Nu vă calcă pe nervi să vă treziți în crucea nopții pentru că vă mână pârdalnicu’ la baie? Pe mine mă apucaseră toți dracii în noaptea aia. Nici nu știam cât de ironic suna.
Da’ aveam să aflu.
În timp ce levitam ca un zombie din dormitor în living – pentru că baia trebuia să fie fix în partea ailaltă a apartamentului – mi s-a părut că văd o hidoșenie de statuie aducând a gargoyle cocoțată pe bibliotecă. Dar nici n-am apucat să mormăi “Ce naiba o fi mai cumpărat scumpa mea soție?” când, că tot vorbeam, am văzut cum îmi erupe întreg infernul pe ușa de la balcon.
În timp ce partea de jos părea neatinsă, lemn solid, nici o grijă, geamul era acum un vortex de groază și suferință. Lavă incandescentă ce amesteca la grămadă mâini sfâșiind disperate aerul, doar-doar s-or smulge de-acolo, și labe grotești, trăgându-le înapoi, figurile damnaților pentru eternitate urlându-și agonia și lighioanele iadului gemând de plăcere, totul în perfectă liniște, pentru că nici măcar un sunet nu tulbura armonia nopții. Costase o mână și un picior, dar geamul cu izolare fonică își făcea treaba admirabil.
Am auzit un suspin slab din spatele meu și, când m-am întors, am văzut-o pe scumpa mea soție în cadrul ușii, palidă și cu ochii mari de spaimă. Mă privi și abia găsi puterea să șoptească:
– Te rog, nu da o bășină!
Mi-am ridicat exasperat mâinile și i-am arătat geamul posedat a balconului, pentru că, să urlu “Ce dracu’ te găsi, suflete?”, suna vag pleonastic.
– Bine, dă una păcătoasă când legiunile infernului sunt literalmente la ușă. Ăștia trăiesc în fum și pucioasă, Paul! Vor crede că-i inviți înăuntru!
– Nu vă faceți griji! croncăni tentativa de gargoyle de pe bibliotecă.
– Adică? întrebă ea în timp ce încerca să se lămurească dacă ar putea să alunge dihania înaripată cu mopul.
– Adică în noaptea asta e doar prima fază, ceva cât să ia pulsul locului. Mai durează până pun ei copita înăuntru!
– Și cât mai durează, anume?
– Eh… n-aș putea să spun exact, ridică hidoșenia din umeri. Vedeți voi, când ai de-a face zilnic cu eternitatea e cam greu să mai iei timpul în serios.
– Prietenaș, tu faci mofturi deși eu am un mop încărcat și tocmai ai recunoscut că amicii tăi nu-ți pot veni în ajutor? îi surâse asasin scumpa mea soție, dornică să audă un răspuns care ar fi justificat o lovitură mortală.
– Șapte zile, mormăi statuia. Aveți șapte zile până când legiunile infernului vor da iama în casa voastră. Folosiți-le cu înțelepciune.
*
În dimineața următoare am petrecut cel puțin juma’ de oră examinând geamul ușii de la balcon. Părea incredibil, dar nu se vedea nici măcar cea mai mică zgârietură, deci nu era dracul chiar atât de negru. Să fi fost calitatea excepțională a sticlei? Să fi fost puțin respect pentru proprietatea privată? Mister…
Și ce fac cu geamul care se transformă într-un portal spre infern? Și mai mult mister…
Inițial, m-am gândit să scot sticla și s-o suspend printr-un artificiu oarecare deasupra tronului meu întunecat. Dacă necurații aveau de gând să revină în noaptea următoare, n-aveau decât să-și vadă invazia căzută direct în păcat.
Pe de altă parte, după cum sublinia scumpa mea soție, țevăraia din clădirea noastră nu era cea mai bună și, să înfunzi closetul cu demoni, deși nu era interzis în mod expres, sigur ar fi fost considerat un gest deplasat. În afară de asta, o vecină încă se mai plângea că a plătit o gălăgie de bani instalatorului pentru o copită blocată în scurgere. Din ce văzusem în noaptea trecută, toți demonii aveau două. Desigur, puteam avea norocul să nimerim un demon handicapat, dar prezența unui portal drăcesc pe ușă ne dădea subtil de înțeles că poate n-ar trebui să mizăm prea mult pe noroc.
