Străini

Un bărbat fără ocupație, o fetiță în clasa a III-a și 560 de grame de celule canceroase lăsase Rodica în România. Dintre toate, cel mai mult regreta jumătatea de kilogram de tumoră; cât timp o avusese, ceva fusese sigur în viața ei. Plus că se simțise, în sfârșit, importantă pentru ceilalți. Oameni care ani de zile o ignoraseră o întrebau ce face, cum se mai simte, clătinau din cap și strângeau din buze, of, sărăcuța, multă sănătate, lasă, că o să fie bine.

Tumora fusese, de altfel, și motivul pentru care se hotărâse să plece din țară. Deși doctorii o asiguraseră că gata, nu mai e nicio problemă, am scos-o pe toată, în mintea ei rămăsese un fel de neliniște. Se trezea noaptea speriată și se pipăia pe burtă, parcă se simte ceva, n-o fi crescut la loc? Așa că, imediat ce o auzise pe vecina de la trei povestindu-i despre soră-sa, știi ce bine e în Italia, de nimic nu duce lipsă, și doctorii sunt buni, nu ca aici, a avut și ea o problemă acolo, jos, și ochii vecinei coborâseră înspre locul cu problema, și imediat au rezolvat-o, a stat două zile în spital și asta a fost, și n-a dat, tu, niciun ban, pe gratis au operat-o, imediat ce auzise una ca asta, se și interesase cum face să plece și ea.

Titi nu opusese prea multă rezistență, cum crezi tu, Rodico. Priviți din afară, păreau un cuplu solid. Din casa lor nu se auzeau țipete, când mergeau undeva împreună, la piață, să caute castraveți pentru pus la murat, la măcelărie să ia carne pentru sarmale sau te miri unde mai aveau treabă, aveau mersul ăla așezat, de oameni care au mers mult timp unul lângă altul. În casă, lucrurile stăteau puțin diferit, mai ales în ultimele luni înainte de plecare, de când Titi rămăsese fără serviciu. Îl dăduseră în șomaj de la fabrică și nu-și prea mai căutase altceva, sunt bătrân, cine mă mai angajează, zicea, deși de-abia împlinise patruzeci de ani. De când nu mai lucra, o certa din orice. Dacă gătea, de ce-a gătit, că miroase în toată casa; dacă nu gătea, de ce n-a gătit. Când dădea cu aspiratorul, făcea zgomot; când nu dădea, era mizerie. Dacă a ajuta pe Alina la teme, de ce o ajută, ce, o să stea toată viața cineva după curul ei? Dacă nu o ajuta, de ce nu o ajută, nu vede că ia note mici, îi face de râs.

Plecarea ei nu făcea decât să liniștească un pic apele, mai puțină ceartă, mai mulți bani. Pentru Titi, lucrurile se ușurau. Scăpa dintr-odată și de nevastă, ce atâta cicăleală, și de fată, ce să știe el despre cum se crește un copil, parcă făcuse vreodată ceva în casă în afară de să se așeze la masă și să aștepte să fie servit, așa că hotărâseră din prima ca cea mică să se mute la bunică-sa, unde putea s-o viziteze oricând, că doar nu făcea mai mult de juma de oră de la apartamentul lor din centru până la casa de la marginea orașului.

Alina nu pricepuse prea bine ce se întâmplă. Se trezise într-o zi cu bunica pe post și de mamă, și de tată și cam asta fusese tot. Fără multe explicații. Dar nu se plângea prea tare, îi plăcea la țară, doar ieșea în curte și își găsea ceva de făcut, ba un cățel de mângâiat, ba o pisică leneșă care i se freca de picioare, ba văcuța din grajd cu care stătea uneori de vorbă, ia, Marcelo, și tu niște paie, că ți-o fi foame. Iar bunica nu o certa ca maică-sa, nu o întreba niciodată dacă și-a făcut temele sau ce notă a luat la matematică, școala e treaba ta, mamă, descurcă-te cum poți, eu nu știu să te ajut.

***

Ecranul telefonului se luminează brusc. Un mesaj nou. Rodica aruncă o privire, în timp ce continuă să maseze cu mâinile pline de șampon scalpul Giovannei. Giovanna non è più giovane, cei 90 de ani pe care i-a împlinit de curând se văd de departe, pe fața ei plină de riduri, pielea pătată, părul rar și alb, felul în care merge, încet, sprijinindu-se în baston sau strângând brațul Rodicăi. Nu mai vede prea bine, dar aude sau își imaginează c-a auzit o mulțime de lucruri, spre nemulțumirea Albertei, noră-sa, nu se mai potolește maică-ta odată, Giuseppe, o să ne bage în mormânt pe toți.

