Păsări (🎙️)

În orașul ăsta nu mai așteaptă nimeni nimic. Lucrurile sunt prestabilite, te naști, crești și mori aici. Fără surprize, fără evenimente mărețe. Nu sunt multe de făcut, nu prea ai unde să pleci, dar puțini sunt cei care ar vrea să plece oricum. Cel mai simplu e să rămâi în locul ăsta pe care îl cunoști ca-n palmă și să îți faci și tu de lucru printre drumurile forestiere, ca taică-tu, ca bunică-tu și ca ceilalți moși dinaintea lor. Nu e mare diferență între copacii din pădurile din zonă și oamenii care trăiesc aici – au prins toți rădăcini și s-au adaptat la mediu, fie că au vrut sau nu. Au crescut în condițiile care li s-au oferit, lipsiți de gândul că se poate și altcumva, altundeva; s-au deprins cu frigul și umezeala, au trecut prin anotimpuri ale lipsurilor, dar au răzbit, au crescut, au făcut pui care vor urma același traseu. Totuși, unii pini au fost mai norocoși și au ieșit din pădure, chiar dacă ilegal, au ajuns la fabrica de mobilă de la Gherla și apoi sub formă de dulap pentru acte la vreo corporație din București, dar există bătrâni care nu au trecut nici măcar podul care dă înspre municipiu.

Acolo stă Samuel și în fiecare dimineață se uită agitat către pod, de unde vine autobuzul care îl duce la liceu. E frig și întuneric și simte că îi ies aburi pe gură la fiecare respirație. Orele încep la șapte jumate. Autobuzul vine din treizeci în treizeci de minute și trebuie să îl prindă măcar pe ăsta de șapte, ca să nu meargă patru kilometri prin ceața umedă, care nu se mai ridică din noiembrie până în februarie. Are mecanică prima oră și nu vrea să intre după prof, că iar face scandal. Samuel e în clasa a noua la liceul tehnologic. Aici învață mai toți colegii lui din generală, cu câteva excepții: ăia care s-au lăsat de școală pentru șantier în Anglia și doi-trei copii mai răsăriți care au mers la liceul teoretic în municipiu. Ar fi vrut și Samuel la mate-info, că a luat zece la capacitate fără pregătire și știe toate componentele și funcțiile unui computer. Le tot asamblează și dezasamblează de la șapte ani, le găsea prin depozit unde lucra taică-su, dar nu s-a dus mai departe la școală că ai lui n-au fost de acord.

— Lasă, tată, carte se învață peste tot, nu trebuie să te duci nu știu unde, că oricum tot aie e când termini. Tot pe pile îți găsești de muncă, nu impresionezi pe nimeni că ai făcut tu școală în centru. Lasă, rămâi aici, lângă casă, ai tot ce-ți trebuie, are cine să-ți facă mâncare, tu îți vezi de treabă și vorbesc eu cu șefu’ când o fi și vremea ta, că doar mă știe de atâția ani și găsește el ceva de muncă și pentru tine.

Autobuzul se arată greoi și zgomotos. E vechi și neîncălzit. Samuel înaintează spre scaunele din spate, locul lui de toate zilele. Mașina aproape goală se umple de câțiva muncitori și elevi care se risipesc rapid. Singurul om deja acolo e un bărbat de vreo patruzeci de ani cu ochelari care se aburesc de respirația caldă, filtrată printr-un fular de lână, cu gluga trasă pe cap și o geantă neagră de laptop în brațe. Samuel îl recunoaște, dar nu îl salută. E proful lui de mecanică. E prima dată în trei luni când îl întâlnește în autobuz. „Măcar întârziem împreună, dacă e”, își zice în timp ce își scoate căștile din ghiozdan.

Samuel citește mult. Diriga din generală a văzut că e copil bun și l-a trimis odată la olimpiada de lectură. Nu a făcut cine știe ce, nu se descurcă în condiții de stres și anxietatea preia controlul, dar doamna Corina a avut grijă să-l alimenteze mereu pe Samuel cu autori contemporani, în special români, iar băiatul își cultivă în continuare obiceiul. A intrat bursa de curând și a reușit să își ia câteva cărți, fără să știe taică-su, ca să nu îi mai țină discursuri despre cum aruncă bani aiurea și nu își cumpără ceva mai folositor. Are la el Aer, păsări, bere a lui Vlad Drăgoi și începe să citească, are timp până la și douăzeci.

nu am văzut niciodată o pasăre să se așeze pe pervazul meu

ce e în neregulă cu mine

Chiar atunci Samuel își ridică privirea pentru că vocile din autobuz au devenit mai puternice decât muzica lui din căști. O oprește.

— Dom’le, nu e treaba mea că întârzii, cincizeci de lei acum sau cobori și facem proces verbal! striga controlorul.