– Ce-ar fi să chemăm hingherii? se întrebă scumpa mea soție.
– Pentru ce?
– Pentru dihania aia! îmi arătă ea gargoyle-ul.
– Demonii ne amenință casa cu intrare prin efracție și pe tine te freacă grija de George?
– I-ai dat și nume???
– N-a vrut să se prezinte – bădăran! – așa că a trebuit s-o fac! În plus, dacă, vreodată, se va scrie o povestire despre asta, dihania va avea nevoie de un nume!
Argumentul era suprem și lipsa de replică suverană. Sau așa am crezut preț de-o clipă, cât a avut nevoie scumpa mea soție să urce înapoi pe metereze, gata de luptă.
– Stai puțin, ai zis “intrare prin efracție”? Du-te la poliție!
*
– Domnule, cu tot respectul, ați consumat cumva astăzi droguri? mă întrebă amabil polițistul după ce mă mirosise discret.
– Nu, și nici n-am de gând să accept să fiu insultat de un funcționar public!
– Îmi cer scuze, domnule, dar, vedeți, în ultima săptămână am avut trei invazii demonice, cinci spiriduși dansând în fundul gol pe tavan, doi dragoni în bucătărie și o pernă care vorbea non-stop ca un taximetrist din Bârlad. Și toate acestea legate de abuzul de substanțe. Mai puțin una…
– Vezi, deci s-a mai întâmplat –
– Când a trebuit să folosim o cămașă de forță pentru că persoana avea nevoie gravă de atenție medicală. Am auzit că pajiștile de la Sf. Stelian sunt superbe în această perioadă a anului.
Sf. Stelian era prima casă de nebuni la care se putuse gândi.
Eram atât de furios că-mi era teamă să nu fac spume la gură, ceea ce nu mi-ar fi ajutat deloc cauza. Am inspirat adânc, am închis ochii, mi-am imaginat cum tâmpitul ăsta caută disperat să respire în timp ce îl strâng de gât și, într-un final, am zis:
– Uite, cazul meu ar trebui să fie clar: migranți ilegali de origine necunoscută vin în casa mea în miez de noapte. Nu par să aibă actele în ordine, dar poartă bărbi lungi și o formă foarte exotică de decorațiune pentru cap. Prin urmare, cred că ar fi în interesul statului să trimită un om să investigheze. Asta e declarația mea oficială.
– Și prin “formă foarte exotică de decorațiune” vreți să spuneți “coarne”, nu-i așa? dădu polițistul ochii peste cap. Foarte bine, domnule, oftă, voi trimite pe unul din agenții noștri să vadă care-i situația. Dar este de datoria mea să vă informez că amenda pentru reclamații false este destul de mare și agentul Ștefănescu e foarte strict în aplicarea legii.
*
Măgarul a avut nesimțirea să vină cu amenda deja scrisă, imaginați-vă! L-am condus în living și…
– Ce… ce… ce dracu’ e asta? reuși el să bâiguie în timp ce arăta spre un cap incornorat ieșind dintr-un vortex pe care îl știam deja prea bine.
– Un exemplu excelent de migrant ilegal fără acte în ordine, cu barbă lungă și decorațiune exotică de cap.
– Și… eu ce să fac? întrebă el, complet zăpăcit.
– Fă-ți datoria, omule! Trimite-i acasă, arestează-i, folosește-ți autoritatea ca să-i faci să plece!
Asta păru să-l încurajeze puțin. Păși hotărât înspre portal în timp ce murmura cu ceea ce credea el că e o voce fermă “Gata, băieți, v-ați distrat destul, e timpul să plecați acasă. Hai, repejor, nu mă faceți să vă zic din nou. Așa, hai, circulați, circulați…”
I-au râs în față. Toți. Ceea ce, luând în calcul populația masivă a iadului, a dus la o hărmălaie monstru. Ferestrele mele, alea încă neposedate, au dârdăit la auzul urletelor sinistre venite de pe lumea ailaltă.
