Am intrat în Academie la 17 ani și am ieșit de-acolo la 22. Atât țineau studiile, poate că lucrul ăsta nu s-a schimbat. În ziua plecării, Tata m-a condus până în pragul casei și m-a întrebat dacă am tot ce-mi trebuie. A spus-o în spirit de glumă, fiindcă la Academie pleci fără nimic, în afara hainelor de pe tine. Nu-ți trebuie nici schimburi de haine, nici de încălțări, nici măcar o sticlă de apă. Îți dau tot, ca să te facă să crezi că le datorezi tot. I-am zâmbit atunci, crezând că n-o să-l mai văd; printre cei care intraserăm în anul acela umbla zvonul că timp de cinci ani nu vei mai avea voie să-ți vezi părinții, să te întorci acasă, să scrii scrisori. E adevărat că acasă nu m-am întors, dar tata venea cu mama de două ori pe an în drumețiile noastre estivale și petreceam cu ei câteva zile la poalele munților, în niște cabane care prin minune mai rămăseseră în picioare în afara arealului municipal, fiindcă fuseseră destinate inițial unei stații de cercetare care însă nu se mai înființase; apoi Garda a uitat de ele și cineva le-a trecut pe numele Academiei, vrând poate să le păstreze pentru sine. Mama îmi aducea de fiecare dată mâncare. O gătea o femeie de casă, Ofelia, care venise în serviciul familiei cu șapte sau opt ani înainte și nu mai plecase. Mai târziu am aflat că n-aveau voie să vină după mine și nici să-mi aducă mâncare, dar că membrii importanți ai societății încălcau această regulă în mod uzual pentru fiii lor, și cum în vreme aceea numai aceștia puteau să-și trimită copiii la Academie, nimeni n-o mai respecta de fapt. Tot în acele excursii estivale îmi vedeam și verii, gemenii din partea mamei de familie, care-și vorbeau mereu în șoaptă și umblau braț la braț, fiind atât de nedespărțit că lumea îi bănuia de incest.
Am încercat în ultimele două luni să-mi aduc aminte fețele oamenilor care lucrau pentru noi, dar nu mai pot obliga memoria să recreeze nimic; simt de-acum că nu mai rezistă în ea decât amintirile fricilor și-ale plăcerilor mele cele mai evidente, cele mai memorabile, orice altceva a devenit superfluu. Nici pe Ofelia n-o mai țin minte, dar făcea plăcinte dulci cu mere și torturi din prune pe care le devoram lacom sub privirile alor mei, care mă priveau cu o groază explicabilă. Printre delegați se încuraja frugalitatea, fiindcă un delegat nu trebuia să arate niciodată în public că-și dorește ceva. Lăcomia era nu doar că lipsită de eleganță ci, mai periculos, era un soi de eroare strategică, fiindcă arătându-te lacom îți deconspirai în fața altora slăbiciunile. Unul dintre motivele pentru care-ți ofereau tot era și acesta: ca să nu știi tu însuți lucrurile pe care ți le-ai dori dacă ți-ar fi lipsit.
