Harem, a tastat Larisa și s-a oprit, șovăind, în ușa mansardei barului. Apoi a continuat: Dar știi deja, doar tu m-ai trimis aici. A mai stat pe gânduri o secundă, înainte de a îndulci mesajul cu un smiley face, pe post de încheiere. Amalia trebuia să se mulțumească cu atât, pentru moment. O încerca un sentiment de inadecvare. Priviri iscoditoare se ridicau spre ea de la mesele de lemn lăcuit, aruncate într-o dezordine studiată prin sală. Priviri iscoditoare și valuri de parfum. La fiecare masă stătea câte o femeie. Când intrase își omorau timpul studiindu-se între ele sau jucându-se cu telefoanele, dar acum majoritatea capetelor se întorseseră spre ea.
─ Tu ești? a întrebat o tipă cu fața rotundă și aluniță roșie deasupra nării stângi.
─ Larisa … Larisa Mihăescu! a răspuns Larisa, împreunându-și mâinile în față.
─ Perfect! Sunteți toate, atunci.
Era mai tânără, probabil, decât o recomanda părul strâns într-un coc micuț la baza cefei care îi amintea de o fată bătrână, plină de tabieturi. Larisa a dat din cap, alungându-și imaginea din minte. De când trecuse de treizeci de ani, se gândea des la vârstă, încerca să își dea seama mai ales dacă femeile mai mari decât ea arătau sau nu trecute. Se bucura, ori de câte ori întâlnea pe cineva copt, dar cu înfățișare juvenilă, gândindu-se că încă mai are vreme să își trăiască tinerețea.
─ Mă temeam că te-ai răzgândit în ultima clipă. Du-te la masa treisprezece, te rog, și voi veni imediat să îți iau comanda. Acolo, lângă geam, i-a arătat cu mâna înainte de a fugi la fata de la masa cinci, care o striga de ceva vreme: Simona, Simona.
Am masa treisprezece. Să vezi cum mă lovește dragostea. Ca trenul în gară, i-a mai scris Amaliei, zâmbind, înainte de a arunca telefonul în geantă.
Larisa găsise site-ul de speed dating din întâmplare iar apoi urmărise pagina de Facebook o vreme, să vadă cum e atmosfera. Totul părea bine organizat – firma posta destul de des anunțuri pentru întâlniri în oraș, dar și pentru excursii romantice prin împrejurimile Bucureștiului sau în Bulgaria. Clienții păreau și ei mulțumiți, cel puțin cei care lăsaseră comentarii pe pagină.
După câteva săptămâni, a văzut un anunț pentru o întâlnire care se potrivea categoriei ei de vârstă: treizeci și doi – treizeci și șase de ani pentru fete, treizeci și patru – treizeci și opt de ani pentru bărbați. Mai mult împinsă de la spate de Amalia decât din dorința arzătoare de a cunoaște pe cineva nou, s-a hotărât să se înscrie.
A găsit cu greu barul din centrul orașului, deși știa zona ca în palmă. Prea multe gagici, și-a zis enervată, în timp ce străbătea cu pași mărunți sala, strângând în mâini bareta poșetei sport. Se simțise întotdeauna mai bine printre bărbați: mai puține fițe, mai multă bere.
─ O sticlă de Beck’s, te rog, a cerut din obișnuință, decisă să înfrunte lumea din jur cu voie bună, când Simona s-a întors să o întrebe ce bea.
Simona a dispărut în spatele barului micuț, aflat pe peretele de lângă intrare. Când a revenit, i-a întins una dintre foile printate pe care le ținea în brațe, sticla de bere și un pahar.
Ochii Larisei au căzut pe ceștile de cafea și ceai, paharele cu apă plată și fresh-urile de fructe, decorate fantezist cu umbreluțe colorate. Mironosițe, le-a înjurat în gând pe celelalte, amintindu-și că bărbații de jos își omorau timpul mult mai plăcut bând bere și whiskey și vorbind între ei. Fetele, în schimb, păreau că își încordează mușchii înaintea unui concurs decisiv pentru viitorul lor – nici că se băgau în seamă.