– Așa, trezește-mi toți vecinii, dobitocule! am strigat nervos. Dacă primesc o singură reclamație pentru zgomot o să vin la secție și o să te bat măr cu primul drac pe care pun mâna înainte să plec!
– Domnule, îmi pare rău, da’ nu par să răspundă prea bine…
– Atunci cheamă întăriri. Burdușește duba. Arestează-i pe toți!
– Nu se poate, domnule… Vedeți, nu fac nimic contra legii!
– Amenință să-mi invadeze casa printr-un portal demonic!
– Da, domnule, de acord, dar n-avem legi care să precizeze că asta e ilegal! Și mai e ceva, continuă el cu voce joasă, vedeți, nu sunt chiar albi, nu-i așa?
– Vin din foc și cazane de smoală, cum naiba ai vrea să fie albi?
– Exact, domnule. Nu putem să-i arestăm așa, tam-nesam… N-am vrea să se spună că suntem rasiști!
*
După ce omul legii a înrăutățit situația și a plecat ferm convins că și-a făcut datoria, scumpa mea soție și cu mine am decis că era timpul să apelăm la o autoritate superioară. Ateismul ne slujise excelent ani de zile, așa că am contactat de urgență Asociația Ateilor și Agnosticilor. În seara următoare a venit și răspunsul:
“Stimată doamnă, stimate domn,
Vă mulțumim pentru că ne-ați contactat și pentru încrederea pe care o aveți în asociația noastră. Din păcate, fenomenele pe care ni le relatați nu fac obiectul Ateilor și Agnosticilor, pentru că sunt manifestări în care nu credem și care, prin urmare, în mod logic, nu există.
Vă urez toate cele bune,
Cristian Cruceanu, președintele Asociației Ateilor și Agnositicilor”
*
– Am auzit lucruri bune despre părintele Ionaș, spuse scumpa mea soție în timp ce mă pregăteam să plec. Așa că nu începe cu “Padre, ia un crucifix cât crucea nebunului și hai să le rupem capu’ încornoraților!”
Am încercat să fiu cât mai diplomat cu putință. Spre surpriza mea, popa Ionaș abia dacă a tresărit de-a lungul poveștii mele și, în loc să mă trimită de urgență la Sf. Stelian, m-a servit cu un ceai îndulcit cu vorbe bune spuse de o voce blândă. Când ai de-a face cu nebuni în fiecare zi, deja știi cum să-i iei.
– Deci, această invazie demonică, s-a mai întâmplat vreodată? întrebă el politicos în timp ce-mi sorbeam ceaiul.
– Pe dracu’!
– Atunci cred că ar fi bine să-mi iau arsenalul și să plecăm, zise părintele în timp ce-și deschidea un dulăpior din lemn de cireș.
– Ai nevoie de ajutor să-ți car arbaleta și săgețile de argint? am întrebat. Sau poate să-ți ascut coasa?
– Coasă? Săgeți de argint? O, Doamne, voi, tinerii, vă uitați la prea multe filme proaste! chicoti părintele Ionaș. Fiule, nu există rău care să stea în față noastră dacă ne înarmăm cu credință tare. Sfânta cruce și Biblia ne vor fi suficiente.
– Nici măcar apa sfințită?
– N-are sens. Îți voi binecuvânta robinetul și va fi destul. Ai un furtun, nu? S-ar putea să fie nevoie să-i răcorim nițel pe pârdalnici, îmi făcu el cu ochiul.
*
Spre groaza mea, vortexul demonic se întindea acum peste toată ușa, sticlă și lemn deopotrivă. Mai mult, jivinele din partea ailaltă prinseseră curaj și, în loc de labe și capete, acum eram întâmpinați de picioare cu copite, spinări păroase și, culmea nesimțirii, un cur. M-am rugat în gând că ultimul să n-aibă în plan vreo glumă de rahat.
