Moni

Prima amintire era despre un pisoi mare și gras, galben tărcat, care apăruse pe lume încă dinainte ca să afle de existența lui Garfield, și se plimba nonșalant printre cuburi colorate. Călca fără milă peste cărțile din biblioteca de sub pat, ieșind cu labele pline de rotocoale de praf și pânze de păianjeni.

Nu aveau aspirator, iar Maria se apleca cu greutate, așa că ungherele întunecate rămâneau mereu părăsite, ca într-o casă de vrăjitoare cu pereți de zahăr.

Firul narativ să fie despre ceilalți, mereu despre ei. Chiar dacă folosești propriile tale filtre.

La fel ca atunci, stătea printre zeci de lucruri începute și neterminate. Viața ei arăta ca un șantier plin de jucării. Cu puțin noroc, ca un sit arheologic.

-Cum ar fi să nu trăim o viață plină de regrete? Să mergem înainte, ca și cum lucrurile se repară de la sine, piesele pierdute apar înapoi, improbabil, în timp ce dormim, în cutiile jocurilor incomplete.

Bunicul stătea pe scaunul de pescuit mai bine de opt ore pe zi și privea marea fără să scoată un sunet. Pentru noi toți, grupul strident de la rulote, legat pentru totdeauna într-o fotografie de vacanță ultra colorată, bunicul era o ancoră. O proiecție în viitor a sinelui fericit, a împlinirii oricărui vis prin simpla lui uitare. Un vis împlinit poate fi oare un vis uitat? Dacă ai uitat visul, înseamnă că nu era important. Și dacă nu era important, înseamnă că sunt o sumedenie de alte lucruri importante, pe care ți le poți aminti aici sau acum. Și, că tot veni vorba de viitor, atunci și acolo.

-Ce vrei să te faci când vei fi mare? întreabă mama de sub pătura în carouri, era trecut de ora 23:00, aprilie târziu, se auzeau un fel de greieri de jos, din iarbă. Chiar dacă trăiau la etajul al treilea, se auzeau toate zgomotele.

-Profesoară de engleză.

-Ce vrei să te faci când vei fi mare, puiuț? întreabă fiica în trenul aglomerat, între o partidă de FAZAN și ronțăitul unor biscuiți.

-Profesor de engleză.

Fiecare pinguin are perechea lui, la fel ca șosetele, doar că nu vin împreună pe lume.

Pălăria de pai turtită, călcată în picioare de copil în timp ce instala șinele trenului de jucărie stătea pe o parte, ca un suvenir dintr-o altă viață. A purtat-o tatăl în timp ce renova casa de la țară, a purtat-o chiar un urs de pluș, dar și copilul când se prostea. A purtat-o și ea ca să facă un selfie, chiar dacă nu îi șade deloc bine cu pălărie.

Joe Dassin a murit în 1980. Curios, patruzeci de ani mai târziu, în 2020, era convinsă că trăiește. Și, ca să nu strice surpriza, refuza să îi caute portretul pe Internet. Până într-o zi, când nu a mai rezistat și l-a căutat.

Portretul cu obrajii rumeni, încremenit în timp, râdea retro din ecranul laptop-ului. Mort la patruzeci și doi de ani. A toi! A moi! A nous! A vous, avec l’amour d’une planète entière! Joe le Taksim!

Trona între rotocoalele de pături vechi, care miroseau a naftalină de îndată ce apăreau de pe raftul de sus al dulapului. Casa era decorată cu o recuzită bogată: mărgele, discuri, un pick-up, cărți, reviste, cutii goale de bomboane ce găzduiau fotografiile cu margini dințate, din care mereu îi scăpau câteva nume (nu știa cine sunt, deși întrebase în repetate rânduri) și o altă cutie, cusută cu ață strânsă și albastră, confecționată din cărți poștale cu stațiuni și băi termale din România comunistă.

Dacia, Trabant, Lăstun. Dacia, Trabant, Lăstun. Mobra.

Dacă saluți un avion, oare el te salută înapoi?

Avea un suflet mic și speriat, cu o inimioară care bătea cu repeziciune într-un piept fragil, expus la multă durere. Această inimioară bolnavă era protejată de un strat gros și dur de putere aparentă. 

Boxa cu pumnișorii încleștați către un sac imaginar. Nu știa dacă e un dans sau autoapărare. 

-Pugilistă, Romică, să mor eu!

Îl ura pe sectoristul Romică, șeful de post, porcul agresiv. 

-Ce vrei să te faci când vei fi mare, fată?

-Boxer.

-Hă hă hă.


Rozalia

Senzația de hău, de pasăre care urmează să decoleze o întâlnise mai târziu în Birdman. Curiozitatea, adolescența, spike-ul de adrenalină și lipsa de iubire de sine o făcuseră o amușinătoare a sinuciderii. „Amușinătorii” erau niște miriapozi kafkieni care trăiau ca să moară.

Stai și asculți plictisit

Ce te-nvață la școală

De parcă ar mai fi ceva nou de învățat

Ai făcut tot

În afară de faptul

Să

faci ceva cu adevărat!

Ai rezolvat tot ce era de rezolvat

Mai puțin tot ce era cu adevărat important

Stai și întrebi și tu ca și

mine

De ce la final nu iese bine?!

Cei mai frumoși douăzeci de ani și-i petrecuse studiind problema sinuciderii la celebrități și croșetând scenarii de dispariție la diverse vârste și în diverse situații.

Stau și-o frec plictisit, în Piața Romană, / De parcă ar mai fi ceva de-nvățat.


Aurelia

Frica o împânzea ca pe muscă, iar pielea îi devenea purpurie – o hartă a durerii. Lacrimile stăteau să îi sară la fiecare respirație, ca o fântână arteziană. Oamenii nu suferă la fel și ajung să se despartă. Copiii nu sunt extensii ale părinților, șefii nu conduc lumea, banul nu cumpără moartea.

Credința nu schimbă lucruri, îți schimbă ție starea. Suntem niște muște. Ne doare și urlăm fără ca ceilalți să poată răspunde așa cum ne-am dori. Se poate să ne fie sete în același timp? Să respirăm ca un organism comun? Să creștem ca un mucegai? Să suferim mutații ca un zombie? Cuvintele se împrăștie pe un cearșaf uriaș, acest univers care umple cu senzații și iluzii pasul dintre naștere și moarte. Durează o secundă să strici un porțelan. Ne ținem cu dinții de un colț de față de masă în timp ce așteptăm rezultatele unui proces, unor analize, unui interviu. 

Viața e absurdă, dar inconștiența noastră e proverbială.  Hormonii păcălesc atât de bine, încât ajungem să ne pese parțial, programatic, inconstant. Și e OK, zic psihanaliștii din vacanța lor în mințile oamenilor. 

Stai așa, să fac o mică excursie în sufletul tău! Ce munte golaș al durerii! Ce pisc strălucitor al curajului! Poză! Instagram! Ce prăpastie a sărăciei, hai să mergem cu telecabina. A, ești singur? Nu-i nimic, și eu! Vrei să facem o poză? Stai mai aproape! Provolone! Cheese! Feta!

Cine e mai vechi aici? Creierul sau inima? Cică inima e independentă! Mă întreb dacă se poate îndrăgosti de una singură. 

Aștepta urna de vot în spital. Fir-ați ai dracului de comuniști! Vă fut în gură cu șpăgile voastre cu tot. Să vă împingă pământul în budă și să tragă apa după voi. Tremura, scuipa și se văita. Dacă nu era imobilizat la pat, se ridica după ei sau, mai rău, arunca cu cârja după primul idiot. 

-Rup acest buletin de vot ca să vă scadă șansele, măi animalelor! Sunteți toți o apă și-un pământ!

-Mă piș pe alegerile voastre, hoților! Huă!

-Ești blocată în masculinitate, Moni! Trebuie să îți regăsești grația în timp ce plonjezi în feminin. Spală-te pe cap!


Moni

Novalis credea că viața e vis. Goethe voia mai multă lumină în bibliotecă, noaptea. Scosese metodic toate lucrurile din bucătărie. Unele aveau rostul lor, altele fuseseră strânse din politețe. Cadouri pe care nu se îndura să le arunce, pentru că proveneau de la oameni dragi, anumite vase și resturi din plastic și metal, care păreau utile la momentul primei lor folosințe, dar care mai apoi se umpleau de praf și uitare, zăcând luni, chiar ani în cotloane tratate cu indiferență. 

Masa era plină de farfurii umplute cu praf, chiuveta era plină de spumă și tacâmuri alandala, fără ca să le pună în cruce, pentru că era semn de ceartă, practic avea o chiuvetă plină ochi de tacâmuri așezate paralel, pe registre, pline cu apă caldă și detergent de vase, din care pescuia orbește câte unul și, în timp ce clătea, își aducea aminte de momentele în care merseseră la Ikea și, cu puținii bani pe care îi câștigau, mai cumpărau câte ceva, obiecte mici și multe care să le umple golul existențial, care să le dea de lucru în timpii morți, care să îi apropie în timp ce mâncau, fiecare felul lui preferat, pentru că trăiau în democrație și independență, nu degeaba erau liberali, chiar dacă ea era mai mult socialistă, dar intra, cadra, trebuia să intre în pachetul cuplului. Practic, aveau o imagine publică în bula lor, cum se zice acum. Aveau vreo cinci-șase amici docți, prea cinici ca să lucreze în sistemul public și prea leneși ca să își facă propriul business, așa că pendulau între free lancing și joburi în agenții. Pentru ei erau liberali, el perora în timp ce turna vin în paharele tuturor, ea fuma doct și mai emitea niște păreri confecționate din literatura contemporană pe care o citea fără nicio metodă, dar din care pescuia, la fel ca în chiuvetă, perle și maxime adânc filozofice. Erau doi puțoi aroganți și răsfățați, total nepregătiți pentru viața de adult, care trăiau ca niște săraci într-un cartier de blocuri din București. Lui îi plăcea să se audă vorbind. Vocea parcă i se îngroșa și se unduia odată cu fumul gros de țigară, ce I se ridica în rotocoale deasupra capului. Avea dinții pătați, o mustață destul de bogată ce îi ascundea cu grație și mister acest defect, iar frazările complexe și circulare îi mascau parțial și sâsâiala sau poticnelile date de furtuna de gânduri care îi umbreau adesea elocința.

Nu mai știa când anume pasiunea erotică și intelectuală pe care o creștea ca pe un prunc în pântec, de la începutul apropierii lor, se transformase într-o vecinătate adesea neprietenoasă, de cele mai multe ori străină. Primele certuri apăruseră în urma unei decizii majore pe care ar fi trebuit, în tinerețe, să o ia împreună: anume – să păstreze sau nu o sarcină. Iubirea din vara respectivă se soldase cu ea rotunjoară și gravidă și cu el îndrăgostit și cu bagajele făcute ca să se mute împreună. Conviețuirea a durat în total treisprezece ani, dar fericirea a durat mult mai puțin, până și ea, pe cât de crudă și cinică putea fi, după spusele lui, nu calculase exact cât a durat fericirea.

Odată cu pruncul avortat, murise și pasiunea dintre ei. Sau dacă mai era, devenise un al treilea protagonist al relației lor, și nu mai era roșu, ci negru, era un doliu translucid cu un sex nedefinit de copil nenăscut. Erau ei doi și distanța fumului de țigară dintre ei. O așteptase în poarta spitalului cu o crizantemă galbenă și grasă, iar tamponul de tifon i se îmbibase de sânge în timp ce primea crizantema ca o moartă verticală și înțepenită, și tot ce știa era că trebuia să se întindă. Lumina de miere de salcâm aurea cinic blocurile de vizavi. Pe plita cu două ochiuri din bucătăria lor clocoteau niște oase scoase din congelator pentru supă. Noroc că mai avea orele de la școală, examenul de master de susținut, doctoratul în față, ca o Mecca nedefinită, dar strălucitoare în ceață. 

Undeva, în spatele acestui tablou domestic, stătea, picior peste picior, Zeul Relațiilor. Cu cornițe și barbișon, cu monoclu și trabuc, ca un psihanalist modern, nota într-un carnețel datele și predicțiile cele mai importante:

  1. Femeia nu ascultă cu inima, ci cu mintea. Devine rece și analitică când are de luat decizii sentimentale, dar se simte vinovată în același timp.
  2. Bărbatul este temător și nesigur, nu dorește să își asume responsabilitatea pentru că este ceva mult prea mare și greu de gestionat ulterior. Tot vinovăție simte și el.
  3. Femeia + Bărbatul = divorț / Femeia va fi doctor, Bărbatul va fi un om de succes, profesor universitar și soțul a trei femei ilustre.
  4. Femeia nu mă va asculta și se va încăpățâna să îl țină prizonier pe Bărbat în iluzia potențialului iubirii perfecte, Bărbatul va rămâne part-time în iluzie, în timp ce își va trăi viața cu poftă și vinovăție cum și pe unde apucă.
  5. Timpul li se va scurge între sesiune docte de psihologie de bucătărie, sex și mâncare, sesiunile docte încercând să readucă apropierea dintre ei, oceans apart, vorba lu’ Richard Marx. Nu vor construi palate, nu vor face copii, nu își vor iubi aproapele ca pe sine înșiși, ci, dimpotrivă, se vor iubi mai mult pe sine și mai deloc pe ceilalți. Vor crește și nu se vor înmulți cum sperau familiile lor, vor râvni la femeile și bărbații altora.

Bucătăria-relicvă era ultimul bastion al relației. După ce a ocolit-o câțiva ani de la divorț, găsind diverse motive care să mascheze diverse sentimente neplăcute – dispreț, furie, ură, doliu, regrete, în sfârșit i-a venit vremea. Femeia s-a înarmat cu mască, mănuși și răbdare și a eliminat ultimele resturi din corpul relației lor, lăsând locul alb, curat și gol, ca o piatră funerară îngrijită și sobră. Cinci saci, trei sacoșe și câteva zeci de tacâmuri au rămas curate și așezate la locul lor, fiecare unde se cuvenea – pe spălător, în sertar sau, în marea lor majoritate, la gunoi.