În fond, dacă marea iubire deschide ușa acum și se îndreaptă spre masa mea trebuie să știe cu cine are de-a face, și-a zis, zâmbind și turnându-și berea în pahar, deși avea dubii serioase că așa ceva s-ar putea întâmpla.
─ Să îți explic cum funcționează, a început să-i povestească Simona care se lipise de masa ei și vorbea repede, aruncând priviri nervoase spre ușă. Ai treișpe căsuțe pentru cei treisprezece participanți. Notează în dreptul fiecăruia dintre ei numele și câteva detalii care te vor ajuta să ți-l aduci aminte, astfel încât, la sfârșit, să le poți da calificative. Legenda e acolo, în josul paginii: unu înseamnă fără compatibilitate și dacă mergi în sus, până la cinci, ai compatibilitate foarte bună. La sfârșit, noi colectăm foile și vă punem în legătură cu cei care ți-au plăcut și care te-au plăcut de minim trei puncte. Aveți șapte minute pentru a discuta, două pauză pentru rearanjare la mese, băieții se mută, voi rămâneți pe loc, un minut pentru notițe. Întrebări?
─ A, niciuna, a bâiguit Larisa, uluită de rapiditatea cu care vorbea cealaltă.
─ Va fi bine, i-a zâmbit încurajator femeia și a plecat spre antreul unde băieții își lăsau hainele în cuier și înaintau în șir indian în sală, ghidați de tipa care se ocupase de ei.
Primiseră foi și pixuri și se îndreptau spre mesele care le fuseseră indicate de către organizatori: numărul unu feminin trebuia să se întâlnească cu numărul unu masculin și tot așa. Fețele se luminau sau, dimpotrivă, se crispau în zâmbete de conveniență, ori de câte ori un nou cuplu se privea ochi în ochi.
─ Bună! Dan treișpe la microfon…
Larisa s-a trezit cu o palmă întinsă în fața ochilor. Ridicând capul, a descoperit că mâna aparținea unui tip cu fața agreabilă și ochi jucăuși. Ocupată să vadă ce fac ceilalți, nici nu-l observase venind.
─ Larisa, a zis ea automat, dând din cap și întinzând mâna.
─ Uite că deja ne potrivim la ceva. Și mie îmi place Beck’s, a zâmbit el. Ooo, strângere de mână fermă, voce moale… Ești ardeleanca cumva?
─ Sunt de-aici, din București, a zis Larisa, jenată, cu gândul la cum s-a procopsit cu accentul vag ardelenesc într-o vară de studenție, pe munte, când cunoscuse un băiat care zicea așa frumos cafia încât o convinsese să facă naveta București – Cluj, un an de zile .
Bărbatul s-a trântit pe scaunul tapițat cu piele ecologica albă care a scârțâit sub greutatea lui și a dus sticla de bere la gură. A băut cu poftă din ea și a așezat-o în mijlocul mesei, oftând mulțumit, ca și cum venise de departe și era foarte însetat.
─ Eu sunt oltean de acolo, de la granița cu Banatul, știi unde e statuia aia cu femeia cu brațele întinse, a adăugat el.
Larisa a dat din cap, notându-și în minte să caute statuia cu pricina.
Dan și-a suflecat mânecile cămășii albastre cu carouri roșii, dezvelind o pereche de brațe puternic bronzate, oarecum nepotrivite lunii aprilie, a pus coatele pe masă și s-a aplecat spre ea.
─ Prima oară aici?
─ Da. La tine?
─ A treia.
─ Nu ai găsit sufletul pereche? a râs Larisa.
─ Am găsit chiar mai multe, a răspuns el, râzând la rândul lui. Nu, serios acum, am cunoscut și tipe faine, dar nu s-a legat mai mult de un suc.
