Martin se uita la figurile cu ochi umflați ale surorilor lui (Gabriela venise din Anglia, dar fără Nathan) și-i părea rău că nu reușea să simtă ceva care să-i provoace și lui lacrimi. Nimănui nu-i plac ciudații. Dar, imediat ce i-au revenit în minte acele cuvinte, și-a spus că dacă nu plângea nu însemna că era un ciudat. S-a uitat la Albert și nici lui nu părea să-i fi curs măcar o singură lacrimă și, fiindcă a descoperit în jur mai multe fețe care, deși cu aceleași expresii de tristețe și oboseală, nu arătau că ar fi plâns, s-a mai liniștit. A luat blocul de desen și un creion, s-a suit pe un scaun înalt într-o parte mai liberă a camerei de unde putea să-l vadă cât mai bine pe Valter și a început să-l deseneze. Era cel mai sincer lucru pe care-l putea face și n-avea cum să-l mai deranjeze pe bătrân acum, când numai trupul lui se afla acolo, un trup care, chiar dacă stătea culcat și cu ochii închiși, așa cum îl văzuse de multe ori când se recupera după lovitura la cap, nu arăta ca în timpul unui somn, părea cu adevărat ceva lipsit de viață, un manechin sau o sculptură. S-a străduit să surprindă în desen tocmai această stare, să (re)prezinte un trup care, chiar dacă nu s-ar fi aflat în sicriu, să nu arate ca și cum ar fi dormit. A întors pagina după o primă încercare și a început alt desen, de această dată renunțând complet la sicriu și la mâinile împreunate, fiindcă trădau prea mult faptul că era vorba de-un mort. S-a concentrat doar la trăsăturile celui care-i fusese până de curând bunic, la deosebirile observate între ceea ce vedea acum și ceea ce-și amintea de când îl văzuse dormind. Ajunsese pe la jumătate cu desenul și avea satisfacția că îi reușește. L-a oprit palma lui Albert, apăsându-l pe umăr – i-a zis,  fără ca măcar să se uite la ce desena,

Nu aici. Poți să te duci la tine în cameră, dacă vrei, nu ești obligat să stai aici,

apoi una dintre mătuși a zis,

Deranjezi mortul,

și Martin a privit-o contrariat. Cum ar fi putut să deranjeze un mort? Valter nu mai era acolo cu adevărat, el așa înțelesese. Dar nu s-a mișcat de pe scaun, pentru că voia să termine desenul și dacă îl continua ajutându-se doar de imaginație și memorie, n-ar fi reușit să surprindă tot ce era mai important. Din fericire, Gilda intrase în cameră, iar acum, cu chipul împrospătat ca după o baie cu apă rece, se uita la desenul neterminat.

Lasă-l,

i-a zis lui Albert, apoi s-a uitat la tatăl ei care nu mai avea nimic de adăugat și s-a întors spre mătușa care vorbise,

Nu deranjează pe nimeni. Hai, Marti, continuă. Să-mi arăți și mie după ce termini.

Albert s-a abținut (pentru a câta oară?) să comenteze, mătușile doar au ridicat puțin din umeri, Erica, aflată lângă intrare, a dat dezaprobator din cap, dar nimeni nu l-a mai întrerupt pe Martin până când, o jumătate de oră mai târziu, a fost cu adevărat mulțumit de desen. A găsit-o pe Gilda în curte, unde întâmpina pe cineva din sat care-l cunoscuse pe Valter și venise să-și prezinte condoleanțele (o mulțime de fețe necunoscute) – a așteptat să rămână singură ca să-i arate pagina din caiet cu varianta finală a portretului,

În loc să primească obișnuitele aprecieri, Martin a simțit brațele Gildei cum l-au lipit de corpul ei, apăsându-i spatele și umerii cu putere, și s-a gândit că dacă trupul ei ar fi fost făcut din ceva doar puțin mai moale s-ar fi putut scufunda în el ca într-un lichid gros, ca smoala. (Gilda va așeza desenul în biblioraftul cu anul 1997 și-l va acoperi cu o foaie albă pe care-o va îndepărta o singură dată, când mirosul propriei morți va deveni prea persistent.) Acel moment va fi înregistrat cu claritate în mintea lui Martin, la fel cu următorul, din ziua înmormântării, când numai familia Kertész-Petreschi a rămas lângă pământul răscolit de la baza crucii (Valter repetase de multe ori că voia să fie acoperit de pământ, în locul cazării într-un cavou unde l-ar fi mâncat încet-încet viermii), iar Gilda le-a cerut să o lase puțin timp singură, să o aștepte în mașină, și când au ajuns la capătul aleii Martin s-a uitat înapoi ca să-și vadă mama cum se sprijinea cu o mână de cruce și a știut că plângea, acum când n-o vedea nimeni, a resimțit asta ca un șut în inimă. I s-a părut ciudat că-l durea mai mult să o vadă plângând pe mama lui decât ceea ce cauza această reacție – moartea lui Valter. Adică îi părea rău că n-avea să-și mai vadă bunicul, dar, dacă nu mai exista o viață după moarte, cel puțin nu aceea despre care se vorbea la ora de religie, era un deznodământ firesc. Chiar și pe Valter îl auzise de multe ori cum spunea, fără nicio părere de rău,

