A fost o săptămână lungă. Ioana și-a predat raportul în urma ședințelor, dar nu înainte să discute cu mine asta. Nu eram psihopat sau sociopat, dar aveam o formă de autism funcțional, aspect pe care nu l-a trecut în raport, pentru că solicitarea companiei a fost de diagnostic pe psihopatie. În schimb, a scris în concluzii că sufăr de burn-out. Și pentru asta trebuia să mă duc la un neurolog.

În capătul culoarului, fix deasupra ușii pe care scrie „Vă rugăm nu intrați, personalul vă va pofti înăuntru” e un neon care pâlpâie. O echipă de mentenanță a venit cu o scară și se chinuie să scoată corpul de iluminat din tavanul fals. Stau pe canapea și aștept. Am ajuns mai repede cu un sfert de oră și am trecut de recepție în cinci minute. Ar fi trebuit să intru de vreo zece minute, dar n-a ieșit nimeni să mă cheme. Mă plictisesc, așa că sunt atent la tot ce mișcă. Doar că la muncitorii ăia nu prea mă pot uita. A început sezonul alergiilor și ochii îmi lăcrimează chiar și fără să mă uit direct în lumină. Ar trebui să merg la farmacie să îmi iau antihistaminice. După ce-am terminat facultatea, m-am angajat într-o multinațională unde traduceam contracte din engleză în română și din română în engleză. Era un job groaznic, lucram în ture de zi și de noapte, dar era plătit foarte bine. Eram plătiți bine, de fapt. Dacă munceam mult, aveam un sistem de bonusare stupid și ajungeam să facem munca a două persoane pentru încă jumătate de salariu pe lună. Tocmai de aceea, în tura de noapte ne făceam tot felul de farse ca să ne încetinim munca. Lipeam superglue pe tastatură, schimbam parole. Eu eram unul dintre cei mai buni și la farse, și la productivitate, așa că ajunsesem să mă lupt contra celorlalți. Înainte de o tură de noapte, cineva, n-am aflat niciodată cine, a dus gluma la extrem și mi-a pus într-o țigară o petardă. Când am ajuns la petarda ascunsă în țigară, a luat foc și a explodat. Mi-a spart gura și m-a ars pe față. Pentru că lucram la o multinațională și pentru că le-a fost frică de un proces, m-au trimis pe cheltuiala lor la o clinică privată din Germania. Din toată experiența asta îngrozitor de dureroasă, am rămas cu trei cicatrici pe față, bine ascunse de barbă, o reconstrucție complexă în gură, cu  dinți noi din zirconiu și douăsprezece salarii compensatorii. E a doua oară când vin să fac RMN-ul. Prima dată au refuzat să mi-l facă pentru că nu aveam actul care să dovedească că implanturile de dinți sunt din titan. Degeaba le-am confirmat, degeaba m-am oferit să intru pe semnătură proprie, medicul radiolog nu a acceptat. „Documentul ăsta trebuie să îl țineți mereu cu dumneavoastră, mai ales la ce lucrare ați avut acolo.” Am discutat despre episodul ăla la terapie. După ce am terminat cu ședințele obligatorii, m-am gândit să continui terapia. Încă nu știu dacă tot cu ea sau cu altcineva.

Dinamica s-a schimbat la muncă. Acum nu mai eram nebunul, eram angajatul adus la epuizare de angajator. Asta i-a speriat tare. M-au chemat din nou la HR și mi-au spus că trebuie să îmi iau tot concediul restant. Două luni. Inițial, am ripostat. Trebuia să preiau echipa de la Timișoara, să o trainuiesc. Firma la care lucram deschidea un birou acolo. Dar era timp pentru toate. Angajații noi erau în preavize la fosturile locuri de muncă, aproape două luni, deci când mă întorceam, puteam să încep noul proiect. Managera mea se simțea cea mai vinovată că nu mai fusesem în concediu de atâta timp. În lockdown, departamentul nostru a fost singurul care a lucrat, iar în pandemie oricum nu aveai unde să pleci. Așa că am muncit. Poate că nu mi-am dat seama cât de obosit eram, dar burnoutul părea explicația logică pentru KPI-ul meu scăzut de la ultima evaluare, povestea asta cu medicina muncii și tot ce nu mergea bine în viața mea.

