A ajuns prea devreme la aeroport. Avionul Irinei trebuie să aterizeze la 23.35, acum e abia 22.17. Ce fel de calcul ţi-ai făcut? întreabă vocea din cap, la care se strâmbă plictisit. Dacă eşti prost, eşti prost, conchide aceeaşi voce. La Sosiri e aglomerat, se strecoară prin mulţime, continuă să meargă de-a lungul unui perete la capătul căruia face stânga şi nimereşte pe o bucată de hol pustiu, fără bănci. Stă rezemat de zid. Oricum ai da-o, ia-o! şopteşte vocea. Clatină uşor din cap, după care se concentrează asupra texturii uşor zgrunţuroase a podelei gri. Aşa trece o jumătăte de oră.
Se gândeşte să-şi ia o cafea de la automat, dar se întreabă mai întâi pentru ce. Bei cafea ca să nu adormi. Bei cafea când ai ceva important de făcut. Are de făcut să o întâmpine pe Irina cu un zâmbet drăgăstos, să conducă până acasă, la ora asta înseamnă un drum de maxim 15 minute, să asculte câteva poveşti din Kenya despre copiii ăia negri şi nefericiţi şi cam atât. Sex cu Irina? Nu neapărat, adică din partea lui nu, fiindcă imaginile astea care sigur or să rezulte din conversaţie, copii negri bâzâiţi de muşte pe fundalul acţiunilor vioaie şi generoase ale grupului de voluntari, au efectul unui ceai cu bromură. Le dădeau ceai cu bromură seara în cantonamente, când juca la sub optişpe ani. Dădeau un căcat, astea sunt poveşti! Poveşti din armată? Doar că el n-a făcut armata. Le dădeau totuşi seara un ceai şi se zvonea că e cu bromură. Sau nici măcar nu se zvonea, a zis unul că este şi atât. Dar dacă inistă ea, pentru sex? Încearcă să-şi închipuie scena, să vadă dacă i se scoală. Irina sărind pe el imediat ce ajung acasă? Nu, exclus. Mai întâi trebuie să facă duş, asta clar. Deci când iese de la duş, să iasă goală. I-a zis la telefon acum câteva zile că au înţepat-o nişte muşte scârboase. Cum trebuie s-arate înţepăturile alea? Clatină din cap, sprijinit cu o mână de automat. Are între degete o hârtie de cincizeci. Introduce banconota în aparat, selectează un capuccino şi aşteaptă. Aparatul nu dă rest, scrie clar. Dacă eşti prost, eşti prost! Scrie mare, cu roşu, că nu dă rest. Dacă eşti retardat, eşti retardat. Re-tro-gra-dat la cap.
Zâmbeşte. Îl amuză forţa încă suprinzătoare a verdictului implacabil. Râzi ca prostul! Înainte de barajul cu U Cluj, antrenorul i-a dus la o şedinţă de consiliere psihologică în grup. Un tip vorbind ca un robot plin de suflet le-a ţinut un discurs mobilizator, presărat cu citate din atleţi celebri, despre cum să faci să te ridici la înălţimea momentului decisiv, în loc să te prăbuşeşti sub greutatea aşteptărilor celor din jur. Apoi le-a vorbit o psiholoagă, i-a asigurat că, indiferent de rezultat, ei vor rămâne aceiaşi oameni. Sinele lor, personalitatea lor, valoarea lor umană… Să nu creadă că, în ipoteza nedorită a retrogradării, acest eşec îi va schimba, transformându-i în nişte retrogradaţi. După care adăugase: adică nişte retrogradaţi din punct de vedere uman. Nu, în niciun caz! Atunci avusese el prima întâlnire cu vocea din cap, care-i descoperise echivalenţa: retrogradat egal retardat. Pur şi simplu, sigur şi precis. Iar ce a spus doamna psiholoagă nu a însemnat decât că dacă retrogradezi vei fi într-adevăr un retrogradat, deci un retardat, pentru că a spune că nu eşti ar fi evident absurd. Ca şi cum ai zice: te temi că dacă retrogradezi înseamnă că retrogradezi? Ei bine nu este aşa! Hm, normal că dacă retrogradezi vei fi retrogradat. Te temi că dacă suferi de un retard eşti retardat? Ei bine, nu este aşa! Hm, ba da, e fix aşa, acum că ai făcut această subliniere e mai clar ca oricând. Crezi că dacă îţi cade părul o să cheleşti? Etc Etc Etc. Crezi că n-ai ştiut că aparatul nu dă rest tocmai pentru că n-ai citit anunţul scris mare, cu litere roşii, plasat într-un loc cât se poate de vizibil, pe care doar un retardat nu l-ar observa?
