― Dați-vă jos măștile, carrhaghioșilor!

Căpităneasa roșcată, mare cât un șifonier de Arad a fluturat nuiaua metalică. Un vâjâit dublu, amenințător mi-a ridicat părul la ceafă. Teoretic știam că-s de neatins, dar atmosfera era atât de încărcată cu frică, încât aș fi putut jura că firele de praf care pluteau în aer scoteau scântei microscopice când se ciocneau.

Pe o bancă zdravănă de lemn, cu spătarul ros de spinările atâtor suspecți, stăteam așezați, încătușați cu mâinile la spate, trei inși, noi doi și-un florindo rătăcit, gigolo probabil după mustăcioară și strasurile de pe pomeți.  Bărbățelul privea la toți prostit, speriat, minunându-se de cum ajunsese să fie amestecat în toată tărășenia aia.

De lângă mine Nico a rânjit sfidător și a articulat rar cu un accent pe care-l crezusem pierdut:

― Articolul Zețe: scoaterea măștii în spațiile publice se pedepsește cu amendă de la…

― Gurrha! a graseiat căpităneasa prelung.

― E practic imposibil ce ne cereți, am șoptit, după care, m-am răsucit și am zăngănit lanțul „brățărilor” din dreptul rinichilor.

Milițianca a ridicat un deget spre tavanul înalt, scorojit, de care atârnau două becuri fără abajur și câteva panglici cu lipici, maronii, capcane de muște, uitate acolo de astă vară:

― Când eu dau ordin, cu mâna stângă înoți, cu dreapta dai din picioare. Înțeles?

― Sunt cetățean străin! i-a întrerupt Nico glumița.

― Ești pe naiba să te ia!

A mai mârâit:

 ― Ești un infractor nenorocit.

Mi-am făcut curaj:

― Sunați-o, vă rog, pe tovarășa colo…

N-am apucat să termin propoziția că palma durdulie, împodobită cu ghiuluri de argint m-a fulgerat scurt, ca o paletă de ping-pong, de mi-a ciobit incisivii și umflat instantaneu buza de sus.

― E două noaptea, băi! Nici pe mama n-o scol la ora asta.

 Și cu trei mișcari grațioase, de bivoliță la șevalet, ne-a smuls măștile, trăgându-le de nas și azvârlindu-le pe parchetul îmbibat cu motorină.

S-a uitat hăt, în jos, la Nico, de la înălțimea celor doi metri:

― Ia spune, domnule cetățean străin, ce-ai căutat în biblioteca orășenească la miezul nopții?

― Sunt setos de cultură și când intru în sevraj, nu contează ora.

Jap, varga a coborât plesnindu-i coapsele. Nico s-a făcut stacojiu.

―  De ce ai dat foc Omagiului și literaturii despre congrese?

― Mă luase frigul.

Jap, a doua lovitură a fost mult mai puternică. Nico a icnit cu fălcile încleștate și aerul i-a țâșnit pe nas, împroșcând muci apoși.

Căpităneasa a inspirat zgomotos, după care a zbierat, măgăriță turbată:

― Ha! De ce-ați spart portretele Tovarășei Petrescu, băi! De ce-ați aruncat cu cerneală roșie pe ele?

Nico tot nu s-a lăsat:

― Păi, am văzut o călimară pe un pupitru…

M-am uitat cu milă la el, implorându-l din priviri să înceteze.

Altă lovitură i-a dungat pantalonii. Dintre picioare o pată negricioasă a început să se întindă și să coboare pe craci.

Namila s-a aplecat și și-a apropiat fața de mine, atât de aproape încât mi-ar fi fost lesne să-i număr pistruii:

― Și tu de ce nu l-ai împiedicat, băi, că te văd om cu părul sur în cap? De ce, băi, animalule?

N-am mai apucat să număr câte lovituri am încasat, iar dihania nu s-a oprit nici când mi-a pocnit rotula.

După ce-a obosit, am auzit-o ca prin șomoioage de vată, cum gâfâind i-a zis cicisbeului:

― Ești martor că au recunoscut faptele, nu-i așa?

Doi de „da”, plăpânzi, au ajuns și ei la timpanele mele.

A făcut semn spre masa din colț, la care moțăia un subofițer în uniformă sinilie, cu pix între degete și catastif deschis în față:

― Atunci du-te la tovarășul plutonieră și semnează procesul verbal!

Cocoșat, prostituatul și-a târâit ghetele murate prin dreptul meu, s-a închinat la crucifixul lustruit, pe care o siluetă răstignită își lucea sânii făcuți din piuneze și și-a rezemat fundul osos de colțul scaunului de la birou.

Într-un târziu, mi s-au uscat obrajii și căutătura mi-a rămas pironită deasupra tocului lat al ușii, vopsit, cu zeci de ani în urmă în albastru cicladic, la veșnicele două imagini.

O nedumerire bovină mi-a răsărit în mintea năclăită de durere: parcă pe vremuri tablourile cu portretul iubitei conducătoare erau mai mici decât icoanele cu Mântuitoarea.