Electricienii au reușit să schimbe neonul ars și au dispărut în câteva secunde. Stăteam rezemat de spătarul canapelei și trăgeam cu urechea la conversația dintre un medic și o pacientă. Era supărată că a stat să aștepte o oră și sunase pe cineva din conducerea spitalului ăstuia privat să se plângă. Probabil că totul se spărsese în capul medicilor de gardă de la urgențe, care încercau acum să îi explice că este doar o entorsă și că poate să meargă acasă, după își ia medicamentele și crema. Femeia se plângea că nimeni nu înțelege cât de tare o doare și că e convinsă că e ruptură. Medicul îi tot arăta pe tabletă (probabil radiografia) că nu e nicio fractură. Dacă era, nici nu putea să calce în piciorul ăla. Au plecat, dar nu am înțeles ce a spus pe un ton amenințător pentru că în secția de urgențe era agitație mare. Unii ieșeau alergând, alții se întorceau în viteză. Am auzit pe cineva strigând să fie sunat soțul. Nu reușeam să aflu ce se întâmplă acolo, dar la scurt timp agitația s-a oprit și au început să intre mai mulți angajați cu badge-uri, dar îmbrăcați civil.

Managera mea era motivul pentru care aveam abonament de sănătate la acest conglomerat medical. Soțul ei era fiul directorului de la chirurgie, deci adusese și ea un contract de la o firmă cu o sută douăzeci de angajați. În ședința în care am fost cu toții a spus că soacra ei s-a ocupat deja de o programare pentru mine la cel mai bun neurolog din clinică.

Am acceptat să plec în concediu două luni. Era timp berechet să termin romanul. Între timp devenisem membru într-o organizație în care se adunau oameni din diferite ramuri ale artei, un fel de Ligă a artiștilor ce avea un proiect îndrăzneț de festivaluri și reviste. Organizația era condusă de o scriitoare pe care o apreciam și datorită profesiei mele mă pusese Secretar General. Primeam zilnic zeci de solicitări de adeziune, pe care ea le trimitea mai departe către cei care voiau să se înscrie și tot ea mi le întorcea înapoi scanate și semnate. Era destul de multă treabă, deci un concediu de la muncă era binevenit.

În prima zi de concediu eram de la prima oră în spital, la programarea la neurolog. La telefon mi se spusese că trebuie să ajung la etajul doi, așa că am urcat cu liftul și m-am așezat la coada de la recepție. Când am ajuns la rând, mi-am spus numele și programarea și fata de la recepție a scâncit un pic. ”Cabinetul e la etajul trei și nu am acces să o confirm. E târziu, vă rog să o luați pe scări că e mai rapid.” Am vrut să spun ceva, să mă revolt că la telefon mi s-a spus etajul doi, dar m-am uitat la ceas și era târziu. Așa că am fugit pe scări. Deasupra ușii de la etajul trei scria cu litere mari BIROU DIRECTOR, SĂLI DE CONFERINȚE, BIROU FINANCIAR. Mi-am spus că medicul ăsta la care merg e din ăla care vine o dată pe lună la ei și are un birou special la etajul VIP. Probabil că de aia lumea era agitată, că sunt multe programări. Am deschis ușa, m-am dus la recepție, m-am prezentat, am spus la cine am programare și am fost rugat să aștept. La etajul VIP, băncile din plastic lipite de perete erau înlocuite de canapele și fotolii de piele. Am așteptat pe unul dintre ele până când un bărbat mărunt, ușor aplecat, a venit la mine și m-a poftit în cabinet.

– Domnul profesor nu suportă telefoanele mobile. Vă rog să îl dați pe silențios și să nu îl scoateți din buzunar cât sunteți în cabinet. În regulă?

Am dat din cap că da și am dat send la un comentariu pe un grup de pe Facebook. Am pus telefonul în buzunar și l-am urmat pe bărbatul cocoșat care tocmai deschidea ușa cabinetului. Am pășit înăuntru și, cu coada ochiului, am observat că pe ușă scria „Director General”, dar n-am procesat informația pentru că m-a lovit mai tare ce am văzut în interiorul cabinetului. Nu era cabinetul ăla standard din toate clinicil. Era un birou cu o masă mare, pe un perete o bibliotecă plină de cărți și un bufet plin de poze și trofee. Pereții erau tapetați cu diplome de la toate universitățile celebre din lume și, pe ce am putut eu să văd, scria cu litere aurii Doctor honoris causa.

– Ia un loc Mircea. De ce ai venit aici?