De când a aflat vestea cea mare, Rodica parcă a întinerit. E drept că, în rarele ocazii când se uită în oglindă, nu-i prea place ce vede, nu, nu sunt eu asta, dar important e că e sănătoasă și se simte încă în putere.

După ce Giovanna e spălată, uscată și coafată, deschide, în sfârșit, mesajul. Cred că gata, nasc, îi scrie Alina și femeia simte brusc nevoia să stea jos, ia uite, o să fiu bunică. Bine, nu e chiar o noutate, în ultimii ani fiică-sa o suna și-i trimitea mesaje de câteva ori pe zi, așa că avusese vreo șapte-opt luni să se obișnuiască cu ideea, dar nu se gândise niciodată serios la asta, părea ceva de departe, care nu i se întâmpla ei, nici măcar fiică-sii, ca o știre văzută la televizor sau citită de pe ecranul telefonului, cu ochelarii coborâți un pic pe șaua nasului și zoom aproape de maximum.

Vestea sarcinii o găsise într-un moment în care, prinsă toată ziua cu treburile, se simțea pierdută. Muncă, muncă și cam atât. Seara, când se așeza în pat după o zi întreagă de dereticat și făcut mâncare, întreruptă de nenumărate ori de vaietele Giovannei, nici nu apuca bine să programeze televizorul să se stingă, că și adormea.  Așa că, după ce supărarea inițială trecuse, cum să faci copil, mamă, așa nemăritată, începuse să nu mai aibă răbdare. Anunțase deja familia că o să lipsească o vreme, ce înseamnă o vreme, întrebase Alberta, o lună, două, dar Rodica nu cedase, nu știu, puteți să și căutați pe altcineva, că eu mă duc la fată, măcar acum să fiu lângă ea.

Doar că în clipa asta, când, în sfârșit, se întâmplă, începe să se panicheze. Să-mi fac bagajul, să-mi iau bilet de avion, să trec și pe dincolo să iau ce-am cumpărat pentru ăla micu’. Dincolo e apartamentul ei din Rione Sanità, de fapt o cameră de doișpe metri pătrați, cu bucătărie și baie înghesuite în câte-un colț, în care nu o așteaptă nimeni. Nu-mi trebuie mie mai mult, zisese când a văzut prima oară locul, oricum stau mai mult plecată, bine că am un pat și-un dulap în care să-mi țin și eu lucrurile. Să tot fie vreo două, poate chiar trei luni de când nu a mai trecut pe-acolo, oricum nu are decât o zi liberă la două săptămâni și drumul o obosește, aproape două ore dus, două întors, trei metrouri, un autobuz și una passeggiata de vreo zece minute printre scutere, ca nebunii merg napolitanii ăștia, uneori și câte patru pe-o Vespa, o familie întreagă înghesuită pe o șa îngustă, de te miri cum de nu-și frâng gâtul pe străduțele înguste, pavate cu piatră cubică.

Greu se obișnuise Rodica cu Napoli, după mai bine de cinșpe ani de stat în nordul Italiei. De fapt, dacă stătea bine să se gândească, poate că și vrusese să-i fie un pic greu, pentru că prea îi  amintea de acasă orașul ăsta aglomerat, gălăgios, cu oameni vorbind tare și mirosuri amestecate. Gunoaiele. Pizza. Căluțul pe care vecinii de la parter îl țineau în curtea interioară a blocului. Bărbatul tremurând din toate încheieturile de pe Via Miracoli, care o strigase într-o zi ridicând spre ea bastonul pe care-l ținea în mâna dreaptă, prego, signora, îi spusese încet arătându-i șnurul de la pantaloni, s-a desfăcut și-mi cad de pe mine.

Îi era dragă partea asta de oraș, chiar dacă nu ajungea prea des pe aici. Decât să piardă toată ziua pe drum, mai bine se întâlnea cu celelalte badante de prin cartierul de bogați unde locuiește Giovanna și stăteau pe-o bancă în parc, mai schimbau o vorbă-două în românește, mai afla una-alta de prin țară, că tare ruptă de lume se simțea uneori.

Acum se gândește serios dacă n-ar trebui să renunțe la chiria asta, mulți, puțini, sunt bani cam aruncați degeaba, dacă nu mă mai întorc? Alungă repede gândul, oricum trebuie să mai trec pe-aici, măcar să închei socotelile cu Giovanna, cu actele, cu pensia, pentru că da, după mai bine de douăzeci de ani de muncă în Italia, Rodica are deja dreptul la pensie.