A povestit apoi că e jurist, fumător și că lucrează la stat, Larisa nu s-a obosit să rețină unde anume, că îi place să iasă cu prietenii în oraș în timpul liber, să se bucure de mâncare și de băutură bună.
─ Dar tu? s-a oprit Dan din monolog, fixând-o, curios.
─ Păi… Am terminat ASE-ul, lucrez într-o multinațională, pe logistică și na, îmi place și mie mâncarea și băutura bună, a zis ea, încercând să facă o glumă, deși înșiruirea de detalii personale o făcea să se simtă incomod.
─ Perfect. Știi Carul cu Bere? Mă văd cu niște prieteni acolo, după chestia asta. Poate vii și tu, vorbim mai multe…
─ Nu știu ce să zic, a zâmbit Larisa, încurcată.
─ Mai gândește-te, sigur ne vom distra de minune, i-a făcut Dan cu ochiul. O viață are omul, până la urmă.
Una dintre organizatoare a sunat din clopoțel, anunțând sfârșitul primei runde de discuții.
─ Te aștept acolo, a repetat bărbatul, în timp ce se ridica de la masă.
Pe al doilea tip l-a văzut venind din timp și a încercat să tragă spre ea foaia cu observații unde notase în dreptul numărului unu: Dan, jurist, de gașcă, pare că își dorește cuceriri ușoare. Îi plăcuse de el, dar nu l-ar fi pus cap de listă în seara aceea – prea îi amintea de un tip pe care îl cunoscuse la un concert și care, în cele două săptămâni în care fuseseră împreună, reușise să se dea la Amalia și la încă două prietene. De partea cealaltă a sălii, Dan discuta deja aprins cu o brunetă cu ochelari, tunsă scurt și îmbrăcată în alb.
─ Nu te deranja că am și eu de scris, i-a zis nou venitul și s-a aplecat peste formularul lui.
Era scund, cu trăsături ascuțite, ras în cap. Bucălată și rotofeie pe ici pe colo, prin părțile esențiale, Larisa se simțea ca un ursuleț care stă la masă cu o nevăstuică. Conversația a urmat același tipar: mai întâi au făcut cunoștință, pe tip îl chema Gabi, apoi au vorbit un pic despre eveniment, primul de acest fel și pentru el – curiozitatea l-a adus aici, i-a zis, și au continuat cu joburile. S-a speriat când a auzit că Larisa lucrează în Pipera, acolo e crema, a mormăit în barbă iar ea nu s-a grăbit să îl contrazică sau să îl consoleze – nu i se părea că e suficient de drăguț încât să merite acest efort suplimentar.
Al treilea bărbat a reușit să o bage în sperieți.
─ Gata, ai terminat? a întrebat el, pe un ton poruncitor, aruncând o privire peste foaia pe care Larisa scria câteva cuvinte despre Gabi.
─ Aproape, a răspuns femeia, ridicând, surprinsă, privirea.
Valentin, după cum s-a recomandat tipul încă înainte de a se așeza în scaun, se grăbea. Șapte minute nu sunt de-ajuns ca să cunoști pe cineva, i-a zis, dar el era hotărât să profite la maxim de ele. Timpul e o resursă prețioasă care nu trebuie irosită, a mai adăugat, și scopul lui era să își îndeplinească obiectivul de socializare pe săptămâna aceea.
─ Obiectiv… de? a repetat Larisa, neîncrezătoare, dându-și pe după urechi câteva șuvițe de păr ca să îl audă mai bine.
─ De socializare. E simplu: în viață mă ghidez după treimea sfântă: opt ore de muncă, opt ore de viață personală, opt ore de somn. Pentru viața profesională am obiective, pentru cea personală la fel, a aruncat el vorbele repede.