Mă așez pe scaunul din fața lui, fără să îmi iau ochii de pe pereții care spuneau o poveste.

– Vă rog să luați niște dezinfectant și să vă dați pe mâini.

Fac ce îmi spune, fără să mă uit la el, ci în spatele lui, pe pervazul geamului, unde sunt două cărți cu fața lui pe ele.

– Și când vorbesc cu tine, te uiți la mine, da?

Întorc repede privirea spre el și las capul în jos.

– Iertare, domnule profesor. Dar biroul ăsta spune multe povești.

– Dar nu suntem aici pentru poveștile lui, ci ale dumitale.

– Da, pe scurt. Sunt aici pentru că psihologul meu crede că sufăr de burnout.

– De când nu ați mai avut concediu?

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră concediu?

– Cel puțin două săptămâni.

– A, de dinainte de COVID. După aceea am avut niște weekenduri prelungite și niște concedii medicale.

– Concedii medicale?

– COVID de trei ori.

– Vaccinat.

– De trei ori.

– Valentin, tu notezi tot ce spune domnul?

Întorc capul spre biroul mic unde era Valentin.

– Să îi dai domnului și lista de suplimente și sanatoriile.

Valentin se ridică cu niște teancuri de foi și le pune pe masă.

– Un RMN ați făcut?

Dau din cap că nu

– Niciodată, niciodată? Până la vârsta asta?

– Nu, răspund ușor iritat.

– O să faceți acum. Notează acolo RMN Cranio Cerebral Nativ plus k plus angio. Și dumneata, dragă Mircea, fă o cruce.

Încep să râd.

– Nu râde. Fă o cruce.

Fac repede semnul crucii și las capul plecat. Sângele îmi fierbe de nervi și buza îmi tremură dar nu mă las.

– Pot să știu de ce am făcut o cruce?

– Să-i mulțumim lui Dumnezeu că nu avem cancer.

– Nu pentru cancer am venit aici. Ci pentru burnout.

– Mai faceți o cruce!

Profesorul ridică vocea și bate cu palma în masă. Mai fac o cruce și las capul în jos.

– Noi suntem zece prieteni din facultate. Toți medici de renume. Cinci dintre ei au cancer. Eu în fiecare dimineață îmi încep ziua cu o rugăciune de mulțumire că nu am cancer. Mai faceți o cruce!

Mai fac una.

– Spune-mi, dragă Mircea, ești însurat?

Dau din cap că nu.

– Copii?

Dau din cap că nu.

– Locuiești cu cineva?

Dau din cap că nu.

– De asta ai ajuns aici. Omul e ființă socială. Nu poate să stea singur, că nu se relaxează. Ce faci după muncă? Stai cu ochii pe Netflix.

– Nu. Scriu. Sunt scriitor.

– La mine aici scrie că sunteți consultant juridic.

– By day and writer by night and weekends. Așa îmi place mie să glumesc.

– Valentin, scrie acolo că se recomandă cură de detoxifiere tehnologică de cel puțin zece zile. Și să îi dai cura printată.

Valentin se ridică cu o altă foaie și o pune pe masă.

– Știi care e secretul meu, Mircea? Stau  doar o oră pe zi pe telefon și o oră pe laptop sau televizor. Azi, de exemplu, m-a sunat Florin de dimineață.

Aruncă privirea spre una din pozele de pe perete. Mă uit în direcția aia și e o poză cu el și cu Piersic.

În buzunar telefonul îmi vibrează constant, la intervale destul de scurte. Apoi continuă.

– Mi-am consumat ora de telefon cu el. Știi cum e. Apoi m-a sunat Morar. E pacientul meu de ani de zile. Nu i-am răspuns că nu mai am timp alocat telefonului azi. Pentru diseară am timp alocat să văd o prezentare a unui robot de chirurgie pe care trebuie să îl cumpărăm în spital.

Telefonul vibrează în buzunar și nu mă mai pot concentra la ce spune, așa că bag mâna ușor în buzunar și îl trag pe picior, apoi îl împing în poale. Îl deblochez cu amprenta și mă duc la bara de notificări. Mai multe persoane au dat reply la comentariul meu de pe grupul de Facebook. Puteam să îl văd în bară doar pe cel mai recent: „Bine punctat.”

– Ce faceți acolo? Mă înregistrați?

O voce puternică mă scoate din bula mea și mă reconectează cu spațiul din jur. Tresar, împing telefonul pe cant între picioare și ridic capul spășit către medic.

