturile sunt urgente, că nu toți îmi vor binele doar așa că s-ar putea face pentru mine, oamenii vor vâna strict confortul lor și ar prefera să stea știind că mă încurcă decât să facă minim de efort să mă ajute, am învățat să vorbesc mai puțin. Eu oricum vorbeam puțin, dar măcar acum a venit la pachet și cu un skill al ascultării de care sunt cu adevărat mândru. Și cine nu ar fi? Tuturor le plac oamenii care tac și știu să asculte.

Toate aceste skilluri ar trebui să mă ajute și în relația cu Radu, deși am fost parcă prea cordial cu el când am dat geamurile jos. Era clar din gestica lui că nu e foarte încântat că mă vede. Nici eu nu sunt, dar măcar eu știu să-mi ascund sentimentele. Mă dau jos din mașină, Radu mă ia deoparte, pentru a nu fi oameni prin preajmă. Pare agitat, dar nu e genul de agitație cu care m-a obișnuit toată generala. E o agitație combinată cu panică, o agitație stranie pe care nu știu de unde să o iau. Nu l-am mai văzut niciodată așa, deci instant tot ce am învățat în acești ani despre cum să tratez situațiile necunoscute cu oameni cunoscuți se duce naibii, în fața mea e alt om.

– Bă bulangiule, tu știi că mă-ta s-a culcat cu tata?

Genul ăsta de remarci ar trebui să te șocheze și chiar o fac, dar asta cu mult mai încolo decât te-ai aștepta. Sunt replici cu efect mult prea întârziat, replici care nu au cum să te facă să le înțelegi pe deplin în adevărata lor însemnătate. De asta de cele mai multe ori te asiguri că ai înțeles bine, deși în timp ce întrebi, auzi aproape în reluare totul, deci poate mai clar decât înainte. Întrebi mai mult ca să-ți iei tu timp să procesezi, să concepi un răspuns. Tot acest timp e de fapt mult mai lung decât te-ai aștepta iar asta e amplificat și de faptul că interlocutorul are nevoie disperată de o reacție din partea ta. Ca și cum toată tensiunea momentului nu poate fi doar pe o singură persoană, e nevoie de cel puțin două să o susțină iar tăcerea nu face decât să o amplifice. Orice răspuns ulterior e dovada faptului că s-a creat acordul, tensiunea e cu adevărat în aer și avem grijă cu toții de ea să nu rămână singură.

La rândul meu am tăcut, dar ce era să înțeleg mai bine de fapt? Mesajul a ajuns clar și concret la urechile mele. Maică-mea era acuzată că s-ar fi culcat cu tac-su, fapt ce ne făcea aproape rude și de abia asta era revelația cu adevărat tristă.

4.

– Radule, tre să fie o greșeală, ceva.

– Ce greșeală, mă? Maică-ta e târâtură și atât. Mă gândesc că pentru asta ai și venit aici.

Nu știu cum percepe Radu că se petrec lucrurile, dar spre deosebire de el, eu nu sunt părtaș zilnic la ce fac părinții mei. Marele și principalul motiv e că nu locuiesc pe o rază de o sută de kilometri de ei iar asta mă deconectează ușor de activitățile lor zilnice încât să știu fiecare ce face. Al doilea ar fi că nu-mi pasă. Sunt oameni în toată firea iar eu sunt la vârsta la care e suficient să știu doar că sunt vii și că nu mor de foame. Şi că se pot schimba singuri. Viitorul în care voi ajunge să-l schimb pe taică-miu de pamperși sună macabru.

– Am venit aici ca să-i ajut la recoltă. M-a sunat mama și …

– Gata! Nu vreau să mai aud nimic de panarama de mă-ta. Vorbește cu ea și scoate-i căcaturile din cap că altfel spun la tot satul că e curvă.

Astfel de vorbe te revoltă în primă instanță încât parcă ai și vrea să sari de gâtul lui. Dar de unde știi tu mă exact că maică-mea e curvă? I-ai prins tu? Ai văzut tu ceva cu ochii ăia mici și proști ai tăi? Că tu ai fi atât de ușor de păcălit chiar și dacă după ți s-ar spune asta. E clar că Radu le scornește și vrea doar să mă provoace aiurea. Sau își bate joc de mine. M-a văzut și și-a amintit de cum mă chinuia în școală iar acum dau din nou test cu el. Pe principiul „hai să văd ce ai mai învățat de când te-ai mutat la oraș”, Radu mai mult ca sigur inventează toată povestea asta ca să vadă dacă sunt slab de înger. De aceea a și insistat cu „scoate-i căcaturile din cap că altfel …”, pare ceva puternic, ceva amenințător pentru că și este o amenințare, o amenințare la care cândva reacționam, și de cele mai multe ori pe placul lui Radu.