Ai fost retrogradat! concluzionează vocea. Da, bine, admite el în şoaptă.
Îi sună telefonul, e Irina.
– Am ajuns, unde eşti?
– Sunt aici, zice el.
– Unde, că nu te văd?
– Imediat, zice el şi închide.
Verifică ceasul telefonului: 00.07. Simte o greutate vâscoasă în tot corpul. Se uită în jur, îşi trece degetele peste obrazul proaspăt bărbierit. Dă-ţi o palmă! Trezeşte-te!
Irina îi face cu mâna, zâmbind. Se duce la ea şi o strânge în braţe.
– Să nu spui c-a fost traficul!
– Scuze, zice el, apucând cele două genţi pe rotile. Am ajuns mai-nainte şi m-am încurcat pe holurile astea.
– Te-ai încurcat pe holuri în aeroportul ăsta imens! râde ea.
La ieşirea din parcare, cât scanează la barieră, cineva din spate îi dă un claxon scurt.
– Unde morţii mă-tii…, mormăie el printre dinţi.
– Tavi, te-am rugat! scânceşte vocea Irinei. Şi-ai promis!
– Scuze. Era nevoie să claxoneze?
– Poate-a atins din greşeală. De ce te gândeşti mereu la rău?
Rulează încet, cu viteza regulamentară. Irina povesteşte ceva despre aeroportul din Nairobi. Vocea ei monotonă îl linişteşte. Din spate se aropie o maşină cu faza lungă. E deja pe banda întâi, n-are unde să se dea la o parte. Nu îi dă flashuri, doar faza, continuu. Îşi dă seama ce se-ntâmplă şi degetele se încordează pe volan, până când sângele se retrage de sub piele şi monturile se albesc. Împotriva evidenţei, se gândeşte că poate totuşi nu se întâmplă ce ştie că se întâmplă. Poate e doar un prost care şi-a uitat faza lungă. Apasă butonul de avarie, să-i atragă atenţia, dar în acelaşi timp clatină din cap. Şi imediat claxonul, lung de data asta, cât numără în gând până la paişpe.
– Of, să nu-mi spui că e iarăşi dementul ăla! N-ai zis că s-a potolit, c-a dispărut?
– Are trei zile de când n-a mai apărut, zice el, încercând să rămână calm. M-a aşteptat în parcare la aeroport, parc-am ştiut când a dat claxonul la barieră, el era.
– De unde putea să ştie că eşti la aeroport?
– M-a urmărit de-acasă, nu? A pândit să vadă când ies cu maşina. Îţi dai seama…
Claxonul s-a oprit pentru câteva secunde şi au început flashurile.
– Ai zis data trecută că mergi la poliţie. Te-ai dus?
– Nu m-am dus. Ce să le spun, că e unul care mă claxonează din când în când?
– Tavi, te rog, fii serios! Tu ai zis adineaori, a fost acasă, te pândeşte, te urmăreşte, e stalker în toată regula. Ai numărul de la maşina lui, trebuie să mergi la poliţie! De ce nu vrei să mergi la poliţie să le spui?