– Mă scuzați. Îmi tot vibra telefonul și l-am scos să-l închid.

– Mai ai răbdare cinci minute să îți explic ce ai de făcut și ai scăpat de mine.

De două ori mă făcusem de căcat în fața nebunului ăla de profesor universitar. După ce am plecat de acolo, am vrut să scriu un status despre el, dar m-am răzgândit până am ajuns acasă. Îmi făceam mie rău. Mai bine să scap de toate și apoi văd ce o să fac. Poate o proză scurtă. Mă certase și Valentin că am scos telefonul, probabil că știa și șefa mea că am făcut pe nebunul pe acolo.


În sala de așteptare a intrat agitat un bărbat chel de pe fruntea căruia curgea sânge. Am crezut că venise pentru problema asta, dar de fapt nu. Trecuse jumătate de oră de când trebuia să intru la RMN. În urmă cu zece minute ieșise cineva și cred că la scurt timp a intrat altcineva. Eram singur pe culoar. Așa că atunci când bărbatul însângerat a intrat la urgențe, am început să observ tot ce se întâmplă. Au apărut din nou bărbații în civil cu badge-uri la gât și i-au spus că mama și copilul se află în afara oricărui pericol. El a întrebat ce s-a întâmplat de fapt și cei doi bărbați au spus că o să i se explice totul de către specialist. Apoi a apărut medicul care i-a spus că a leșinat pentru că nu se hidratează corespunzător și e acum la perfuzie. Imediat cum se termină perfuzia, poate să o vadă. Apoi i-a văzut lovitura la cap și l-au rugat să meargă într-o rezervă să îi pună niște copci până se duce la ea. Dăduse cu capul de ușa de la un dulap când îl sunaseră de la spital.

Se lăsase din nou liniștea. Din când în când, un băiat înalt cu un tatuaj în formă de șarpe pe gât, cu ochi albaștri, ieșea cu tot felul de cutiuțe în brațe și se întorcea la scurt timp cu niște foi. Dinspre recepție s-a auzit vocea nervoasă a unei femei.

– Dar banii noștri ce au? Îți dau cash cât trebuie, dar numai fă ceva. Unchiul meu se simte rău și voi nu îl băgați în seamă.

Recepționera îi spune că cineva îl va prelua de îndată ce o să fie un pat liber. Femeia se enervează și o ia cu pași mari spre camera de gardă. Așteaptă lângă ușă și, când băiatul înalt se întoarce cu dosarele în brațe, intră cu el în cameră. Dincolo de perete o puteai auzi cum țipă disperată:

– Oameni buni, banii mei ce au? De ce nu îl ia nimeni pe unchiul meu. E în dureri mari.

Imediat securitatea intra în cameră, se aude cum femeia țipă și apoi o altă voce strigă mai puternic.

– La Geanina se termină acum perfuzia, o mutați pe un scaun cu rotile și o duceți pe hol să se vadă cu soțul ei. Și îl băgați în locul ei pe bărbatul ăsta. Doamnă, nu aveți voie aici, ieșiți cu mine și mă întorc numai eu cu domnul. În regulă?

Ușa se deschide și femeia iese înconjurată de medic și de pază. Se duc în capătul culoarului și se opresc la una dintre banchete. Medicul se așază lângă un bărbat masiv și vorbește cu el. Apoi îl întreabă dacă poate să meargă sau are nevoie de un scaun cu rotile. El spune că poate să meargă și pornesc înapoi spre camera de gardă. El se oprește la ușă, se întoarce și strigă:

– Fă! Unde e Cerasela? Să îi zici să vină aici până ies eu că poate mai trebuie doctorii să știe ceva!

Femeia scandalagioaică dă din cap că da, se ridică de pe banchetă și iese afară. Pe mustață mi s-au adunat broboane de transpirație de la masca care îmi acoperă nasul și gura. Mă uit la ceas. Au trecut patruzeci și cinci de minute de când ar fi trebuit să fi intrat. Mă ridic de pe banchetă și mă duc spre recepția de la urgențe. Întind buletinul și spun:

– Nu vă supărați. Aveam și eu o programare la RMN acum 45 de minute.

– Și nu ați ajuns la timp?

– Ba da. Aștept de o oră acolo.

Femeia ia buletinul, se uită la el și începe să tasteze ceva.