De îndată ce o mică și fărâmicioasă părticică din creierul tău acceptă adevărul acesta, nu mai ești cel de dinainte oricât ai vrea. Simți cum trădarea conceptului că familia ta e una unită și că ești prea bătrân ca să mai bifezi asemenea incidente te mănâncă pe interior și nu-ți va da pace prea curând. Nu mai e la fel. Nu mai are cum să fie la fel. Cea mai sacră ființă din viața ta ajunge să recurgă la infidelitate tocmai împotriva celuilalt părinte al tău, părinte ce nu e printr-o țară străină să se poată strecura scuza de „e departe, are și femeia nevoi”. Orice nevoi ar fi avut maică-mea le-ar fi putut rezolva cu taică-miu. Țin și acum minte cum într-a șasea i-am prins fără să vreau că făceau dragoste. Mă uitam la tv și am vrut să merg la baie, dar becul lor de veghe era deschis. Am intrat peste ei ca să văd dacă dorm și ce a urmat să văd mi-a marcat următorii ani de zile. Nu dormeau. Iată că timpul a trecut cu adevărat iar acum maică-mea nu mai încape de tata în casă încât caută spațiu pe la vecini. Și nu orice vecini. La tatăl lui Radu, unul din cei mai libidinoși oameni pe care-i cunosc.

Textele lui nea Romică sunt rupte din filmele românești comuniste, de altfel singurele filme pe care le apreciază această creatură de om. Singurele pe care le și înțelege, sunt absolut sigur.

Nea Romică nu a făcut școală, dar asta nu-l oprește să afirme cât de frecvent are ocazia în fața porții când mai stau duminica la ceea ce numesc ei ședință, o gălăgie de oameni care se adună și bârfesc, beau și se afumă, că el are școala vieții, că e umblat și mai ales știe ce vor femeile de la viață. Mereu îi place să spună asta, parcă ar vrea să se autoconvingă că așa e.

Țin minte că nu prea mă salutam cu el prin sat, mă făceam mereu că mă uit în altă parte. Pur și simplu nu-mi plăcea fața lui și orice contact – fie el și un simplu „bună ziua!” – se dorea de mine a fi cât se poate de departe pentru a nu cumva să încerce să mă prindă în mrejele lui.

Și cu toate aceste variabile, parcă și are mare sens halul în care e fi-su. Cum altfel să ajungi ca odraslă când propriul tată e așa? Aproape că-i port milă lui Radu pentru ce pățește, el nu are norocul meu spre exemplu să ai un tată cum trebuie, care să te lase în pace când ai nevoie și să nu-ți vină rușine să ieși cu el pe uliță.

Gata, mi-am revenit. Radu își merită soarta.

5.

Nu pot să neg faptul că sunt afectat de discuția cu Radu. E clar că ce va urma, felul în care o voi privi pe maică-mea de acum va fi altfel, indiferent dacă a făcut ceva sau nu. Oricât aș înclina că ar fi fals, ceva din mine crede povestea asta, dar încă nu mă prind de ce. Poate și din cauză că pun toate relele în față, pentru că sunt prăpăstios, pentru că ascult de vorbele celor din jur, pentru că mă gândesc că dacă aș evita posibilitatea infidelității, se va ajunge la ceva mai rău. Oricum nu-mi prea pasă ce zice satul despre acțiunile mele, dar acum e altceva, e altă speță la mijloc. Îmi cam pasă pentru că nu e vorba doar de mine, e vorba de siguranța și liniștea familiei mele. Dracu’ să te ia, Radu! Din cauza ta am mintea în piuneze de la prima oră de când am ajuns aici.