Tace şi îşi imaginează cum pune o frână bruscă, nebunul din spate nu are timp să reacţioneze şi intră în el. Cu coada ochiului verifică dacă Irina şi-a pus centura de siguranţă. Sigur că da, altfel s-ar auzi ţiuitul enervant de avertizare. Totuşi el nu o poartă, ţine centura cuplată pe spătar. Irina îl ceartă pentru asta. Dacă îl ceartă pe el înseamnă că ea n-ar proceda niciodată aşa. Totuşi, trebuie să se convingă. Se enervează că trebuie să gândească şi răzgândească orice lucru de şapte ori: dacă aşa, dar dacă altfel, şi dacă totuşi…
– Tavi, mai eşti aici? aude vocea Irinei şi simte mâna ei atingânu-i uşor degetele încordate pe volan. Te rog, fii calm.
– Sunt calm.
– Respiri?
– Respir.
– Nu, nu aşa.
Încetineşte treptat, până când opreşte complet. Maşina stalkerului opreşte la câţiva metri în spate, cu faza lungă aprinsă, claxonul urlând. Se mai aud şi alte claxoane, de la şoferii nervoşi obligaţi să-i ocolească.
– De ce ne-am oprit? întreabă Irina. Îl priveşte îngrijorată, cu părul şi faţa albite de lumina farurilor care inundă interiorul maşinii. Te rog, spune-mi că n-ai de gând să cobori! Cinci lucruri pe care le vezi?
– Nu acum.
Să coboare şi să meargă la maşina din spate şi mai departe? Ce să facă, să ciocănească în geam: Prietene, de ce te ţii după mine şi mă claxonezi şi-mi dai flashuri cu farurile? Ce ţi-am făcut? Dar dacă nu deschide geamul, nebunul? Dacă rămâne încuiat în maşină, în întuneric, continuând să claxoneze, fără să audă măcar întrebările lui. Să-i facă o poză cu telefonul, prin geam, să-l sperie cu bliţul. Şi asta la ce-ar folosi? Deja are două filmări cu el prin oraş, prinse cu camera video montată pe lunetă. Are numărul de înmatriculare, marca maşinii, tot. Are marca după emblemă, Toyota, dar nu are modelul. Arată binişor, probabil un model nou, un hibrid. Dar dacă nebunul coboară şi sare la bătaie? Nu vrea să se bată, nu neapărat de frică, dar are oroare să fie lovit în faţă, pentru că e încă frumuşel şi ţine la asta. O prostie. Prostie sau nu, asta este, i se face rău doar la gândul că încasează un pumn în faţă sau un cap în gură. Mai ales un cap în gură, i se pare oribil. Expresia asta: i-a spart nasul! Sau: i-a spart faţa!
Interiorul maşinii se întunecă. Maşina din spate depăşeşte şi rulează încet mai departe. Claxonul îi mai ţiuie în urechi câteva secunde şi se stinge.
Acasă Irina merge într-adevăr la duş, dar mai departe nu urmează nicio tentativă de sex. S-a gândit să intre cu ea în baie, să facă duş împreună, dar i s-a părut nepotrivit. De ce? Au mai făcut duş împreună, n-ar fi prima oară. Ceva în neregulă, îi spune gândul şi se priveşte în oglinda din hol, clătinând uşor din cap.
În pat, Irina se cuibăreşte în braţele lui şi adoarme. Încearcă să adoarmă şi el, ascultând respiraţia ei delicată. Îi tot fuge gândul la tâmpitul cu farurile şi claxonul. Când în sfârşit aţipeşte, se trezeşte direct în maşina respectivului, e pe bancheta din spate, aplecat peste scaunul şoferului, îl strânge de gât pe nebun. Un vis agitat. Maşina e în mers, nebunul strâns de gât calcă acceleraţia şi scena se mută într-un peisaj de joc video cu maşini care se urmăresc pe şapte piste întortocheate, suprapuse, în culori de neon care explodează şi invadează creierul cu tentacule de adrenalină. Visul se termină la fel de brusc cum a început. Se trezeşte şi nu mai adoarme până dimineaţă, rămâne cu ochii închişi, prins într-o lungă negociere cu el însuşi: să coboare, să nu coboare în camera de gaming de la subsol. Irina spune că e dependent de jocuri, lui i se pare o exagerare.