Un murmur de rău augur făcu aerul să tremure când preotul intră în living și câteva mutre pocite se ițiră prin portal, cele mai groaznice cutezând să sâsâie fără rușine cu limbile lor lungi și despicate.
– Nu sâsâi la mine, spurcăciune, sau te plesnesc peste bot, așa să-mi ajute Dumnezeu! spuse părintele Ionaș amenințându-i cu Biblia. Plecați de-aici, creaturi mârșave, tartori, procleți și veninoși! Fie ca lumina Domnului să vă alunge înapoi în smârcul de smoală de unde ați venit! tună el asupra lor. Aprinde toate luminile, îmi șopti.
– De ce?
– Ca să-i alunge lumina Domnului.
– Dar e electricitate, nu…
– Da, electricitate care a fost descoperită de om, care are mintea de la Dumnezeu, deci, tehnic, e lumina lui Dumnezeu, așa că aprinde azi lumina, pentru Dumnezeu!
Mugete groaznice și șuierături șfichiuitoare ne asurzeau în timp ce apăsam toate comutatoarele posibile. Portalul se micșoră puțin. Cei mai mulți dintre încornorați se retrăgeau și chiar și vitejii care nu-și pierduseră curajul își puseseră labele înfiorătoare peste ochi.
– Adu furtunul, îmi șopti părintele. Tatăl nostru care ești în ceruri, binecuvântează acest furtun și apa ce va curge prin el, dă-le lor puterea să spele tot răul din această casă și să-l trimită înapoi în fundul iadului! murmură el și apoi urlă cu putere – DĂ-I DRUMUL! AGHEZMUIEȘTE-I PE NECURAȚII ĂIA!
Apa lovi portalul ca trăsnetul. Prinși sub dușul nemilos, împielițații urlau de parcă intraseră dracii-n ei, dar în zadar. Vortexul se închidea încet, dar sigur. După câteva ore aproape că dispăruse, abia mai pâlpâind. Sus, pe bibliotecă, George privea năuc, întrebându-se cum mama naibii avea să mai ajungă acasă.
– Gata, i-am murat destul, zise bunul părinte. Oprește apa, și-a servit scopul. Tot ce mai am de făcut e să spun rugăciunea care sigilează portalul pentru eternitate, zâmbi el epuizat.
Am răsuflat ușurat.
– Era și cazul, atâta apă o să mă coste o avere, am glumit.
– Nimeni n-a spus că e ușor să te speli de păcate, râse și preotul.
– În orice caz, îți mulțumesc din suflet, i-am zis. Cum aș putea să te răsplătesc?
– Nu e nevoie, fiule. Fac doar lucrarea lui Dumnezeu.
– Pe bune, nu poți să faci asta pe gratis. Trebuie să fie o taxă pentru serviciile tale!
– Fiule, nu confunda niciodată un preot cu un zaraf din Templu. Domnul nostru a pus biciul pe ei și eu Îi voi urma pilda dacă insiști să mă crezi drept unul venit din peștera de tâlhari. Nu e nevoie de nici o plată pentru serviciile mele. Simbria e prea destul.
– Ce e aia? am întrebat nedumerit.
– Ce anume? părintele întrebă nedumerit de nedumerirea mea.
– Cuvântul ăla…
– Simbria?
– Aia!
– În ce stadiu jalnic de ignoranță e tineretul din ziua de azi, să trăiești de atâta vreme și să nu înveți vreodată ceva atât de important… Dar cum de-a fost posibil? se întrebă bunul părinte, mergând absorbit încoace și încolo, frecându-și bărbia și jucându-se cu ochelarii, până când prima rază de soare răsări peste zare, luminându-l.
– VOI, PĂCĂTOȘILOR, N-AȚI PLĂTIT NICIODATĂ SIMBRIA, AȘA E? urlă el cu mânie absolut justificată.
– Păăăi… e cam greu când nu ești literalmente catolic… scumpa mea soție încercă să-l calmeze.
– CE??????
– Noi suntem atei… Dar eu am fost și vrăjitoare Wicca în liceu! adaugă ea, sperând ca măcar ultima să-l mai îmbuneze. În mod neașteptat, păru să-l umple de draci și mai abitir.