Aproape că îmi doresc să mă întorc acasă. Să șterg tot, să uit tot. Să mă prefac că am pățit ceva, că mi s-a stricat mașina și că nu mai pot ajunge la strânsul cartofilor. Să mint că m-au răpit extratereștri și m-au dus în Făgăraș să le divulg secretele naționale, ale pe care le știu și eu. Dar nu am cum. Deja m-a văzut ceva lume și mai presus decât orice m-a văzut Radu. Dacă află prostul că maică-mea nu știe adevărul și că am fugit înapoi intenționat, iese nașpa cu ea.

Ajuns în prispa casei mă întâmpină – logic – mama, care vine la mine foarte fericită să mă pupe. „Oprește-te femeie, de unde fericirea asta nejustificată? Vrei să te dai de gol înainte să te dau eu? Ce ai?”

– Ia zi, greu drumul? Îți fac o cafea? Ceva de mâncare?

– Nu mersi. Ia zi, când începem?

– Stai mă, că de abia ai ajuns. Mâine dimineață vine nea Romică cu calul și le scoatem atunci.

Normal, nici că putea lipsi nea Romică din context.

– Bine, fă-mi o cafea tare.

Mă enervează încă din secunda zero bunăvoința dusă la extrem a maică-mii. Ceva din mine simte că ea știe că eu știu. Sigur știe, prea se comportă de parcă ar vrea să îmi cumpere tăcerea sau să mă îndoape cu cafele negre și cartofi de anul trecut prăjiți în ulei pentru a-mi ține gura plină. Sunt aproape sigur că minunata cafea neagră și tare de mi-o va face, va reuși să mă facă să-mi storc mațele la toaletă până mâine. Sau până se termină cartofii. Orice să tac, să nu divulg micuțul ei secret cu nea Romică, lua-l-ar dracii și pe el de prost.

Mi-e scârbă și de mine însumi de fapt. De când am ajuns nu fac decât să o critic pe mama. Am luat povestea de bună și acum mă stresez pe seama ei. Pare că e datoria mea acum să țin familia în frâu să nu scape, să nu se disipe, să ajungă ca alte familii ce ajung să se destrame de vreme ce copiii nu mai calcă în bătătură și au și ei bătătura lor.

E prea mult. Simt că am nevoie să mă răcoresc de la situația asta, de la toată tevatura asta nenorocită. Gândurile negre îmi sunt întârziate de anunțul maică-mii că e gata cafeaua. Sorb primele înghițituri și mă aștept să bolborosesc, însă bolboroseala nu mai vine. Al dracului femeie. A făcut și cea mai ireproșabilă cafea.

Mama habar nu are să facă o cafea bună. Încă folosește un ibric de inox cu coadă de ani de zile. Lasă apa la fiert iar la primul clocot o oprește și pune două linguri mari cu vârf de cafeaua pe care o ține într-un borcan de sticlă cu capac vechi și ruginit ce abia se mai rotește. Șansele ca din mâna maică-mii să iasă o cafea pe care să nu o termini la wc sunt zero. Nu știu cum o prepară, dar mereu are efectul ăsta. Dacă aș face aceeași cafea la același ibric, la mine nu ar fi același rezultat. Aproape simt că o face intenționat de fiecare dată, așa cum face intenționat și acum, când din mânuțele ei de păcătoasă a făgăduit cea mai delicioasă licoare. După ce termin și ultima înghițitură, pe fundul ceștii se așterne mâlul lăsat de cafeaua decantată. Mă uit la el și parcă aștept un semn, să-mi apară ceva imagini cu ce ar trebui să fac.

– Ce faci? Îți citești în cafea?, îmi zice maică-mea și începe să chicotească.

Pe lângă faptul că e extrem de binevoitoare, e și extrem de dornică de a fi amuzantă, ceea ce o face și mai obositoare decât mă așteptam. Credeam că are și ea o limită. Să înțeleg că știe aproape sigur că am aflat sau am simțit ceva și prin căcaturi din astea subtile încearcă să-mi transmită să fiu discret. Dar cum aș putea să fiu discret în astfel de situație când simt că totul e ca o bombă cu ceas? Cum să mă liniștesc când agitația asta nu am căutat-o eu ci chiar propria mamă mi-o relevă?

– Nu. O să ies puțin să mă plimb prin sat să știi. Mă întorc rapid.

– Te ajut cu bagajele.

– Nu, lasă-le acolo. Le fac eu când vin.