Dimineaţă se trezeşte cu telefonul în mână. Ştie că nu-i face bine, i-a promis Irinei că renunţă la obiceiul ăsta nesănătos. Obicei, sau dependenţă? întreabă vocea, trezită odată cu el. O ignoră şi verifică mesajele pe Whatsapp. Acolo se desfăşoară cam trei sferturi din comunicarea lui cu lumea. Are şi cont pe Instagram, unde intră din ce în ce mai rar de când e cu Irina. În rest, nimic pe reţelele de socializare. A mai avut pe Tinder, dar l-a şters. Tinder e reţea de socializare? întreabă vocea. Ridică din umeri. Tot de la Irina a venit ideea să îşi noteze gândurile într-un caiet, măcar o dată pe zi, ca parte din programul de mindfulness. De ce râzi, l-a întrebat ea. Ca să-i explice de ce, i-a dat câteva exemple de gânduri. Cu zâmbetul ei blând, Irina i-a spus „Nu aşa. Gândeşte-te că ţii un jurnal.” La care el a strâmbat din nas, pentru că doar femeile ţin jurnale. Nici măcar femeile, doar fetele de liceu. Şi nu din zilele noastre, din secolul trecut. Din mileniul trecut. Irina a clătinat din cap „Am să-ţi dau să citeşti jurnale scrise de bărbaţi, sunt o mulţime. Şi dacă nu vrei jurnal, gândeşte-te că iei notiţe pentru autobiografia ta – O viaţă de fotbalist.” Au fost de acord că titlul e prea banal, trebuie căutat altul mai bun, mai cu personalitate.
Are mesaje de la club şi de la câţiva coechipieri. S-a anunţat reunirea lotului pentru 20 iunie, într-o săptămână. N-au antrenor, n-au patron, dar se face reunirea lotului. Şi care lot? Ştie sigur trei oameni de bază care pleacă. Şi încă patru care vor să plece, îşi caută. Patru şi cu el cinci. Îi scrie un mesaj lui Gabi Torje, cu care e şi prieten bun. Mai departe, găseşte un text lung, presărat cu majuscule şi semne de exclamaţie, cu poze intercalate, de la Madi, fosta soţie. Ştie, sau crede că ştie despre ce e vorba, aşa că trece peste. Un mesaj de la firma de impresariat, fără text, doar un link, trece mai departe. Un mesaj scurt de la nea Giovani – „Sună-mă!!”. Inima începe să-i bată puţin mai repede. Oare i-a găsit ceva interesant, aşa repede? Se întoarce la link-ul de mai sus, dă clic pe el şi intră pe un blog al suporterilor Craiovei. E vorba despre el, fiul pierdut şi renegat al Craiovei, în negocieri cu Universitatea pentru un posibil transfer. Simte cum îl apucă nervii, direct de pojghiţa cea mai sensibilă a creierului. Ce-nseamnă asta? Ce negocieri, când pe el nu l-a întrebat nimeni? Îl sună pe nea Giovani, îi dă ocupat.
– Mormânţii pizdelor…, începe să mormăie printre dinţi.
Simte pe mâna cu telefonul atingerea delicată a degetelor Irinei, care încearcă să-i desprindă propriile degete. Îşi încleştează mâna pe telefon, nu pentru că nu ar vrea să-i dea drumul, ci pentru că se gândeşte să-l arunce în peretele din faţa patului, să-l facă ţăndări. Buzele Irinei îi ating lobul urechii. Simte respiraţia ei caldă.
– Cinci obiecte din cameră? îi şopteşte ea.
Degetele ei au rămas peste ale lui, fără să mai încerce să-i ia telefonul. Se uită în jur şi mormăie:
– Perete. Fereastră. Veioză. Papuci. Scaun.
– Respiraţia, îi şopteşte ea. Fără grabă! Patru lucruri pe care le poţi atinge?
– Patul. Adică aşternutul. Mâna ta, deja o ating. Peretele.
– Părul meu…, îi şopteşte şi îl gâdilă pe gât cu o şuviţă blondă.