Făcând o pauză, cât să ia o gura de apă pe care a înghițit-o cu zgomot, a continuat:
─ În timpul nopții dorm și, evident, nu am obiective, haha, dar obiectivul personal pe săptămâna asta e socializarea. Ăsta e principalul motiv pentru care mă aflu aici.
Larisa a dat din cap și s-a străduit să zâmbească bărbatului căruia îi străluceau ochii ca unui lider nebun de sectă din State.
─ Dar tu? Ce cauți aici? Unde lucrezi? Ce obiective de viitor ai?
Femeia a decis să sară peste celelalte întrebări și să îi spună doar câteva cuvinte despre jobul ei, dar imediat ce a rostit numele firmei la care lucra, și-a dat seama că a făcut o greșeală.
─ Am și eu niște foști colegi acolo, pe vânzări, a zis Valentin, cu ochii sclipind de entuziasm.
─ Nu aș avea de unde să îi știu, sunt la alt departament, s-a bâlbâit ea, mușcându-și buzele.
Clopoțelul s-a auzit înainte să îl întrebe de ce are unghiile de la mâna stângă cu un centimetru mai lungi decât cele de la mâna dreaptă. Nici nu era sigură că voia să afle. Involuntar s-a gândit la serialul care făcea furori în timpul copilăriei ei: Saved by the bell. Numele se potrivea momentului, ea era cea nepotrivită. Sigur Amalia nu și-ar fi pierdut cumpătul și ar fi știut exact ce să facă și ce să zică ca să îl pună la punct, și-a zis, înciudată.
A urmat un producător pe la un FM, cu strângere de mână delicată, ca de floare, care i-a făcut impresia că se pricepe la haine și la pantofi mult mai bine decât ea și un actor frumușel ce vorbea ca un recruiter profesionist.
─ Cafea si bere – ce asociere nepotrivită, s-a mirat, încruntându-se în direcția ceștii de cafea aburindă pe care Larisa i-o ceruse Simonei imediat ce Valentin se ridicase de la masă. De ce le bei asa?
─ Fiindcă mi-a fost poftă de amândouă, a răspuns ea, intimidată, jucându-se cu brățara metalică a ceasului.
Tipul era backpacker, am stat două luni în America de Sud și vreau să mă mai duc un an, i-a zis, ridicând brațul drept pe care avea un colan de brățări din fire împletite, viu colorate. Câte una pentru fiecare țară. Pentru o clipă, Larisa s-a văzut îmbrăcată într-o rochie lungă, cu printuri exotice și cu codițe prin păr, hoinărind, alături de el, prin orașele scăldate în soare din Peru. Cu un tip ca cel din fața ei ar avea și ea curajul sa își cumpere biletul ăla de călătorie peste ocean, și-a zis, zâmbind ideii și bărbatului.
Când cele șapte minute alocate lor s-au terminat, și-au luat la revedere, strângându-și mâinile cordial, amândurora le păruse bine de cunoștință, poate ne mai vedem, a zis actorul, zâmbind vag și Larisa a bănuit că asta nu se va întâmpla. Trăgându-și pulovărul crem peste cureaua pantalonilor și-a promis să caute online una din rochițele alea hippie în care fiecare autoare de bloguri de travel se poza măcar odată pe vacanță. Îi părea rău că venise la speed dating îmbrăcată în uniforma comodă de la muncă: blugi, bluză tricotată, geacă de piele și se gândea că putea să se străduiască mai mult, să împrumute, poate, o haină exotică de la Amalia. Știa că nu ar fi purtat-o la fel de bine ca prietena ei, dar s-ar fi consolat cu ideea că măcar se străduise.
Amalia avea acel stil aproape teatral de a purta hainele, părea că joacă un personaj nou cu fiecare costumație, un personaj construit, în mare măsură, pe baza poveștii spuse de ce avea pe ea. Larisa a zâmbit, amintindu-și cum, în facultate, fusese confundată cu una dintre profesoare, deși nu împlinise nici măcar douăzeci de ani, doar pentru că era în perioada ei intelectuală, în care asorta ochelarilor serioși, cu rame groase, sarafane pe gât și costume în culori închise, de modă veche.