Cu gândul că mai bine aș lua geanta mare unde mi-am pus hainele de schimb și produsele de igienă și să o tai către Giurgiu, ies pe poartă și o iau la pas prin sat.

Pe ulițele reci gândurile negre se mai estompează deși există șanse foarte mari să mă întâlnesc cu Radu și să o iau de la capăt. Privesc mai mult cu capul în pământ când merg și aproape că nu mai știu pe unde o iau. Când totuși ridic privirea găsesc pe cineva foarte cunoscut. Poate acum zece ani dacă îmi apărea în față îmi tremurau picioarele. E Ana.

6.

Ana nu a fost niciodată cea mai îndrăzneață fată iar asta mă atrăgea la ea, îmi plăcea pentru că și eu sunt la fel, un timid, așteptând să vină viața să mă ia la dans. De cele mai multe ori răspund, dar nu iau eu inițiativa și sunt conștient că am pierdut mult din cauza asta. Din același motiv mi-am și pierdut virginitatea la nouăsprezece ani – nu cu Ana așa cum mi-am dorit toată clasa a șasea, a șaptea și a opta – ci cu cineva extrem de nepotrivit la o petrecere în cămin, nu eram nici foarte treaz, nici tipa foarte dornică, a făcut-o mai mult pentru a-mi face mie un serviciu. Cumva mă bucură că a făcut asta, povara faptului că nu am dat și eu acolo m-a chinuit tot liceul, așadar mulțumesc, Minodora.

Era totuși isteață Ana. Învăța bine la școală, știa toate elementele din tabloul lui Mendeleev după numărul atomic pe de rost, alt lucru sexy la ea.

– Le-am învățat într-o după-amiază pe toate. De la șaptezeci încolo am început să le asociez cu nume de băieți hihi.

Măcar era frumoasă chiar dacă uneori trebuia să fie mai frumoasă pentru cât e de naivă. În schimb, a reușit performanța de a nu se duce de nas în povestea cu mașinile. Putea ajunge violată, bătută sau chiar mai rău – măritată.

– Bună, Ana! Ce faci? Mă mai ții minte?

– Ăă, da. Hei, da! Sigur. Cum să nu? Am fost în generală amândoi? Ce faci?

– Uite la ai mei să-i ajut la recoltă. Am bătut ceva drum și am zis să fac încă o plimbare.

– Tare, tare. Unde locuiești acum?

– Giurgiu. Nu e cine știe ce oraș, dar poți bea o cafea și juca un fotbal în el.

– Da, departe, departe. Mă bucur pentru tine.

Sper că a zis-o ironic, ce mare bucurie un om care stă în Giurgiu?

– Mulțumesc. Tu? Cum mai ești? Mai stai cu Vlad?

Am zis că oricum e prea bătută în cap să considere faptul că a escaladat discuția în direcția aia atât de abrupt. Plus că eram și curios.

– Scuze, cine?

– Ăla la care stăteai în poală în seara aia de Înviere din… Nu contează. Scuze că am întrebat.

– Nu, nu, nu. Mi-am amintit. Da, nu am avut nicio treabă cu el.

Bănuiam.

– Am înțeles. Și acum, ce faci? Cum ești?

– Păi uite fac un master la facultatea din Cluj și la vară mă mărit. E un tip de la facultate. E super mișto și ne înțelegem bine. Poate vreți să vă cunoașteți. Îi place și lui fotbalul.

Apreciez de fiecare dată bunăvoința Anei, dar chiar nu aș vrea să mai răsucească cuțitul în rană.

– Cine știe, poate ne intersectăm.

– Da, da. Păi mult spor la ai tăi. Poate ne mai întâlnim pe aici. Mai stăm la o vorbă.

Nu, te rog. Pur și simplu nu mai răsuci cuțitul. E suficient ce mi-ai făcut în generală. Nu aș sta să beau nici o cană de apă cu tine.

– Da, sigur. Vedem. Pa.

– Pa, pa.

Și pleacă. Exact cu nonșalanța cu care pleca de fiecare dată către alt băiat când încercam să vorbesc cu ea. De data asta măcar va fi la același băiat dacă ne mai întâlnim random prin sat, ceea ce mă bucură, sincer. În sfârșit se alege și fata asta cu ceva bun din toate trăsnăile de le-a făcut până acum cu humanoizi de sex M.