Lasă telefonul să cadă pe pat şi atinge părul Irinei.
– Trei sunete pe care le auzi?
– Vocea ta. Câinele ăla de la vecini, cred, nu chiar acum, puţin mai devreme. Ceasul de perete.
– Două mirosuri pe care le simţi?
– Şamponul tău. Pielea ta.
– Un gust?
– Trebuie să mă spăl pe dinţi.
– Hai, atunci. Vrei să vin cu tine?
Clatină din cap. Se duce la baie.
– Te speli pe dinţi încet şi cu luare-aminte! aude din urmă vocea Irinei.
Se spală pe dinţi încet, cu luare aminte. La fel se spală şi pe corp, sub duşul fierbinte. Simte-ţi textura pielii, îmbinările oaselor la încheieturi, simte apa, urmăreşte palma alunecând cu gelul de duş, miroase parfumul gelului, vezi cum aburii se ridică de pe umerii tăi ca nişte aripi diforme…
Îl sună pe nea Giovani din nou. De data asta îi răspunde. Ce-i prostia asta cu transferul la Craiova? Cine-a lansat zvonul? Nu contează, să-i fută câinii. Câine până la moarte! îi spune gândul, prompt.
– Dacă vrei să joci la Craiova pe două mii de euro, e treaba ta, eu n-am nimic împotrivă.
– Nu vreau.
– Eşti sigur că nu vrei? N-ar fi prima oară când nu m-asculţi şi faci de capul tău.
– Am zis că n-a pornit de la mine asta cu Craiova. Ce vreţi, să mă jur?
– Vrei să joci în Bulgaria?
– Nu.
– Foarte bine. Vrei la Farul?
– Nu. Nu mai vreau în ţară.
– Atunci ai răbdare. Nu mai face de capul tău, c-ai văzut că nu iese bine.
Rămâne cu telefonul în mână, cu vocea impresarului încă în urechi. Ca un tată, fără exagerare. Ca un tată i-a fost, încă din prima zi, când a trecut de la juniorii lui Dinamo direct la echipa mare, în 2006. Şi are dreptate, n-a ieşit bine când a trecut peste cuvântul lui.
Cu telefonul încă în palmă, parcurge mecanic mesajele necitite de la Madi. În esenţă, ea nu poate trăi fără Lord. El poartă o bună parte din vina dispariţiei lui Lord şi, prin urmare, e responsabil pentru recuperarea lui. Recuperare e cuvântul folosit de ea. Un alt cuvânt este răpire. Lord a fost răpit, n-a fost o simplă dispariţie. A fost răpit de cineva din anturajul lui. De ce el nu cercetează, de ce nu pune întrebări, de ce nu face nimic? Oare nu are şi el o inimă? Bine, zice ea, vrei să mă pedepseşti pe mine, dar ce vină are Lord? Ce vină are Vlăduţ, care s-a ataşat de Lord ca de un frate? Urmează un clip de câteva secunde cu Vlăduţ strigăndu-i: „Tati, găseşte-l pe Lord şi adu-l acasă! Vreau să mă joc cu el!”. O scurtă pauză în care se uită pe lângă obiectiv la maică-sa, care îi şopteşte ce să spună: „Mi-e dor de Lord, tati. Te rog, adu-l acasă!”. Şi poze cu Vlăduţ îmbrăţişându-l pe Lord, călare pe Lord, dormind cu nasul în blana perfectă, strălucitoare a lui Lord. Poze cu Madi în costum de baie, cu Lord la picioarele ei. Madi în costum de baie la mare, cu valuri spărgându-i-se de şolduri şi Lord în plin salt, cu blana perfectă strălucindu-i în soare.
Trece la următorul mesaj, de la un număr necunoscut. „Am auzit că ţi-ai pierdut câinele. E cumva golden-ul ăsta superb şi fantastic? Vino mâine la ora 13 la fântână la Universitate”. Şi încă o poză cu Lord, de data asta jucându-se cu un câine necunoscut, un pudel cafeniu.