Clopoțelul suna la intervale regulate, dar Larisei i se părea că timpul trece din ce în ce mai greu. La masa ei au apărut, pe rând, un contabil cu fața de pește, un programator cu atingere de pește și un astrolog cu strabism.
─ În ce zodie ești? a vrut el să știe de la bun început.
─ Balanță, a răspuns ea.
─ Ah, voi, balanțele, așa cumințele și potolite în public, dar și când răsare luna, a zis bărbatul, zâmbind unsuros, în timp ce pupila stânga îi aluneca ușor spre colțul pleoapei iar dreapta o privea fix, lovind-o cu o săgeată de căldură în mijlocul frunții.
Larisa a simțit că o doare capul.
Când ultimul candidat la inima ei s-a ridicat de la masă, și-a împăturit formularul și s-a ridicat.
─ Așa repede pleci? a întrebat-o Simona.
─ Da, am niște treabă, s-a scuzat Larisa și i-a întins foaia.
─ Sper că ți-a plăcut și te mai așteptăm pe la noi, i-a răspund femeia, zâmbind. Vei primi numerele de telefon ale persoanelor cu care te-ai potrivit pe e-mail.
─ Perfect. Mersi, a strigat ea, din pragul ușii.
Afară se lăsase răcoarea serii târzii de primăvară. Larisa a respirat adânc de câteva ori și și-a scos telefonul din geantă. S-a mirat să vadă că nu trecuse de zece, se simțea obosită ca după o noapte albă, deși nu petrecuse mai mult de două ore jumătate în bar. Primise câteva mesaje de la Amalia, care o invita să treacă prin Zenit după ce termină.
În mintea Larisei, Amalia era excepția de la regula că femeile sunt, de obicei, afurisite. Nu că nu ar fi fost, o cunoștea prea bine ca să se mintă, dar în cazul ei, afurisenia aia, atât de nesuferită la altele, era combinată cu o doză de șarm suficient de mare, încât să o facă irezistibilă.
Fetele fuseseră vecine de palier în copilărie, colege de liceu și facultate mai târziu, dar își pierduseră urma când se mutaseră de acasă. Se întâlniseră întâmplător, în timpul unei vizite la părinți și de-atunci se vedeau măcar odată pe săptămână. Amalia își dăduse demisia cu câteva luni în urmă de la un job de birou bine plătit, dar plicticos, ca să își urmeze înclinațiile artistice. Se înscrisese la Facultatea de Arte și se întreținea lucrând într-un bar mic și cochet de la Universitate. În timpul liber picta tablouri, niște pânze imense în care siluete umane contorsionate se amestecau cu fluturi exotici și schele de clădiri în construcție sau petrecea seri lungi cu prietenii cunoscuți în bar, majoritatea artiști wanna be ca și ea.
La masa obișnuiților locului, mulți dintre ei, foști colegi de liceu, poposea și Larisa în fiecare weekend. Îi plăcea să asculte sau sa ia parte la discuțiile fără cap și coadă despre cărți, politică, muzicieni și ultima escapadă în Vamă când, inevitabil, cineva din gașca largă se îmbătase și își pierduse telefonul sau altcineva se combinase cu un personaj mișto despre care aflase, după o noapte nebună, că are familie și doi copii acasă. Ești prea cuminte, îi ziceau ei când, destul de rar, ce-i drept, intervenea în discuție, când te-ai dus ultima oară la muncă mahmură, după o noapte petrecută la mare, dar o acceptaseră în grup fiindcă avea limba ascuțită când era cazul și primea bine miștourile. De partea ei, Larisa era convinsă că dezinvoltura lor era mai mult de fațadă, o reacție adolescentină întârziată împotriva unei societăți care reușise deja să-i uniformizeze, deși ei nu recunoșteau.