Parcă nici nu-i vine să creadă, o viață de om. Cinci bătrâni pe care i-a îngrijit în nord, plus femeia asta din Napoli, pe care o acceptase doar pentru că simțea că în țară nu are la ce să se întoarcă. Doi oameni apropiați pe care Alina i-a înmormântat singură acasă, întâi pe Titi, pe care vecinii l-au găsit mort, după ce au spart ușa apartamentului, are cel puțin două săptămâni, a zis, ținându-se de nas, polițistul venit să constate, apoi, după câteva luni, pe bunică-sa, nu-i spune maică-tii, au fost ultimele ei cuvinte, așa că fata nu i-a spus decât la vreo săptămână după, ce rost avea să vii, cheltuiai banii aiurea, mortul de la groapă nu-l mai întorci.

Mare noroc avea cu Alina, se transformase parcă peste noapte din fetița cu codițe împletite pe care o lăsase singură acasă într-o femeie puternică, pe care nimic nu părea să o afecteze. Îi înmormântase fără suspine, apoi îi ceruse maică-sii procură, făcuse succesiunea și vânduse tot, ca să-și cumpere locuință în București.

Cu apartamentul am rezolvat repede, l-am chemat pe Gigi, băiatul de la aprozar, cu dubița și-a dus tot, haine, oale, covoare, mobilă veche, i-am dat câteva sute de lei și biblioteca aia bună, din sufragerie, a zis că și-o pune în garaj, pentru scule și șuruburi. Trei transporturi, atât a avut de făcut, a încheiat ea, și Rodica a simțit un nod în gât, toată viața ei din țară a încăput în trei dubițe. Găsise destul de repede și cumpărător, am eu un cumnat care vrea să-l ia pentru copii, le-a zis vecina de la trei, mai lăsați și voi un pic la preț, nu mult, acolo, că ne cunoaștem, vă înțelegeți voi. Cu casa bunicii fusese puțin mai greu, erau din ce în ce mai puțini oamenii care voiau să se mute la țară, dar până la urmă o dăduse și pe aia unui cuplu de foști corporatiști, care simțiseră dintr-o dată nevoia să respire aer curat și se apucaseră de horticultură și apicultură în curtea de mai bine de două mii de metri pătrați unde de mult nu se mai auzea niciun muget de văcuță.

***

– Haideți, tanti, că e și ea obosită, nu puneți chiar așa totul la inimă!

Dan o privește ezitant, din cadrul ușii. Mult își mai dorise Rodica un băiat, dar n-a fost să fie. Așa că tare s-a bucurat când, într-una din vizitele ei în țară, Alina o așteptase la aeroport cu băiatul ăsta înalt și slăbuț, ia uite, ce semănați unul cu altul, semn bun, mamă, înseamnă că vă potriviți. Părea om serios, cuminte, și femeia se întorsese în Italia cu inima împăcată, și-a găsit și ea pe cineva, nu rămâne iar singură.

Când plecase prima oară, era prea îngrijorată de ce o așteaptă ca să se gândească cu adevărat la Alina. Pentru ea am plecat, își spunea când îi venea, totuși, în minte vreo urmă de îndoială. Să îi fie ei bine, că mie ce-mi trebuie, după patruzeci de ani ce nevoi să mai ai. Și lasă, că are mama grijă de ea, ce, pe mine nu tot bunicii m-au crescut?

La prima vizită în țară, nu o așteptase nimeni la aeroport. Ce-i drept, o anunțase doar pe maică-sa, să nu-i spui Alinei, să-i facem o surpriză, dar Rodicăi tot i se strânsese inima când văzuse mulțimea de oameni care se îmbrățișau de îndată ce treceau de ușile de la Sosiri. Numai pentru mine n-a venit nimeni, se gândise și trăsese după ea, spre stația de autobuz, troller-ul mare, mov, pe care și-l cumpărase special pentru această călătorie, și parcă ar fi vrut măcar lui Titi să-i fi spus că vine, deși vecina de la trei o sunase special să-i spună de aia care trăiește cu el, o nespălată, Rodicuțo, duhnește a tutun și-a băutură când trece pe lângă tine.

Trei ani nu se întorsese deloc în țară. O dată pe lună, când lua salariul, le trimitea bani. Intra grăbită în biroul Western Union, cu mâna dreaptă strângând plicul cu bancnote, și se-ndrepta spre unul dintre ghișeele în spatele cărora se afla o femeie. Deși n-ar fi știut să spună de ce, alegea mereu o femeie care să tragă spre ea tăvița cu datele destinatarului și banii de sub geamul ghișeului, să-i numere și apoi să scrie ceva la ea acolo, în calculator și să-i dea chitanța, ecco fatto, signora, posso aiutarla con qualcos’altro?