– Doamne, iartă-mă pe mine, păcătosul, pentru că urmează să-Ți iau numele în deșert și să-i înjur pe păgânii ăștia așa cum merită!
– Ai putea să faci asta după ce închizi portalul?
– Fără rugăciuni pentru eretici! Dracu’ să vă ia! Putreziți în iad! Să vă… dracii… Sodoma și Gomora… Doamne-iartă-mă!… da’ ca pe băieții de altar! țipă gâtuit de furie până când trânti ușa și dispăru în neantul holului.
Sus, de pe bibliotecă, George croncăni înspre noi:
– Felicitări, fraierilor, mai aveți două zile!
*
– Ce e prostia asta cu două zile rămase? am întrebat amândoi, brusc la fel de nervoși pe cât fusese și popa Ionaș. Ai zis șapte zile. Au trecut abia trei!
– Așa e, dădu George din aripi. Au trecut abia trei zile. Și acum au mai rămas două.
– Dar ai zis șapte!
– Păăăi… s-ar putea… să fi mințit? Vai, vai! Sunt un drac împielițat! Voi ajunge în iad! A, stai, nu ajung în iad. Iadul vine aici! În două zile! croncăni nenorocitul și rânji de la un corn la altul. Scumpa mea soție îi șterse una peste bot cu mopul plin de apă sfințită.
A fost o lovitură mortală pentru stima de sine a lui George și l-a ars rău de tot pe mutră. A trebuit să pierdem toată dimineața bandajându-l, doar-doar se va opri să mai plângă cu lacrimi de crocodil. Măcar acum avea să tacă naibii din gură.
Cum însă data invaziei fusese avansată atât de brusc, am decis să-i implicăm pe cei de la bancă și să vedem ce facem cu ipoteca. N-aveam de gând să plătim un sfanț dacă nici ăștia nu erau în stare să ne apere casa de invadatori. În plus, era în interesul lor să ne ajute: dacă apartamentul se ducea literalmente dracului, asta avea să scadă valoarea proprietății. Și-ar dori banca așa ceva?
Însuși șeful sucursalei locale ne-a apărut în prag și ne-a întrebat foarte politicos dacă îl primim înăuntru. Vortexul înghițise ușa balconului cu totul și se întinsese până pe tavan. Mixul de capete, copite și gheare era acum acompaniat de un geamăt de agonie care ar fi făcut pielea de găină și unei pietre.
Șeful sucursalei veni până în fața portalului, își șterse bine ochelarii, și-i puse înapoi pe nas și, după ce desluși în fața sa pe cel mai înspăimântător diavol zămislit de mizeria de pe talpa iadului, așteptă calm ca ultimul să încline capul să să-l salute cu “Valentin” înainte de-a face și el același lucru în timp ce murmura “Laurențiu”.
– Plăcută vreme, nu-i așa? continuă Laurențiu.
– De acord, foarte plăcută. O seară excelentă, replică bancherul.
– Voi vă știți? am întrebat, neputând să-mi cred ochilor și urechilor.
– Normal că ne știm, spuse bancherul. Suntem în branșe relativ asemănătoare. El îți vrea sufletul…
– …și el ți-l suge din trup ani de-a rândul, interveni Laurențiu. Să-ți spun sincer, cred că noi suntem ăia miloși. Nu vrei să știi câți oameni ne-au invocat sincer când și-au văzut casa invadată de bancheri.
– Nu, nu, asta ar fi încălcarea condițiilor contractuale, îl avertiză bancherul pe demon. Avem aranjamentele noastre, să nu îndrăznești să pui copita pe ele. Vrei să nu mai redactăm noi contractele de achiziție de suflete? Vrei iarăși să ai parte de catastrofa aia cu Faust? Zi, vrei cumva? sâsâi el cu limba despicată fix în fața lui Laurențiu și acesta lăsă ochii în jos.
– Am zis-o întotdeauna, continuă șeful sucursalei într-o voce blândă, fiecare să-și vadă de treaba lui. Voi vă ocupați de infern și noi ne ocupăm să vă trimitem oamenii pe care i-am învățat să prețuiască lăcomia și posesiunile materiale mai mult decât orice.