Hotărăsc să mă întorc acasă să văd ce mai face și taică-miu pentru că știu că lucrează până seara târziu și va veni acasă în curând. Când intru în ogradă, mă vede, vine la mine, dăm mâna, ne pupăm și ne urăm bun venit înapoi. El mie. Relația mea cu tata a fost una normală de fiecare dată. Eram deschiși unul cu altul, nu ne adresam foarte multe întrebări iar asta – culmea – am apreciat. Nu a trebuit să fie non-stop acolo să îmi zică ceva, nu a fost nevoie de sfaturi, critici sau ieșiri la pește pentru buna mea sănătate mintală. A fost uneori nevoie de câte două milioane jumate pentru cine știe ce excursii cu clasa sau câte cincizeci de lei când mai ieșeam prin sat la bar. În rest, atât.

Seara la masă ne așezăm cu toții, eu, mama și tata. Pe lângă mai avem și pisica Fifi și cățelul Bethoven, strigat Beto de către maică-mea. Aceste două animăluțe le avem de ceva vreme, pe Beto l-am adus chiar eu acasă dintr-o vacanță iar acum ne păzește gospodăria de uli și lilieci pentru câteva resturi de la mesele noastre. Pe Fifi nu a adus-o nimeni acasă, s-a aciuat la noi și de atunci la noi rămâne. Nu e foarte pretențioasă, de cele mai multe ori mănâncă din vecini sau își procură singură hrana, condiții nu cere, și le achiziționează singure.

La cină era o tensiune în bucătărie de puteai să o tai cu cuțitul. Sau era doar în mintea mea asta. La masă în familia mea oricum nu se prea vorbea și se mergea mai departe cu clefăitul. Singurele discuții erau în jurul logisticii mesei și cam atăt.

– Dă-mi și mie, sarea.

– Poftim, dă o felie de pâine.

În douăzeci și ceva de ani mama nu a gătit mai mult de zece rețete. Pe de altă parte, nu țin minte o rețetă ce să bată oricare din cele zece pe care le-a tot gătit mama. Femeia s-a specializat extraordinar pe aceste mâncăruri și le gătește de fiecare dată la fel. Adică perfect. Nimeni cu care am mai umblat nu a reușit nici măcar să se apropie de gustul ei. Chiar și dacă îmi trimite pachet, gustul ăla nu se strică prin borcanele alea ciobite nici dacă le aduci din Austria cu toată căldura posibilă. Mâncarea aia chiar rezistă eroic și e gata să-ți dea papilele gustative peste cap. De fiecare dată.

În această seară a gătit pui cu smântână, o rețetă nouă pe care a văzut-o pe YouTube, zice ea. Nu am foarte mari pretenții de la așa ceva, mă aștept ca prima oară când încerci ceva nou să fie praf. De asta nici nea Romică nu cred că a prestat cine știe cum la început, dar ceva îmi spune că a existat răbdare multă pentru el.

– Ei, cum e?, mă întreabă ea cu un fals dezinteres ca și cum nu i-ar păsa ce cred.

– Da, e bun, încerc eu să joc fix aceeași carte, dar cu siguranță din exterior ambii păream niște penibili. Din exterior adică din punctul de vedere al tatei, dar sunt sigur că el nici nu observă că suntem la masă, atât de distras e de ce se întâmplă la televizor. Îmi e milă de el, se întâmplă atâtea în jurul său.

E foarte probabil ca tensiunea de la masă să fie doar în capul meu. Tata nu pare deranjat de nimic, nu e tensionat, pur și simplu există și dă din fălci, temporar dă mai tare sau mai încet volumul și mai scapă câte un „na, uite la ăștia ce fac”. Mama pare că își joacă rolul exemplar. Nu schițează nimic, nicio trăsătură, grimasă care să o trădeze. Pare că nu e vinovată de nimic, că nu se simte vinovată cu nimic.

– Ziceți, la cât începem mâine?, încerc să deschid eu un soi de conversație.

– La șapte dimineața vine Romică și ne apucăm. Ziceau vecinii că poate vin și ei și ne ajută, îmi răspunde mama.

– Nu vine nici dracu’, îi răspunde tata. Ăștia mereu vor să fie ajutați și când ne văd pe noi, se iau cu altele, așa au fost dintotdeauna, niște profitori. M-am liniștit cu ei că nu vom pupa vreodată vreun ajutor.