Când oi pleca eu,

sau

Când m-oi duce,

sau

Când n-oi mai fi,

și nu părea să-l sperie sau să-l întristeze prea mult ideea de moarte. Martin a încetat să se mai gândească la asta până când, două săptămâni mai târziu, mergea spre casă cu bicicleta, pe șoseaua principală a cartierului. Își va aminti în primul rând de cele zece roți ale camionului scheunând când se frecau de asfalt, încă multă vreme după apăsarea frânei, apoi trupul omului smuls de pe bicicletă, împrăștiat apoi pe șosea în așa fel că părea deja lipsit de viață, doar o farsă vizuală, pentru că imediat după ce roțile din față au reușit să-l ocolească, iar următoarele au trecut peste el, trupul a început să se zbată cu disperare, ca o pasăre căreia i s-a retezat capul – jumătate din fața omului nu mai exista, iar cealaltă se înroșise complet și pata formată chiar acolo, la baza gâtului, se lărgea cu cât trupul continua să se zbată. Au urmat câteva momente de încremenire totală, nici sunet, nici mișcare, apoi Martin a simțit un braț cum îi intrase pe gură și încerca să-i scoată măruntaiele. A lăsat bicicleta să cadă lângă el și s-a ținut cu mâinile de burtă. Credea că avea să vomite, exploziv și de neoprit, însă doar și-a lăbărțat buzele și a lăsat să-i pice printre dinți puțină salivă spumantă și amară. Accidentul avusese loc doar cu vreo douăzeci de metri în fața lui. Simțise camionul cum trece pe lângă el, poate puțin cam prea repede, suflul care-l făcuse să strângă bine de ghidon ca să-și păstreze echilibrul. Apoi îl văzuse pe omul care mergea în față încă de când, de la distanță, arăta cât un deget mic, cum încercase să depășească o mașină parcată lângă trotuar, fără să se asigure în spate. Acum camionul stătea pe diagonală și blocase circulație de pe șosea. Bicicleta victimei ricoșase în mașina de lângă trotuar și rămăsese sprijinită de ea, cu cadrul îndoit și ambele roți răsucite. Șoferul camionului coborâse și stătea lângă mort, cu o mână pe față și alta pe stomac – după felul cum i de mișcau umerii, Martin putea să-și dea seama că plânge. Din mașinile blocate pe șosea ieșeau tot mai mulți oameni și se apropiau de cadavrul cu jumătate de cap îmbibat de sânge. Fețele celor care aveau curiozitatea să-l privească mai bine arătau ca și cum tocmai mâncaseră ceva care le cauza dureri și greață. Martin a auzit vocea unui bărbat în spatele lui,

Du-te de-aici, băiete. Asta nu e ceva să vadă un copil,

a ridicat bicicleta și, pentru că tremura prea mult, a mers pe lângă ea până când, luând-o pe trotuar, a depășit mortul și camionul și abia după vreo sută de metri a încălecat-o și a pedalat încet spre casă, fără să coboare de pe trotuar. N-a reușit să mănânce nimic la masa de seară (pentru a scăpa, a mințit că mâncase un sandviș la Ticu) și nici a doua zi n-a avut poftă de mâncare, chiar dacă s-a forțat să înghită două felii de pâine cu gem și o cană cu ceai. În următoarele zile și mai ales nopți s-a gândit intens la Valter Kertész și a înțeles că plecase pentru totdeauna, ceva ce știuse de prima dată, dar fără a fi atât de evident ca acum, după ce văzuse biciclistul spulberat de camion, ceea ce însemna un fel de-a privi moartea în față și a înțelege că nu era o fabulație sau ceva atât de îndepărtat încât să nu merite să te gândești la ea, dar în locul acelui biciclist ar fi putut fi el sau Gilda sau Albert, Corina, Roxana sau Mirabela, Gabriela sau Erica sau Laura sau Cezar sau Ticu sau oricare dintre colegii lui de școală – asta îl făcea să tremure de frică.