– Atunci ocupă-te odată! am intervenit eu.
– Îmi cer scuze, ce?
– Fă-i să plece. Trimite-i înapoi de unde au venit. Amenință-i cu un contract cu dobânzi abuzive!
– Îmi pare foarte rău, dar asta nu se poate.
– Da’ tocmai ai zis că…
– Da, suntem de acord să ne respectăm reciproc zonele de monopol. Dar nu e nici un conflict de interese aici.
– Nu pricepi, nemernicule, că apartamentul își va pierde toată valoarea dacă ăștia îl invadează?
– Da, invaziile demonice sunt un indicator puternic al devalorizării proprietății. Ușor-ușor, oamenii vor pleca de frică și de scârbă, deci vom putea cumpăra tot cartierul ăsta pe bani de semințe. Cât despre demonii care vor veni aici, ei bine, nimic nu durează o veșnicie, în afară de ipoteci și, uneori, damnarea veșnică. În cele din urmă se vor muta, noi vom renova și vom închiria, obțînând un profit mult mai mare decât ce obținem acum de la voi în rate lunare.
Vedeam roșu de furie în clipa aia și nu știu exact ce s-a întâmplat în continuare. Scumpa mea soție e și ea nesigură, pentru că era ocupată să-l strângă de gât pe mizerabilul ăla de bancher, în timp ce eu îl dădeam cu capul de toți pereții. Singurul lucru pe care mi-l amintesc cu precizie e că l-am arucat pe geam și, uite că mai există și minuni, ticălosul a aterizat pe BMW-ul lui nou-nouț. Poliția a fost chemată, firește, dar când mi-au intrat în casă urlând “Cine naiba l-a bătut?” tot ce am avut de făcut a fost să ne uităm spre vortex și să ridicăm din umeri. Polițiștii au ridicat și ei din umeri și s-au dus în treaba lor.
*
A cincea noapte ne dădea târcoale, ascunsă după orizont. Soarele începuse să apună, lăsând în urmă umbre lungi, gheare întunecate care urmau să prindă casa noastră și s-o târască în fundul iadului. Speranța părăsise locul și tot ce mai puteam face era să ne punem pe jos în poziția fetusului și să plângem până la ziua de apoi.
– Eu o sun pe mama să vină! mă avertiza scumpa mea soție.
– Draga mea, legiunile infernale se adună să ne invadeze. Deși apreciez ironia că și doamna mă-ta trebuie să fie neapărat aici când se întâmplă, totodată cred că ar fi mai bine să limităm cantitatea de diavolesc. Ce-i prea mult strică…
– Ne poate ajuta să împachetăm! îmi tăie ea vorba. Va trebui să ne mutăm la ea pentru câteva zile până când găsim ceva cu chirie.
Jumătate de oră mai târziu, vortexul lucea portocaliu, întins pe întregul perete al livingului, de la podea la tavan și de la ușa balconului la intrarea în hol. Hol în care soacră-mea lucea într-o nuanță foarte intensă de roșu.
– Doamne sfinte, copilă, ai mucegai! mormăi ea tare cât s-o aud. Și ai încercat să scapi de el dându-i foc! A cui a fost ideea asta tâmpită, de parcă n-aș ști, pentru că iubita ta mamă nu te-a crescut în halul ăsta!
Am lăsat-o pe scumpa mea soție să-i explice povestea pe îndelete, mai ales pentru că eram foarte tentat să-i spun soacră-mii “Felicia, ne vin în vizită verii tăi din Pucioasa!”. Spre uimirea mea, mama-soacră a achiesat la tot fără să clipească.
– Dar evident că sunteți invadați, continuă ea netulburată. La ce să te aștepți când asculți mizeriile alea heavy metal? Cum se numeau? Highway to hell? Hell’s bells? Vezi unde te-au adus? Era așa de greu să asculți niște muzică bună?
– Cum ar fi Stairway to heaven? am intervenit. Paradise City?