După ce terminam de mâncat, tata mă întreba de fiecare dată ce fac la cursuri, ce profesori am, iar dacă-i știa îmi spunea ce trebuie să fac pentru fiecare și cum să mă port, ce să nu zic sub nicio formă, ce să le spun doar între patru ochi etc.; dădeam din cap absent, ascultându-l. Dacă am avut o existență fără probleme la Academie n-a fost atât datorită sfaturilor lui, ci pentru că eram din fire flegmatic și atent – ca el – și nu puteam intra într-un scandal decât din întâmplare. Uneori imperturbabilitatea mea enerva profesorii, dar e mai bine să suferi pentru că nu se înțelege ce crezi decât să-ți faci rău pentru că ai fost destul de prost s-o spui răspicat – de fapt, nici măcar asta nu puteam spune că fac, fiindcă tăcerile mele nu erau nici măcar strategice, deși în cele din urmă, mai ales printre colegii de an, mi-au dat faima unui om căruia i se poate spune orice, fiind din categoria celor care erau atât de indiferenți la secrete, că nu s-ar fi obosit să le spună și altora. Nu era adevărat. Că eram indiferent, adică. Purtam cu mine părerile tuturora unii despre alții și era ceva palpitant să intri într-o cameră în care înțelegeai pe loc toate antipatiile și afinitățile celor prezenți; cred că până și lor li se părea ceva periculos să știe că oricând i-aș fi putut da de gol unii în fața altora, deși nu mă interesa s-o fac și cu cât tăceam mai mult cu atât mă admirau mai tare, căci își imaginau că eu le țin secretele cu aceeași frică ascunsă cu care mi le recunoscuseră ei, deși pentru mine erau mai degrabă curiozități și nu-mi îngreunau sufletul. Studenții erau, țin minte, surprinzător de confesivi, poate și pentru că nu puteau vorbi despre ce li se întâmplă între ei și nu erau mai mult de o sută cu totul în cămine, căci nu acceptau mai mulți de douăzeci pe an, așa că găseau în fiecare an câte unul care devenea un Confesor neoficial și pe care-l puteai recunoaște mai ales după sfială; cuvântul îl găsiseră cu vreo douăzeci de ani înainte într-o carte a culturii vechi, Catehismul și formarea preotului și-a presbiterului, care multă vreme fusese sursă de informații și surprize, dar căreia îi lipseau cam jumătate din pagini, căci îi supraviețuiseră copertele, dar nu și toate paginile dinăuntru. Se impusese această funcție neoficială mai mult dintr-o dorință adolescentină de a imita ceea ce ne închipuiam că fuseseră uzanțele celorlalți decât pentru că se înțelegea foarte bine ce însemnau. Ni se întâmpla des în Academie să aflăm despre descoperirea unor pagini volante și să ne îngrămădim toți în arhivă să le citim, să găsim în ele elementele unui comportament social care să poată fi preluat și impus pe coridoare ca o regulă neoficială de purtare pentru ca să aflăm după alte câteva luni sau jumătate de an că nu însemna ce credeam noi că înseamnă și că căzusem pradă suprainterpretării.
Secretarii însărcinați cu scrierea istoriilor oficiale nu mințeau în fițuicile pe care le scoteau în mod regulat, ca să anunțe ce alte lucruri se mai dezgropau din arhive, dar nici nu erau din cale-afară de preocupați să spună adevărul. În Delegație circulau documente mai complete și mai oneste, dar nici acelea analize foarte profunde. Peste tot, aceleași povești lipsite de entuziasm, care de fapt nici povești nu mai erau, ci reconfirmări obosite, fără inovație și fără fler, ale aceleiași povești primordiale. Luni întregi nu scoteau decât liste lungi de cuvinte, însoțite cu schema folosirii lor – știai atunci că în arhivă se citeau cărțile de specialitate sau că luaseră puterea temporară lingviștii. Subdelegații abia ieșiți din Academie mai ales se arătau interesați de liste, fiindcă le plăcea să se laude cu noile cuvinte și să epateze prin felurile intempestive, ingenioase prin care le introduceau în conversații, deși adesea nu știau cum să le pronunțe, fiindcă nimeni nu știa, și sunau ca ceva dintr-o limbă barbară; cei din anii mari, prinși între obligațiile sociale și libertatea primelor curiozități sexuale, pe care și-o satisfăceau prin beciuri confidențiale, de multe ori regulându-se ca animalele, din picioare, și speriindu-se la cele mai mici zgomote, plăteau pe boboci să conspecteze listele și să le culeagă pe cele mai sonore, ca să se poată lăuda cu ele la cursuri, fiindcă mulți dintre profesori erau pasionați de istorie și citeau toate textele noi apărute.