Amalia a primit-o bine dispusă, dar grăbită.
─ Ai găsit marea dragoste?
─ Of, ce întrebări pui și tu. De parcă n-ai ști, a zis Larisa, dând din umeri.
─ Live a little, girl, a râs prietena ei, făcându-i cu ochiul. Așază-te la masa noastră și vin și eu imediat ce duc sucurile ăstea. Avem patru tocilari care stau la un board game de trei ore și beau doar Cola și apă, a mai zis ea, dându-și ochii peste cap.
Larisa s-a uitat lung după Amalia, înainte de a se duce la bar.
─ Beck’s, da? a întrebat-o Toni, un bărbat solid, cu barbă, ochelari și părul tuns într-un unghi ascuțit peste frunte.
─ Da, ca de obicei. Ce faci, totul bine?
Toni era colegul Amaliei și sufletul barului, după cum povestea ea, cu entuziasm, când îi relata ce se mai întâmplase pe-acolo, în serile în care nu putuse veni.
─ În nota obișnuită – nici prea bine, nici prea rău, a răspuns el, graseind r-ul.
Larisa și-a luat berea și s-a îndreptat spre masa din colțul drept al curții interioare. Toți cunoscuții erau acolo: Victor, tipul înalt și slab ca o prăjină care visa să dea lovitura în muzică și lucra în IT, Lola, femeia felină, cu picioare lungi, actriță de profesie care își plătea facturile făcând pe baby-sitter-ul pentru odrasla răsfățată a unui cuplu de snobi din nordul orașului, Doru, cel fără o ocupație precisă, dar mereu primul în bar și cel mai des mahmur și câțiva prieteni de-ai lor. Se bea bere, vin și se mâncau alune. Doru se pilise, ca de obicei, și vorbea tare cu cele două fete de la masa vecină.
Larisa i-a salutat, a tras un scaun și s-a așezat, încercând să prindă din zbor discuția, deși nu avea șanse să înțeleagă prea multe – ceilalți erau mult mai avansați la băut și povestit.
În mijlocul agitației generale s-a trezit lângă Mihai, un tip înalt, grizonant, iubitul oficial al Amaliei și după cum spunea chiar ea, cel mai plictisitor bărbat în viață. Nu îl mai văzuse până atunci în Zenit. Nici nu vin prea des, a lămurit-o el – încep munca la nouă, nu-mi vine să ies în fiecare seară în oraș. Amalia nu îl menționa prea des, era, la fel ca vechiul job, o rămășiță a unui trecut cu care nu prea mai voia să aibă de a face. Cu toate astea, fie din prea multă dragoste, fie din și mai multă obișnuință, relația continua, în ciuda insistenței cu care prietena ei își punea pe lista săptămânală de to-do-uri, obicei vechi, rămas din corporație, de care nu se putuse dezbăra încă, să facă ceva în privința asta.
─ Ai grijă de prietena mea, da? a strigat Amalia care apăruse de partea cealaltă a mesei, ca să fumeze o țigară.
Le zâmbea larg, șirul de dinți albi, perfecți se ivea ca o promisiune printre buzele colorate cu ruj roșu închis iar ochii aurii, migdalați îi sclipeau ușor ironic. Rămăsese cea mai frumoasă fată din clasă și, probabil, una dintre cele mai frumoase din oraș, și-a zis Larisa, oftând. Toni a venit, a prins-o de după umeri și i-a șoptit ceva la ureche, ceva deosebit de amuzant, judecând după felul în care și-a dat capul pe spate și a început să râdă în hohote.
─ Trebuie să fug, probleme administrative, a strigat ea peste zgomot și muzică, făcându-le cu mâna.
Încă râdea.
─ Vrei să luăm o sticlă de vin? l-a întrebat ea pe Mihai, bătându-l ușor pe braț.
Bărbatul și-a desprins cu greu privirea de silueta Amaliei, dar a fost de acord. Larisei îi era milă de el.