– Să nu cutezi, ginerică, îmi vorbi cocoțată în vârful moral al turnului Babel. Ce-ai făcut de-ai adus năpasta asta?
– Nimic, am zis.
– Sigur, pentru că dracii și portalurile spre iad apar fără motiv în sufrageria cuiva. Ce era imnul ăla satanic pe care-l ascultai fără încetare? Nimic! Ce era ritualul ăla cu lumânări aprinse? Nimic!
– Felicia, nimeni nu invocă diavolul cu lumânări parfumate cumpărate de mă-sa soacră!
– Și totuși tu ai găsit o cale, nu-i așa? Știam eu că n-ar fi trebuit să-mi las fata să se mărite cu tine! Era o copilă nevinovată și i-ai răpit inocența cu sex nesfânt și neprotejat!
– Încercăm să facem un copil!
– Să nu îndrăznești să-mi lași fata însărcinată cu pruncul necuratului!
– S-ar putea să ajungi tu însărcinată cu ăla dacă nu taci dracului din gură!
– CE-AI ZIS???
Dar eu nu zisesem nimic. Am ridicat liniștit mâna și i-am indicat să privească în spatele ei. Acolo stătea, înveșmântat în foc și negură, coarnele zgâriind tavanul și copitele lăsând urme de arsură pe parchet, aripile negre aproape acoperind portalul și ochii roșii sfredelind în juru-i… Belzebut, prințul Infernului.
– Muritorule, îți propun un târg, îmi spuse. Îmi iau înapoi demonii, renunț la invazie și închid portalul ăsta pe vecie. Și, în schimb, tot ce ai de făcut e să încerci să ghicești.
– Să ghicesc? am întrebat complet nedumerit.
– Să tragi la nimereală, dacă preferi. Nici măcar nu e nevoie să reușești. Doar să-ți încerci norocul. Dacă rușii au ruleta lor, de ce n-am avea și noi jocul nostru? Ce zici, batem laba?
– Și eu ce miză pun? am întrebat. De când știam că bancherii le fac dracilor contractele eram mai suspicios ca oricând.
– Nimic din ce nu-ți permiți, rânji Sarsailă.
– N-ai putea să fii puțin mai precis?
– N-ai putea să fii mai puțin cârpă? Uite ce e, neghiobule, nu-ți vreau sufletul, nu te mai teme de pomană. Dacă-mi accepți oferta, ai o șansă să scapi de noi. Dacă nu, invazia începe acum! hohoti afurisitul. Deci, batem laba?
– Batem! am zis și i-am strâns huiduma aia de mână cu toată forța de care eram în stare.
Un nor negru m-a copleșit și mi-am simțit mâinile grele ca de plumb. Când am putut vedea din nou, am avut senzația distinctă că eram beat pulbere: în loc de o soacră, acum vedeam trei!
– Iat-o pe iubita-ți mamă soacră! bubui Belzebut. Toate trei aidoma și la chip, și la vorbă, și la purtare! Toate cu aceeași șansă de-a fi găurite în noaptea asta! Una e muritoare de-a voastră, celelalte două sunt diavolițe de-ale mele. Ia pistolul ăsta, găsește-o pe cea adevărată și împușcă-le pe celelalte două. Asta e încercarea ta și începe acum!
Am luat pistolul și m-am uitat cu atenție la cele trei Felicii. Avea dreptate vicleanul – erau într-adevăr la fel. Nici o șansă să le deosebesc.
– Felicia, am zis.
– Da? au răspuns toate trei la fel de agasate.
– Una câte una, dacă se poate, am zâmbit încercând să-mi stăpânesc nervii. Pistolul ardea în mâna mea. Pe care s-o aleg? Și cum?
– Felicia din mijloc, mă rog ție, spune-mi părerea ta despre mine! am zis și m-am bucurat să-l văd pe Belzebut cum sfârâie la auzul lui “mă rog”.
Nu era nimic nou în ce avea soacra nr 1 de zis. Erau acolo toate împunsăturile, privirile chiondorâșe, mutrele acre, vorbitul de sus, chestiile cu adevărat urâte, care ar durea zile de-a rândul dacă le-ar lua cineva în serios, n-a iertat și n-a uitat nimic. În final, și-a încrucișat brațele și m-a privit triumfătoare.