– Da, aveți programare la ora douăzeci și unu și zece minute, dar s-au decalat toate programările cu o oră. Nu v-a spus nimeni?

– Nu. Dacă mi se spunea nu mai eram aici acum.

– Nu ați primit SMS?

– Nu.

– Puteți verifica?

Scot telefonul nervos, intru în mesaje și îi arăt că nu am primit niciun mesaj.

– Nici email?

– Faceți mișto de mine?

Pe lângă mine trec scandalagioaica și o altă femeie cu două cutii de ciocolata Merci.

– Stai lângă ușă și când se deschide, arunci cutiile pe masa de lângă ușă. O să vezi, e pe dreapta.

Mă întorc către femeia de la recepție care se uită cu dispreț la cele două femei. Apoi se întoarce spre mine cu un zâmbet fals și îmi spune:

– În zece minute vor fi gata pentru dumneavoastră. Ne cerem scuze pentru disconfortul creat. Trebuia să primiți un SMS.

Dau din cap și mă întorc la locul meu. Bancheta pe care stăteam era ocupată de bărbatul chel, acum cu un bandaj pe frunte, și o femeie blondă, îmbrăcată în uniformă de asistentă medicală. Sunt înconjurați de cei doi bărbați. Când mă văd că mă apropii, se uită lung la mine și continuă discuția în șoaptă. Probabil HR-ul și Legalul care încercau să scape de declararea unui accident de muncă. Mă așez pe bancheta dintre cele două uși de la urgențe, în partea opusă de ușa  lângă care e femeia cu cele două cutii de ciocolată. Ușa se deschide, femeia se sperie și aruncă cele două cutii de ciocolată înăuntru. Cutiile se lovesc de monitorul calculatorului și asistenta se sperie. Femeia de la ușă sare speriată de ce a făcut și intră în camera de gardă.

– Nu aveți voie aici.

– Mă scuzați. Eu sunt soția lui Stănică. E aici undeva. Am zis să vă dau niște ciocolată în semn de mulțumire. N-am vrut să vă lovesc. Stănică? Unde ești

– Ce faci. Fă? Mă faci de râs și aici? Ieși afară, n-auzi.

Femeia iese spășită și o asistenta îi întinde cutiile de ciocolată. Ea nu vrea să le ia și tot insistă să le primească. Asistenta e confuză, dar cineva strigă să le ia numai să plece aia odată. Medicul iese după ea și îi spune că se pare că soțul are o piatră la rinichi și că trebuie făcută o ecografie. Ea întreabă cât costă tot și apoi se întoarce spre cei din capăt și strigă:

– Să-mi aduceți din mașină douășunu de milioane șapte sute. Da?

Unul dintre bărbați se ridică, dă din cap că da și pleacă afară. Apoi ceilalți se regrupează pe o singură banchetă. Mă aplec înspre ei să aud ce vorbesc.

– Ce face ăla micu? E bine ?

– E mai bine, dar trebuie operat, răspunde celălalt bărbat.

– Ce operat, mă omule? ripostează scandalagioaca. La doi doctori am fost și a zis că nu trebuie operat.

– Taci fă. Îl operăm. Că acum avem bani, cine știe ce se întâmplă apoi. Pentru copiii mei, cele mai bune condiții. Ia sună pe nașa și spune-i să ia un taxi să îi aducă aici.

– De ce? Mâine au școală.

– Ca să înțeleagă ce înseamnă familia.

Se întoarce către bărbat și continuă:

– Mi-e frică că atunci când o să crească, o să părăsească familia. Așa sunt generațiile astea noi, se gândesc numai la ei, nu la familie.

Ușa de la RMN se deschide acompaniată de un zgomot scurt de sirenă și sunt poftit înăuntru. Intru în anticameră. Dau documentele, aștept ca asistentele să se uite peste ele și, când ajung la întrebarea dacă aveți implanturi dentare, se întorc către mine să îmi spună ce mi-au spus și data trecută, că am nevoie de scrisoarea medicală de după transplant, dar nu le las și le spun eu că scrisoarea medicală e capsată alături de celelalte documente. Asistenta caută printre foi, o găsește, o citește cu atenție și închide dosarul.

– Intrați, vă rog, în vestiar și rămâneți la șosete și chiloți. O să găsiți acolo un halat medical, vă rog să vă îmbrăcați cu el. Atenție, halatul se încheie la spate, nu în față.