─ Auzi, dacă te rog ceva, te superi? a întrebat-o Amalia, când au ieșit în fața barului, să fumeze o țigară.
─ Depinde, a râs Larisa, cam fără chef.
Rugămințile Amaliei erau mai degrabă porunci și, deseori, îndeplinirea lor era o sarcină mult mai complicată decât părea, la prima vedere.
─ A, nu e cine știe ce. Ia-l tu pe Mihai cu taxiul, când pleci acasă. Stați aproape unul de altul. A băut cam mult și m-aș simți mai liniștită să știu că ajunge în fața blocului.
─ Ok, dar nu mergeți împreună?
─ Nu aș vrea, a dat din umeri Amalia. Eu termin destul de târziu iar el, după ce bea, nu e cea mai plăcută persoană. Începe cu reproșuri, cu nu mai ești tu, de ce îmi faci asta, bla, bla. Nu am chef de discuții azi.
─ Înțeleg. Sigur, păi dacă vrea, da, îl duc acasă. Sau… pot să rămân eu cu tine și așa nu mai are motive să stea. Nu ne-am mai nimerit de mult doar noi două.
─ A! Nu în seara asta, nu pot. Hai, nu te supăra, a zis Amalia și a mângâiat-o pe spate.
─ Să știi că îmi rămâi datoare.
─ Mersi mult, ești cea mai bună, a bătut cealaltă din palme și a pupat-o apăsat pe obraz. Trebuie să fug, nu se face să-l las pe Toni singur prea mult timp.
─ Amalia, ai vreun antinevralgic? a strigat Larisa după ea, înainte să apuce să intre pe ușă.
─ Haha, te-a surmenat maxim speed-datingul ăla, nu? a râs prietena ei. Da, cum nu. Vezi în geanta mea. E în spatele barului.
─ La mine sau la tine? a zis Mihai, cu vocea ușor răgușită, când mașina a oprit în fața blocului lui și ea l-a zgâlțâit ca să se trezească.
─ La tine, de data asta, prietene, s-a răstit Larisa, enervată, gândindu-se câte situații asemănătoare văzuse taximetristul cu față impasibilă, în timpul curselor de noapte prin oraș.
Bărbatul fusese destul de afectat de indiferența Amaliei și asta se văzuse în setea cu care dăduse gata, aproape în întregime, cele două sticle de vin roșu pe care le luaseră în Zenit.
─ Ok, a răspuns Mihai, după o scurtă ezitare, încercând să o fixeze cu privirea.
Au coborât din mașină și el și-a strecurat mâna pe după umerii ei.
─ Mai cumpărăm o sticlă de vin? a întrebat, cuvintele împleticindu-i-se în gură.
─ Altă dată, a răspuns femeia scurt, străduindu-se să îl ajute să meargă.
Apartamentul lui era aproape, într-un bloc cu patru etaje și vedere la stradă. Din holul larg, pardosit cu gresie cenușie, se deschideau alte trei camere. Prima era bucătăria.
─ Îmi pare rău, a bâiguit el, străduindu-se să agațe cheile în suportul din stânga ușii. De obicei nu sunt așa, dar toată situația cu Amalia… Știi, o mai iubesc încă, cred că și ea pe mine și nu înțeleg de ce, pur și simplu, nu putem să facem lucrurile să meargă.
S-a rezemat de perete, s-a descălțat cu greu și și-a aruncat pantofii în direcția pantofarului, fără a nimeri, însă, ținta. Apoi a bâjbâit după comutator. O lumină caldă, aurie a dezvăluit privirii Larisei un hol spațios, în care singurele obiecte de mobilier erau pantofarul și un dulap cu haine, în colțul opus. Un tablou al Amaliei umplea peretele din fața ușii, atrăgând privirea vizitatorilor. Tonuri de gri, roșu, siluete albe, dezarticulate, mișcându-se haotic. Larisa nu îl știa, dar judecând după textura culorii și fragilitatea liniilor, probabil că era din perioada de început a aventurii ei artistice, când încă mai lucra la corporație și locuia cu Mihai.