Îmi va fi greu să mă obișnuiesc cu atitudinea de resemnat a tatei. El nu a fost așa dintotdeauna. Mereu a luptat pentru lucruri pe care le iubește și a pus suflet în tot. Nu prea îl auzi cu „asta este”, deci nici cu „m-am liniștit cu …”. În schimb, îmi va fi și mai greu cu resemnarea tatei că va rămâne cât de curând fără soție, asta îmi face mila față de el și mai mare, pentru că știu ce ar fi în sufletul lui dacă ar afla. Pentru că trebuie să afle, are nevoie să afle. Nu se poate să nu afle. Cumva toată povestea asta va ieși la iveală.

După cină, mama se oferă să strângă tot, eu la rândul meu mă ofer fals să-mi spăl vasul.

– Lasă că le spăl eu. Ești invitat. Simte-te ca acasă. Vezi că ți-am făcut patul.

Îi mulțumesc și mă retrag în cameră, brusc conștient că asta ar putea fi ultima dată când mai vin pe meleagurile părintești și să găsesc acesași formulă. Până la următoarele recolte sunt șanse foarte mari să nu mai existăm în formula asta.     Cumva parcă mă și rog ca această idilă să nu se afle pentru a mă mai bucura măcar o dată de tot, dar sunt conștient că Romică e atât de prost încât fie se va lăuda peste tot prin sat, fie își va ascunde urmele atât de rău încât ar putea afla și un câine ce se strecoară prin gardul cimitirului după un colț de pâine aruncat pe mormânt și o picătură de vin scursă pe vreo buruiană.

Iar dacă nu va afla cineva, o va face Radu publică, așa cum a și spus. Doar dacă … Doar dacă … Da! Doar dacă nu vorbesc eu cu maică-mea despre asta. Păi și ce să vorbesc? Ce să rezolv? Să vorbesc cu ea mai exact ce? Că nu îmi permit să cer detalii pentru că mi-e frică de ce aș putea să aflu. Dar ceva tot trebuie făcut.

Cu un plan oarecum încropit în minte, încerc să mă pun la somn, pregătit de un masiv scandal fără precedent.

7.

Am dormit incredibil de prost azi-noapte. Am visat dezastrul. Îmi reiau în minte viitoarea nostalgie de o voi simți în viitor… Dacă asta e singura noapte pe care am adormit-o în casa părintească, casă în care am crescut, în care am băut pe ascuns și voiam să o aduc pe Ana ca să le-o prezint alor mei de parcă ei n-o știau deja din școală destul că mă comparau cu ea mereu la note.

La ora opt și ceva intră Romică în curte. Ține de hățuri un cal negru bine țesălat iar de spatele său un plug. Pare o nouă achiziție de care se mândrește mult, de asta încă îi pasă de look-ul calului încât să-l pieptene la șapte dimineața în zi de lucru. La noi în sat se mai practică mersul la biserică cu caii, dar mai mult aceștia apar la slujbele de înmormântare. Nu vreau să mă gândesc ce face atunci prostul din săracul copitat.

– Mă scuzați, am întârziat puțin, se scuză el. Ziceți, îl luăm pe ăsta micu’ la cornărit?

Se referă la mine. Eu sunt ăla micu’. Apelativul ăsta îl mai spunea doar tata, dar având în vedere circumstanțele, cred că e ok să o facă și el.

Îmi iau o pereche de cizme și mă pregătesc de acțiune. Mă pun în spatele plugului și comunic cât se poate de rigid cu Romică în timp ce el dă indicații clare și concise, ba chiar am impresia că vorbește mult mai frumos cu mine, mai frumos decât o făcut-o vreodată. Urăsc când mi se întâmplă asta. Am impresia că o să joace fix cărțile maică-mii pentru a-mi cumpăra tăcerea. Mă aștept de undeva să scoată o farfurie mare de cartofi prăjiți sau o cafea neagră, tare pentru a mă scoate din ecuație câteva ore.