De acum, totul era nou. Data trecută ne opriserăm în anticameră la discuții. Acum eram la nivelul următor. Înainte să intru în vestiar am întrebat dacă trebuie să dau jos și bijuteriile. Mi-au spus că le pot lăsa dacă sunt din aur, dar recomandă să le dau jos. Am intrat, m-am dezbrăcat și am așezat hainele în dulap, pe umeraș. Bijuteriile, ceasul și telefonul le-am pus în seif, însă am lăsat ușa întredeschisă la seif. Mi se părea prea complicat să setez un cod PIN și mi-a fost frică să închid ușa fără niciun cod setat, că poate se blochează cu un cod făcut de altul. Mi-am pus halatul ăla ca în serialele americane și am ieșit.

Asistenta mă conduce în camera cu RMN-ul, lasă targa în jos și mă îndrumă să mă întind cu grijă și să am grijă la cap, pe care trebuie să îl bag într-un fel de mulaj. Apoi vine cu niște căști pe care mi le pune peste urechi și un capac deasupra mulajului, o plasă cu niște ochiuri mari prin care să văd. Îmi spune că înăuntru e lumină, dar pot să stau cu ochii închiși dacă vreau. Doar să nu mă mișc. Începe să îmi caute venele de la mâna dreaptă și tot palpează și plesnește.

– Nu v-ați adus și venele cu dumneavoastră, doar scrisoarea medicală.

– Să știți că am problema asta. Am băut multă apă înainte, să le găsiți mai ușor dar am așteptat o oră.

– Le luam din pumn, dacă e în regulă. Aici se vede vena.

– Ok.

Închid ochii și îi strâng. Mi-e frică de ace. Simt cum scormonește cu el pe acolo. Apoi îmi lasă mâna în jos. Se apropie de mine și strigă:

– O să vă anunț în căști când băgăm substanța de contrast. Acum luați în mâna stângă butonul de panică. Dacă îl apăsați, aparatul se oprește, vă scoatem de acolo, aflăm ce s-a întâmplat și o luam de la capăt.

– De la capăt? Nu de unde am rămas? întreb speriat

– De la capăt, așa că aveți grijă.

Targa a început să se miște și am închis ochii. Am tras mâna dreaptă cât mai aproape de mine și pe cea stângă am pus-o pe piept, cu butonul de panică strâns în pumn. Mă uitasem pe YouTube la un filmuleț cu un RMN, de aceea zgomotul nu m-a speriat. La un moment dat, între două cicluri de zgomote, am deschis ochii. Tavanul aparatului era zgâriat tot. M-am întrebat dacă vreun om a făcut un atac de panică acolo. Am simțit cum mă dor gingiile. Parcă gura îmi frigea. Dacă implanturile nu erau din titan. Dacă medicii au mințit. Dacă zirconiul explodează de la radiația magnetică. Am început să transpir. Simțeam cum mi se adună picături de transpirație pe spate și între buci. Mă gâdilau, îmi venea să mă scarpin. Dar nu aveam voie să mă mișc. Cotul mâinii drepte mă durea tare, am încercat să trag mâna mai spre mine, dar nu puteam. Nu o mai simțeam. Dacă asistenta mi-a atins un nerv. Dacă am făcut alergie la substanța de contrast. Mă mânca în bărbie pe sub mască. Mi-am băgat unghia de la degetul mare în buricul degetului arătător. Să păcălesc creierul, să uite de mâncărimi. Am zis că trebuie să mă relaxez, să mă gândesc la ceva. Mi-am adus aminte de scandalagiii din sala de așteptare. Nu se poate așa ceva. O să scriu pe Facebook despre asta. E inadmisibil.

– Acum o să administrăm substanța de contrast. Mai stați nemișcat ca până acum încă zece minute și terminăm.

Am vrut să întreb dacă pot să mă mișc acum, că îmi amorțise mâna. Nu am putut să spun decât ok. Am simțit apoi cum furtunul încolăcit în degetul inelar se umple de lichid. Am simțit cum intră lichidul prin venă. Am închis ochii și am început să număr. Când am numărat cinci minute, vocea din cască mi-a spus că am terminat și că mă roagă să nu mă mișc până nu vine ea. M-a ajutat să ies din RMN și m-a rugat să mă întorc să mă schimb, iar când sunt gata să ies în anticameră să îmi scoată branula. Apoi m-au rugat să mai aștept afară până primesc CD-ul. Rezultatul RMN-ului, pe e-mail, în zece zile.