Se încuraja la Academie doar colegialitatea, nu și prieteniile și ca atare ajungeam să facem lucruri riscante și să ne confesăm de cele mai intime secrete doar ca să avem senzația că suntem prieteni. Altfel, fiecare student avea o cameră proprie, ca să nu se invite la homosexualitate. Hârjonelile la băi, masturbarea în comun, comportamentul efeminat, simularea activității sexuale între bărbați, adormitul împreună, fie el și inocent, din oboseală, amiciție sau pură neatenție – toate erau nu doar descurajate, ci pedepsite. Seara la trei arce după apus trebuia să te asiguri că ești singur în cameră; umbla vestea că camerele ar fi fost filmate, așa cum erau și holurile, dar se făceau multe lucruri stupide în ele și, cum în urma lor nimeni nu pățea nimic, bănuiam că nu ni se încălca acest ultimă redută a singurătății noastre. Când voiam să mergem unul la altul după ora de retragere, ne strecuram pe fațada clădirii, pe pervazuri. Se ajungea cel mai ușor într-un balcon de la etajul al treilea, la care ducea schela unei vechi scări de incendiu rămase nedemantelate, și de obicei cine ocupa camera aceea era un soi de lider al colegilor săi, fiindcă oferea locul de întâlnire, devenind deopotrivă centru al vieții noastre sociale, dar și cel mai curajos membru al grupului, căci risca și pedeapsa cea mai mare. Când ocupantul apartamentului era ori retras, ori fricos, puteam să petrecem luni fără să ne vedem noaptea și nu puteam ajunge decât în balcoanele vecine; așa că de fiecare dată ne asiguram că în apartamentul de la etajul al treilea ajunge cineva în care se putea avea încredere, și acela era și singurul apartament în care, dacă voiai, te puteai săruta cu băieții.
Clădirea dormitoarelor avea patru etaje și patru uși de intrare; în stânga fiecărei uși lipiseră foi cu ce se putea și ce nu se putea face înăuntru. De obicei erau lucruri anodine: nu mâncați în cameră, să nu se țipe, să nu se folosească diapozitivele altfel decât în camera media etc. La rândul al șaptelea, apărea, scurt: „orice activitatea sexuală între membrii Academiei este strict interzisă și se va pedepsi conform legii în vigoare”. Pentru toate celelalte lucruri erai pedepsit conform regulilor interne ale Academiei, care erau mai indulgente.
Acum, gândindu-mă la ele și la atmosfera ușor funestă din clădirea dormitoarelor și-a școlii, și la faptul că ni se repeta în fiecare zi că trebuia să trăim la adevărata înălțime a responsabilității noastre și că nu ne puteam permite să fim adolescenți, îmi închipui că mulți trebuie să fi fost triști, încărcați cum erau cu vina covârșitoare de a se fi simțit mereu mai puțin decât lucrurile pentru care erau destinați. Și într-adevăr, chiar și-n bucuriile noastre se vedea o disperare care nu putea să vină decât din melancolie și uneori supraveghetorii noștri înțelegeau că greșim ca să ne revoltăm împotriva acestei presiuni decât pentru c-am fi fost răi în sinea noastră.
Și acum o duc cu mine, această tristețe ca o claritate, care o face să fie mai bună ca bucuria. În tristețea reală nu poți să gândești de fapt, pentru că obiectul ei te preocupă prea tare, cum se întâmplă în boală și-n moarte. Dar există o melancolie pe care am învățat-o în Academie, un soi de stare de retragere în fața sinelui și-a vieții, care este ca tristețea, dar nu tocmai tristețe, și-n care te readuni în jurul gândurilor și prezenței tale. Mai prezent decât în obiectul acestei tristeți nu poți fi. Când ieșeam din ea, ce lucruri făceam le făceam doar în amintirea acestei deplinătăți de conștiință, la care voiam să mă întorc și care ținea în suspensie chiar și cele mai mari satisfacții, pentru că introducea între tine și ele distanța.