Toată această liniștire a simțurilor mele e deșteptată brusc de apariția unui personaj pe care speram să nu-l mai văd decât după ce aveam să trec cu mașina de indicatorul cu numele localității tăiată de linia roșie. E Radu. Ce naiba caută el aici și de ce vrea cu tot dinadinsul să-mi distrugă și ultima sămânță de voie bună din ziua asta mizeră? Din toți vecinii care nu ne ajută astăzi la cărat de cartofi, ăsta chiar nu voiam să ne ajute. E incredibil cât stres îți poate provoca o singură persoană încât ai impresia că o să te îmbolnăvești.

Acum suntem cinci pe ogor: mama, tata, eu, Romică și Radu. Radu mă vede, dar nu schițează nimic. Își ia o găleată, schimbă ceva vorbe cu tata și îl văd cu capul în cartofi, umplând găleată după găleată și aducându-le în sacii de pânză. După ce eu și Romică terminăm, ne tragem puțin suflul de parcă am fi muncit mai mult decât ei și ne încumetăm și noi la două găleți. Acum scopul meu e să strâng cartofi cât de repede pot și să încetinesc la momentul potrivit, astfel încât să-mi fie imposibil să mă intersectez cu Radu.

– Hai aici la sac, îmi zice maică-mea. Te ajută Radu să deșerți.

– Da, hai încoa, mă ademenește prostul. Te ajut eu.

Ajuns la el mă simt ca la examen. Încerc să nu fac contact vizual prea mult.

– Ia zi mă, ai vorbit cu mă-ta?, rupe el tăcerea brusc foarte subtil.

– Încă nu.

– Ce?

– Încă nu, încă nu.

– Aha, bine.

„Aha, bine”? Ce are să însemne asta? Urmează dezastrul, asta e clar. O să se trezească în gura mare să urle ca să-l audă tot satul și toată povestea secretoasă se va duce naibii.

Oricât de isteț aș fi și oricâtă școală aș avea în mine, nu pot de nicio culoare să-l citesc pe Radu astăzi. Are o privire turbată, dar totuși indiferentă. E pregătit să atace și să muște din oameni, dar totuși stă. Ce așteaptă? Ce și-ar dori să fac? Bine, știu ce și-ar dori să fac, dar ceva mă ține pe loc. Ceva mă atrage la a pune mâna pe încă un cartof și încă un cartof până se mai umple un sac. Până se termină un rând. Până terminăm tot ogorul.

Hotărăsc să mă opresc din tot haosul ăsta. Nu voi deschide subiectul și gata. Voi lăsa destinul să facă ce o vrea el. La urma urmei e posibil ca Radu să mă testeze, nu avem de unde ști sigur dacă e pe bune sau nu. E posibil și dacă deschid eu gura, să mă fac și de râs că am ascultat spusele jokerului ăsta de care se vor amuza cu toții pe principiul „ce i-ai făcut-o, Radule! Ești tare!”. Voi lăsa lucrurile așa cum sunt. Acum nu-mi doresc decât să terminăm odată treaba asta, să fac o baie și să mă sui în mașină să plec. Nu vreau să mai stau un minut aici.

După terminarea strânsului mama și tata le mulțumesc lui Radu și Romică pentru ajutor. Eu nu le spun nimic, sunt primul care pleacă de pe ogor să facă o baie fierbinte. După asta o anunț pe mama că vreau să plec acasă. Nu înțelege exact care e faza, îi zic ceva că nu mă simt bine, că am ceva treburi de rezolvat la muncă, minciuni din astea. Îl caut și pe tata să-mi iau rămas bun de la el, încerc să-i zic ceva criptat, oarecum să-l pregătesc în caz că va afla ceva, dar nu-mi iese. O las așa, mai bat o dată palma cu el și mă urc în mașină.

– Când mai vii încoa? Vii de Crăciun?, mă întreabă mama.

– Nu știu, vedem.

Poarta se deschide larg și ies cu mașina din curte. La ogor au rămas Romică și cu Radu, stau de vorbă și beau un pahar de ceva, pesemne că tata le-a dat să bea după ce au lucrat. În timp ce mașina trece pe lângă ei privirea mea și a lui Radu se întâlnesc și rămân în contact până când trec destul de mult de el încât să rămână doar o amintire. Ce episod ciudat și tâmpit.

Ieșind din localitate deschid radioul și îl las să meargă pornit până ajung acasă.

În următoarele săptămâni nu am mai schimbat niciun telefon cu ai mei.            

Nu vreau să dau eu primul apel.