– Îți mulțumesc, ai fost o dulce. Acum e rândul Feliciei din dreapta.
Și Felicia din dreapta s-a dezlănțuit. De la primele cuvinte despre adânca-i dezamăgire în ceea ce mă privește, o umbră neagră începu să crească în spatele ei, în timp ce ochii îi deveneau din ce în ce mai roșii cu fiecare cuvînt care descria cât de demn de silă eram. Vocea ei tăia ca un cuțit și fiecare sunet era o săgeată otrăvită care zbura prin aer, dornică să-și dea înțepătura ucigătoare. Un cuib de vipere turbate ar fi sunat mult mai puțin înspăimântător și ar fi fost nevoie de o mie de sori ca să ai aceeași senzație de văpaie pe care o aveam de la privirea ei. Ușor-ușor, vedeam cum picioarele i se transformă în copite, unghiile devin gheare și fruntea își înalță încruntarea pentru că din sprâncene îi creșteau acum coarne. Simțeam că ajung la limita răbdării și, când ea începu să blesteme timpul și locul în care i-am cunoscut fata, am ridicat pistolul și am tras furios.
Când fumul s-a risipit, celelalte două Felicii zăceau pe podea, fiecare cu câte un glonț între ochi.
– Să fiu al tatei, a reușit! înjură Belzebut.
Portalul începu să se micșoreze. Feliciile împușcate fură aspirate înapoi în străfundurile iadului, urmate de George, cu mutra lui bandajată cu tot. Încă blocate în vortex, legiunile infernului au asmuțit asupră-mi urlete nemaiauzite, amenințându-mă furioase cu sute de labe și copite. Belzebut avu nevoie de o grămadă de timp să treacă dincolo, pentru că portalul să făcea tot mai mic, în timp ce el insista să rămână mare cât o zi de post. Abia trecu, nu înainte de-a arunca un nou potop de blesteme și înjurături.
Se sfârșise. Pentru noi, cel puțin, pentru că Felicia avea alte planuri. Se plantă în fața portalului, îl apucă pe Belzebut de singura ureche care mai rămăsese în lumea noastră și începu să-l piseze:
– Unde sunt cei șapte ani de-acasă, nesimțitule? Nu ți-e rușine? Mama ta nu te-a învățat să ai maniere? Nu folosești niciodată asemenea limbaj în fața unei doamne, mucosule! Și nu te adresezi niciodată unei doamne dacă n-ai fost prezentat și nu ți-a vorbit ea mai întâi, țărane! Ar fi trebuit să știu că ginerele meu o să aducă acasă toți boschetarii și vagabonzii pe care-i numește prieteni! Uită-te la tine: nespălat, nepieptănat, mirosind ca fundul unui câine care a mâncat ouă fierte, cine te-ar considera mai mult decât un derbedeu? Ești o rușine pentru neamul tău!
– Mamă, dă-i drumul odată! interveni scumpa mea soție. Vortexul nu se va închide până nu trece și urechea aia!
– Nu-i voi da drumul niciodată! A fost bădăran și trebuie să-l învăț minte. În plus, ce fel de fiică ar răbda să vadă un străin că se poartă urât cu mama? Sunt atât de dezamăgită de tine – “
Dar, de data asta, nici scumpa mea soție n-a mai putut răbda. Cum portalul abia dacă mai sticlea, și-a făcut curaj și i-a dat o brâncă doamnei mă-sa în el, agățată de urechea demonului. Urlete surprinse și răgete pline de ură se auziră de dincolo și portalul se topi în aer, ca și când n-ar fi existat. Răsărea soarele. Se sfârșise cu adevărat. Am făcut cafea și am privit fermecați dimineața superbă care-și desfăcea aripile de lumină trandafirie în fața noastră. Jumătate de oră mai târziu a sunat telefonul. Era Felicia. Ajunsese cu bine acasă și ne aștepta la micul dejun.