─ Vrei o cafea, un pahar cu apă? a întrebat-o Mihai, încruntându-se.
─ E în regulă, vreau doar să mă duc până la baie și apoi plec, a dat ea din mână.
─ În capătul holului, a arătat bărbatul, vag, în direcția în care zburaseră pantofii mai devreme. Te duc acasă? a continuat, clătindu-se nesigur pe picioare.
─ N-ai de ce, stau la două minute de tine, a zis ea, zâmbind și măsurându-l din cap până-n picioare, cu o privire compătimitoare.
─ Ok, ai și tu dreptate, a dat bărbatul din cap, învins. Mă duc să mă întind un pic, până termini tu. Acolo mă duc, a continuat, arătând unei camere, pe stânga. Dacă nu ai chef să pleci, mai e o canapea foarte comodă în sufragerie și găsești loc și în dormitorul mic. Cred. Acolo sunt lucrurile Amaliei, dar patul e liber. Sper.
Mihai s-a oprit, vădit obosit de efortul de a ține un asemenea discurs. A tăcut câteva momente, s-a frecat cu palma pe frunte, ca pentru a-și aduce aminte ceva și a continuat:
─ Dacă, dacă vrei să pleci, nu îți face griji, ușa se încuie automat. E posibil să adorm foarte, dar foarte curând.
Femeia a pufnit în râs.
─ Mersi de instrucțiuni.
Larisa a închis capacul vasului de WC, s-a așezat și și-a verificat telefonul, zâmbind când a văzut că avea un mesaj necitit de la Amalia. Cred că o să o amuze povestioara asta, deși, na, ar trebui să îi spună mai repede tipului cum stă, și-a zis ea și a deschis textul. Sper că ați ajuns cu bine. Scuze încă o dată că ți l-am dat pe Mihai pe cap. Hai mâine seară în J’ai Bistro, să povestim. Am rezervat o masă. Great news: vine și Toni. Pupici.
Femeia și-a luat capul în palme și s-a uitat câteva minute bune la telefonul din poală, înainte de a se hotărî să se ridice. Din oglindă o privea aceeași străină obosită pe care o vedea după fiecare noapte albă, dar în ciuda sau poate tocmai din cauza vinului pe care îl băuse mai devreme, ochii îi erau clari și știa ce are de făcut. A scos rujul roșu pe care îl luase din geanta Amaliei mai devreme și l-a întins pe buze. Nu îi trecuse prin cap să încerce o culoare atât de puternică până atunci, așa că a fost surprinsă să vadă că nu îi venea rău.
A ieșit din baie și a ascultat cu atenție zgomotele casei. Din dormitorul mare se auzea un sforăit ușor. Larisa a mers până la ușa întredeschisă și a aruncat o privire înăuntru: Mihai dormea în patul care părea că ocupă jumătate din cameră. Hainele lui erau împrăștiate peste tot, începând cu blugii, la ușă, continuând cu șosetele, lângă piciorul patului și terminând cu tricoul, pe care părea că îl ține în brațe.
Larisa a oftat ușor și a făcut un pas înăuntru. Și-a dat bluza peste cap și a aruncat-o pe podea, și-a descheiat nasturii de la blugi, i-a tras în jos pe picioare și i-a lăsat lângă ai lui iar sutienul l-a așezat, cu grijă, pe noptiera de lângă ușă. Străduindu-se să nu facă vreun zgomot, s-a strecurat sub cearceaf și s-a lipit cu pieptul de spatele lui. Bărbatul mirosea a mentă și a tutun.
Live a little girl, îi zisese Amalia. Avea dreptate, întotdeauna avusese.
Ce spun roboții noștri, Daniel și Laura, despre acest text: