După micul dejun, Magdalena s-a apropiat de noi. Eram la aceeași masă cu Dan. Eu comandasem aceeași omletă cu cârnăciori iar el clătite cu gem. Magdalena a mutat un scaun lângă Dan și ne-a întins o pungă desfăcută cu struguri albi. De pe locul meu îi puteam simți căldura prin rochie deși era doar dimineață.

„Mergeți la nudiști cu noi?”, a întrebat Magdalena.

Magdalena e una dintre acele persoane care se bronzează uniform după doar două zile de stat la soare. Ochii ei negri voalați de genele lungi îl fixau pe Dan, care își aprinsese o țigară.

„Cine mai merge?”, am întrebat eu dar niciunul nu s-a uitat spre mine așa că mi-au căzut cuvintele în ceașca cu ceai.

Trecuseră trei zile de când se răspândise zvonul că refuzasem să îl sărut pe Victor iar pata întinsă peste mine încă mai zvâcnea.

„Vine și Maria”.

Dan a scos garofițe din fum pe gură și din nou nu a spus nimic. Era extrem de misterios în dimineața asta.

„Îmi aduc aminte când eram mică și veneam cu părinții la Costinești că mă luau ai mei pe plaja nudiștilor și mă dezbrăcau forțat în plin soare ca să nu mai răcesc atât de des. Eram un copil foarte bolnăvicios. Ajungeam doar până la genunchii lor și îmi era teamă să mă uit în sus. Îi recunoșteam doar după rotula genunchilor. Ce amuzante mi se par toate acum, nu ți se par la fel, Dan?”

Dan și-a întors privirea dușmănoasă spre ea și i-a suflat fum direct în față. Jumătate din părul lateral și partea din spate erau complet albe.

„Nu văd nimic amuzant în asta, și nu, nu mergem”.

Nu înțelegeam de ce Dan simțea mereu nevoia să răspundă și în locul meu. Poate voiam să merg și eu la nudiști cu ceilalți, dar am tăcut din nou. Acum că îmi descopeream tăcerile și departe de casă îmi era teamă să nu devină trăsătură de caracter.

Magdalena tremurând și-a strâns umeri și și-a pus mâinile cruciș pe piept. A tușit de două ori și apoi a zâmbit umil. Oare așa arătam și eu când îl iertam pe bărbatul cu barbă?

„Îmi pare rău că nu puteți veni. Poate mai târziu”, și s-a ridicat de la masă fără să mă salute.

În dreptul scaunului meu se adunase un șir lung de furnici roșii, toate îndreptându-se spre o bucățică de mâncare căzută. Mai încolo era o vrăbiuță care le ciugulea, una câte una, pândindu-le ca o felină. Furnicile păreau că nu observă că multe dintre ele dispăreau, erau atât de concentrate să ajungă și să se înfrupte din bucățica de mâncare că amenințarea care plana deasupra lor nu le perturba continuitatea șirului.

„De ce te porți așa cu ea?” l-am întrebat nervoasă. „Și de ce vorbești în numele meu?”

Cuvintele mi s-au scuturat din ceașcă și au revenit zbârlite la locul lor.

Dan și-a întors capul spre mine și cu un zâmbet răutăcios mi-a întins un ciorchine de strugure pe jumătate mâncat.

„Ce să cauți tu acolo? Sunt numai boșorogi dezbrăcați cu pielea fleșcăită”.

„Și ce dacă?”

Dan nu a mai spus nimic iar eu nu am insistat. S-a lăsat între noi sunetul tacâmurilor și a vaselor care se adunau la bucătărie ca un perete din ciment. Când peretele a început să mă strângă, m-am ridicat în picioare și mi-am încălțat șlapii din cauciuc lăsați lângă masă. Aveam tălpile pline de nisip.

„Cine e Maria?” am întrebat privindu-l de sus. Vrăbiuța s-a așezat pe colțul farfuriei mele. „N-ai decât să mănânci tu omleta asta”, voiam să-i spun.

„Ești la fel de singură ca și mine”, o șuviță din vârful creștetului i s-a albit în clipa aceea.

Nori încărcați și cenușii au acoperit soarele iar băiatul de pe stâncă a mai dat o pagină.

Bărbatul cu barbă înota pe spate și din când în când i se vedea brațul puternic ridicându-se în aer.

„Noi doi nu avem nimic în comun, Dan”, am zis, deși mi-a fost milă de repeziciunea cu care cuvintele mi s-au înfoiat în gură. Nu știam nimic despre el chiar dacă era singurul care mă găsea oriunde în mulțimea copiilor veniți în tabără. Voiam cu tot dinadinsul să-mi păstrez libertatea și independența.

„Ne vedem pe plajă”, i-am zis și l-am lăsat înghițit de fum. Ca să nu-i mai văd părul am plecat spre plaja de nudiști.

Ca să ajungi la plaja de nudiști mai întâi trebuie să treci peste un deal stâncos, plin de ciulini. Se urcă greu printre ei, soarele îți pune piedică la fiecare pas de parcă ar vrea să fie sigur că știi la ce să te aștepți de partea cealaltă. Îmbrăcămintea ți se agață de corola lor cu țepi iar sub picioare îți mișună zeci de crabi pustnici. Aici se vorbește numai încet, pe șoptite.

Pentru că era prima oară când ajungeam la plaja de nudiști, eram puțin îngrijorată că n-am să-mi mai găsesc hainele printre atâtea costume de baie împrăștiate, dar formele de pe nisip care se coceau în plin soare mă chemau altfel decât orizontul.

Când am ajuns la podul de trecere, mi-am acoperit sânii cu părul despletit și m-am așezat la temelia unei stânci. Nu eram încă pregătită să cobor. Mi-am strâns genunchii la piept și m-am îngrămădit în umbra pe care corpul meu încolăcit o făcea pe nisip.

La marginea mării erau mulți delfini care se odihneau cu burțile lor cenușii pe partea umedă a nisipului iar mai încolo, un grup de cai sălbatici, cu coama aurie, scormonea cu copitele în scoici în căutare de perle din zahăr. Valuri liniștite aduceau la mal cioburi colorate din sticlă din care porneau curcubeie a căror lumină se spărgea de aripile pescărușilor fără zgomot, ca în filmele mute.

Plaja de nudiști pare locul unde se adună oamenii care au înțeles diferit alungarea din Rai. De aceea lucrurile și corpurile au o altă însemnătate aici. Nudiștii vorbesc între ei doar privindu-se firesc, direct în ochi, și nu poți coborî decât atunci când ești pregătit să faci asta.

Sunt mulți copii din tabăra noastră care stau ghemuiți pe sub stânci. Pe unii îi cunosc, pe alții i-am văzut la Vraja Mării sau la căsuțe.

Cei mai mari și mai curioși au coborât deja de câteva ori până la mare frecându-și tălpile de formele care se coceau în soare dar au fost alungați de nechezatul cailor sau de mușcăturile delfinilor. Există o armonie aici care nu poate fi tulburată de nimeni, nici măcar de adierea șoaptelor.

Bărbatul cu barbă stă rezemat de linia orizontului și se șterge pe spate cu un prosop alb. Mă uit la el și-i zâmbesc iar el îmi zâmbește înapoi. Închid ochii și inspir adânc în piept aerul sărat. La intrare aerul se zbate puțin ca un copil care nu vrea să adoarmă la prânz dar apoi se liniștește. Fac asta de câteva ori până simt că mi-am aerisit tot corpul de aerul vechi.

De sus, de unde stau eu, o zăresc pe Magdalena cum îl hrănește din palma ei pe Victor cu boabe albe de struguri iar verișoarele mele și-au adus un binoclu pe care îl plimbă de la una la alta. Remus, colegul de căsuță a lui Victor, ține o fată de gât căreia îi șoptește la ureche din când în când și apoi îi împletește părul cu care și-a acoperit sânii într-o coadă spic. Sfârcul drept dezvelit al fetei se întărește cu fiecare împletitură.

Când mă vede, Magdalena îmi face semn cu mâna să mă apropii de ei dar nu mă ridic de pe locul meu. Nu vreau să mă vadă Victor dezbrăcată de teamă să nu-și amintească miezul visului pe care l-am avut împreună. Victor se face că nu mă vede și în gândul meu îi sunt recunoscătoare. Poate în sfârșit a înțeles.

Mi-e tare bine aici unde stau, o lene pufoasă mă învăluie până peste creștet, am cerul gurii uscat iar ochii îmi sunt plini de mare până la refuz. Un oftat nemărginit vine dinspre orizont și știu că bărbatul cu barbă își aerisește și el plămânii cu aerul bun și sărat.

Nu știu dacă i-a trecut de tot supărarea dar îl simt mai bine astăzi, mai relaxat, în apele lui. Mereu distanța îl calmează, devine fără formă, lichid, se mulează după fiecare val iar mie îmi place să-l știu liniștit.

Ne mințim amândoi că supărările astea sunt mărunțișuri, că nu punem depărtarea nici unul, nici altul la suflet, că legile naturii ne conduc pe amândoi și că regulile nu trebuie răscolite. E bine că ne intersectăm acum, alții nu reușesc nici asta, alții caută o viață ceva ce nici măcar la orizont nu li se arată. Ne asigurăm că suntem norocoși, mai ales acum, în liniștea brizei, între corpuri goale care se coc precum fructele. Ce să mai vrei mai mult de atât, de ce să complici echilibrul ăsta cu apropierea?

Dintr-o dată, în fața noastră, se schimbă steagul verde cu cel roșu iar delfinii se împing unul pe altul și se retrag împreună în mare. Un țiuit ca de fluier ne zguduie amorțeala în timp ce valuri spumoase încep să se formeze și să se spargă de buzele plajei iar nudiștii se afundă, unul câte unul, în formele lor nisipoase precum moluștele. Doar caii rămân pe loc în timp ce apa vijelioasă li se ridică până la coapse.

Mă ridic în picioare nedumerită și văd cum bărbatul cu barbă își îmbracă la repezeală o ie din pânză topită suflecându-și mânecile ca să nu se ude. Linii adânci îi zbârcesc fruntea lată.

E domeniul lui, nu știu nimic despre vâltoarea asta dar am încredere în el că știe ce face. Dacă e bun la ceva, e bun la ce face, oricât s-ar frământa cu viața, când vine vorba de mare, e regele lumii.

„Ce se întâmplă”, îl aud pe Victor stropșindu-se.

„Șhhh… taci! Nu te speria, îl mângâie Margareta pe obrazul încordat, se pregătește eclipsa”.

„Eclipsa?”

„Da, peste câteva zile se întunecă pământul. Nimic nu va mai fi la fel.”

Victor se așază neliniștit la loc și mă privește țintă în ochi, ca o vulpe vicleană. Nici acum nu știu sigur dacă visul nostru s-a întâmplat sau a fost o simplă nălucă. De la o vreme simt că îmi pierd mințile.


Ploaia răpăie mânioasă peste acoperișurile căsuțelor. Plaja e goală, orizontul e învăluit în ceață. E multă singurătate în lumea lui chiar dacă îi bate inima ca o balenă prinsă în plase.

Simțim amândoi cum mă pierde ca nisipul printre degete dar nu facem niciunul nimic. Ce am putea face? Ce aș putea face eu? Distanța asta mușcă din amândoi.

M-am obișnuit cu întrebările rămase fără răspunsuri dar astăzi, mai mult ca oricând, ploaia de astăzi, mai mult ca oricând, le îngreunează veșmintele. Nici nu știu dacă-l mai iubesc, m-am obișnuit cu existența lui, ca pulsul care se simte în încheieturi. E acolo, ca trecerea timpului.

Dan a venit în căsuță și m-a întrebat dacă vreau să joc cărți cu ceilalți. L-am întrebat dacă Victor e printre ei și a spus că da, așa că am rămas la aceeași fereastră privind orizontul.

Bărbatul cu barbă a tras jaluzelele din pâclă și s-a baricadat în patul lui lichid. Astăzi nu mai vrea să vadă pe nimeni.

Mă simt în corpul meu ca în ultima căsuță rămasă la marginea mării. Valurile au înghițit toate castelele de nisip, au dat buzna prin orificiile ferestrelor și au topit totul în calea lor.

E o zi pierdută și începe să-mi fie dor de casă. De mama. De cărțile din bibliotecă. De scara blocului. Nici nu mai știu de ce am venit aici.

Discotecile tac sub ocara apei.

„Am auzit că ieri ai fost la nudiști”.

Am uitat că Dan e în cameră. Vocea lui pare stoarsă așa cum stau acum cu spatele la el și privesc spre mare. De ce îi pasă lui de mine? Nici nu mă place.

„Cine e Maria?”, îl întreb din nou.

La început, Dan nu spune nimic. Lasă liniștea să se aștearnă peste noi ca negura de la fereastră. Doar după ce mă întorc cu fața spre el și îl văd cum plânge, îmi spune.

„Maria e fata pe care o iubesc. Sau am iubit-o. Nu mai știu nici eu ce simt. Nu îmi place să vorbesc despre ea.”

Mă așez pe pat lângă Dan iar salteaua scârțâie sub noi. Apa începe să ne umezească degetele de la picioare.

„Ce s-a întâmplat cu ea?”

„Eram mic când am cunoscut-o. Venea în fiecare an cu părinții ei la Costinești și ne întâlneam la Obelisc mereu în prima săptămână de vacanță de vară. Nu era vară să nu fim împreună. Ea avea bunici în Kogălniceanu iar mătușa mea închiria un apartament în Constanța.

Mătușa mea era prietenă bună cu mama ei.

Nu am iubit-o de la început. Ne tachinam mult, erau zile când aveam impresia că o urăsc pentru că îi plăcea să râdă de mine, de felul cum roșeam când mă apropiam de ea. În fine, eram un prost pe vremea aia.

Dar vara trecută ne-am sărutat, chiar de ziua mea. S-a apropiat de mine și mi-a șoptit la ureche că vrea să-mi facă o surpriză. Mi-a dat întâlnire în largul mării, sub o lună plină. Știu… dulcegării.

Am fost atât de fericit încât cu o noapte înainte nici nu am putut să adorm. În tot acel timp, niciodată nu dăduse vreun semn că mă place. De ani buni totul se rotea numai în mintea mea ca o minge de ping-pong, un du-te-vino copleșitor, nu îmi puteam închipui că și ea simțea același lucru. Era de necrezut.

Am umflat o saltea de apă, mi-am cumpărat o lanternă și am plecat cu primul val mai mare spre largul mării. Când ne-am găsit, mi-a spus să mă apropii de ea dar să închid lanterna. Nu voia să fie privită. Apoi ne-am sărutat și a fost cel mai rece și totodată fierbinte sărut din viața mea. Și primul.

Am stat puțin la lumina lunii, am vorbit despre școală, despre verile noastre la Costinești, despre cât de familiari fusesem mereu unul cu altul și cum acel sărut era ceva firesc, ca o pecete peste copilăria noastră.

Numai că, la câteva zile după acea seară, m-a părăsit. Mi-a spus că totul a fost o greșeală, o iluzie a lunii, că ea mă iubea dar într-un mod diferit, că îi eram ca un frate și că încercase să vadă cum e să săruți un băiat. Un băiat pe care deja îl cunoștea și cu care se simțea confortabil. Fusesem un simplu cobai pentru ea.”

Când a tăcut, m-am apropiat de Dan și l-am luat în brațe. Părea atât de plăpând în îmbrățișarea mea. Atât de tânăr, de micuț.

Apa ne ajungea la amândoi până la genunchi iar peștișori mici și transparenți ne ciuguleau pielea uscată de pe călcâie. Dan se lăsă mângâiat și adăpostit de brațele mele ca într-o vizuină.

Am stat așa o vreme, el suspinând, eu cu ochii spre fereastră.

„Oricine e, lasă-l în pace, a rostit el încetișor într-un târziu. Te văd cum te pierzi în orizont.

Dacă nu vine spre tine, nu are rost. E mai multă suferință atunci când te apropii de cineva care nu e pregătit pentru tine. Uită-te la mine, în ce hal am ajuns. Am albit aproape de tot.”

L-am împins pe Dan cu putere spre perete și m-am ridicat în picioare. Apa îmi ajungea deja până la buric dar cu toate astea am înaintat spre fereastră. Bărbatului cu barbă i se vedea doar capul. Se uita în sus, așa cum făcea el adesea când se gândește la ceva important.

„Nu știi despre ce vorbești. Nu e la fel!”, i-am strigat lui Dan deși mă simțeam obosită.

M-am prins mai întâi cu mâinile de marginea ferestrei și apoi m-am sprijinit în coate. La ce te gândești? Spune-mi ceva. Spune-i măcar lui Dan ceva!

Dan s-a ridicat de pe pat, și-a scuturat capul încărunțit, s-a șters la ochi și mi-a zis să am grijă la eclipsă. „Lucrurile par altfel decât sunt, zilele astea”. Apoi a ieșit din căsuță, luând toată apa aia cu el. Am rămas din nou singură cu pești morți și translucizi la picioare așteptând zadarnic ca o iubită la un capăt de port.

Știam că Dan avea dreptate dar încă nu eram pregătită să-mi smulg privirea din orizont. Mai erau doar patru zile până la eclipsă.