Poate fiindcă credea că numai o femeie ar putea înțelege sacrificiul ei. Pentru ea era clar că asta era, așa își spunea de câte ori îi era greu, mă sacrific pentru Alina, să aibă tot ce n-am avut eu. Probabil că lumea o judeca, vecinii de pe scară, foștii ei colegi de serviciu, uneori se gândea că poate și maică-sa, cine știe, a plecat și de fată nici nu-i pasă, dar numai ea știa ce înseamnă să trăiești atâta timp printre străini. Îi plăcea să-și imagineze ce-și cumpără Alina din banii primiți de la ea, rochii vaporoase, în culori pastelate, de prințesă, păpuși scumpe, stilouri, carioci, de toate, că doar de ce am plecat. De ce.

La Titi încerca nici să nu se gândească. La început, se certau de câte ori vorbeau, era ceva în vocea lui, o intonație aparte, pe care n-o avea înainte, care părea că o acuză de ceva foarte rău și Rodica întâi se enerva, dacă mie mi-e așa de bine și ție nu, de ce n-ai plecat tu, apoi se întrista, asta crezi tu despre mine. După o vreme, începuse să-l sune din ce în ce mai rar, de ziua lui, de Paște, de Crăciun sau când avea ceva anume să-i spună și de fiecare dată se lăsa cu reproșuri și victimizări, de mine nu te mai interesează. Rămăsese singur și îl bănuia că se apucase de băut, dar ce să facă, ce poți să faci de la atâția kilometri distanță. Măcar de s-ar fi ocupat de Alina, dar asta nu fusese niciodată o opțiune. La început, trecea pe la fată de câteva ori pe săptămână, dar încet-încet vizitele i se tot răriseră, până ce aproape că se făcea anul înainte să mai dea vreun semn. Cum se descurca el singur acasă, nimeni nu știa. Rodica avea grijă să-i trimită și lui bani, să aibă de întreținere și de mâncare, dar el știe ce făcea cu ei, el știe ce făcea, în general, cu orice. Inițial, o duruse să afle că trăia cu una, dar apoi dăduse din umeri, el să fie sănătos, măcar aia i-o pune ceva pe masă.

Despre Alina afla vești de la maică-sa, când vorbea cu ea la telefon. Telefon mobil n-aveau, nici ea, nici maică-sa, trecuseră câțiva ani până să-și cumpere, așa că duminica, după ce termina de strâns masa de prânz, ieșea la o plimbare scurtă, cât să sune de la telefonul public de la colțul străzii. O săptămână întreagă trăgea cu gândul la telefonul de duminică. Dar fata nu voia să vorbească cu ea, și oricât încerca bătrâna s-o oprească, mereu dispărea la ora când trebuia să sune Rodica. Încercaseră și s-o păcălească, să schimbe ora fără să-i spună, bunică-sa o și forțase de vreo două ori, vorbește, fată, cu mă-ta, îi spusese strângând-o tare de braț, dar degeaba, imediat ce auzea telefonul, Alina se făcea nevăzută. E bine, îi spunea bătrâna, las-o în pace, o să vorbească ea când o să vrea.

Și uite că acum era și ea mamă, dar tot rea rămăsese, deloc nu înțelegea că Rodica venise s-o ajute, voia să facă totul numai cum vrea ea. Dacă-mi spunea de la început, măcar nu plecam de la  rostul meu, am renunțat la tot ca să fiu lângă ea și cu ce m-am ales. E tristă Rodica. Deloc nu înțelege cum au ajuns aici, de ce o tot dă deoparte Alina, ai zice că după ce și bunică-sa și taică-su au murit și ea a rămas singura ei rudă pe pământ, o să fie mai apropiate. Parcă lucrurile mergeau mai bine când ea era în Napoli și fiică-sa la București, vorbeau mereu pe Whatsapp, îi trimitea poze, îi cerea părerea. Dar acum, că erau împreună în același spațiu, relația lor nu părea să funcționeze deloc bine. Noroc cu Dan, el era mai împăciuitor, reușea cu mult tact să aducă un oarecare echilibru în apartamentul de trei camere pe care se trezise împărțindu-l cu o iubită isterică, din care vorbele grele curgeau mai ceva ca laptele din sânii plini, o doamnă aproape necunoscută care le știa mai bine pe toate și un nou născut care părea să urle încontinuu. Oftând, Dan scoate telefonul din buzunar, intră pe Whatsapp și dă o inimioară ultimului mesaj de la Flori, apoi îl selectează și apasă delete for me. Din dormitor, se aude copilul plângând.