Nefericitul era chiar proful de mecanică. Nervos și rușinat, coboară alături de cele două matahale cu care nu s-a putut înțelege. „Mai sunt trei kilometri până la liceu, ăsta nu mai ajunge la oră”, se gândește Samuel, cuprins simultan de milă și recunoștință. Autobuzul își închide ușile și pleacă mai departe. Băiatul urmărește cu privirea scena mută dintre cei trei și ceva lipsește. Geanta profului. Se uită rapid către locul pe care a stat în autobuz și o vede mutată pe scaunul de la geam. S-a rătăcit acolo, în toată agitația. Cum de nu a observat nimeni?

Samuel nu știe ce să facă. Nu poate lăsa geanta așa, poate o fură cineva. Să o ia el? Dar ce să facă cu ea? Cum să dea de prof? Dacă mă vede cineva că o iau și crede că eu o fur? Nu, o iau eu și o duc la liceu, o las la cancelarie și cineva de acolo o să ia legătura cu proful. Zis și făcut. Samuel își mută lucrurile pe noul scaun și așteaptă să vină stația lui. Autobuzul oprește peste drum de școală. Ține geanta în brațe cu ambele mâini și se grăbește să își facă datoria. În curte îl întâlnește pe Robert, colegul lui de bancă.

— Ce-i cu geanta asta?

Și Samuel îi povestește toată scena.

— Bă, ce prost e ăsta. Aia e, norocul nostru, poate nici nu mai vine la oră.

— Mda. Hai cu mine la cancelarie s-o las.

— Auzi, oare ce o avea prin laptop? Pariu pe ce vrei tu că are poze cu Monica aia din a unșpea, aia creață. Am văzut cum stau mereu după ore.

— Are pe dracu’, hai să mergem.

— Pe bune, hai să ne uităm! Poate nimerim parola și mai râdem și noi puțin, și așa nu ajunge prea devreme la școală, avem timp.

Samuel e curios, dar nu îl lasă conștiința. Și nici Robert nu îl lasă.

— Hai, bă, nu mai fi așa, mergem la atelierul de tâmplărie că nu e nimeni acolo, ne jucăm zece minute și după mergem cu el la cancelarie, nu o să știe nimeni și tu tot eroul salvator o să fii.

— La și patruzeci am plecat, nu mai mult!

Și cei doi aleargă îmbrâncindu-se către scările care duc la subsol, unde sunt toate atelierele de practică. Robert știe că sala e liberă până la zece pentru că aici vine să fumeze când e prea frig afară și nu are chef de primele ore. Nu e încuiat, cei doi intră și se duc spre un colț din spate. În mirosul de cherestea, băieții scot din geantă laptopul vechi care produce un huruit ca o mașină de spălat atunci când se deschide. Pe fundal apare câmpia înverzită sub cerul albastru al lui Windows XP.

— Bun, și cum nimerim parola? întreabă Samuel.

Robert își încearcă norocul. „monica11c”. Nu merge.

 — Pune 1234. Sau 0000.

— Atât de prost îl crezi pe ăsta să își pună așa parolă?

Dar funcționează cu 0000. Cei doi bat palma și chițăie a succes. Accesează fișierele pe rând: muzica populara petrecere colaj, vacanta neptun, soiuri de ciuperci, note mecanica. Nimicuri. Dosarele obișnuite ale unui om simplu, viață documentată și stocată. Până la un folder intitulat branta ruficollis. Robert e la butoane, îl accesează și i se dizolvă zâmbetul. Sute de imagini cu rațe decapitate se deschid în fața lor. Stivuite sau risipite pe podele murdare, animalele zac contorsionate în aceeași încăpere întunecată în care se întrezăresc frânghii, cuțite, uneori lumânări. Pozele au calitatea redusă, dar se pot distinge foarte bine corpuri umane care interacționează cu ce a mai rămas din rațe. Nu se disting fețe, unii sunt dezbrăcați. Lui Samuel i se face greață și închide.

Robert a fost întotdeauna cel curajos, prezent, pregătit să răspundă la orice, reușind să iasă din situațiile cele mai dificile. Chiar și atunci când a dat peste raftul borcanelor cu broaște în formol din laboratorul de biologie și le-a spart pe toate, aproape a convins-o pe profă că gestul lui era necesar pentru înlocuirea materialului didactic, de altfel vechi și destrămat, cu o serie nouă de animale plutitoare înțepenite, și că directorul nu ar fi făcut rost de ele dacă nu s-ar fi întâmplat asta. Încă puțin și îi cerea profei să-i mulțumească pentru inițiativă. De data asta, însă, în fața laptopului închis, dar care încă se aerisește, Robert nu a reușit să scoată decât un „să dea dracii” aproape imperceptibil, uitându-se în gol spre Samuel, care face ture agitate, cu degetele în gură, printre bancurile de lucru. Își roade unghiile când e stresat. Cei doi rămân așa suspendați până când o alarmă puternică îi scoate din transă; e soneria, e șapte jumate, încep orele. Băieții fac contact vizual, nu își spun nimic, dar își transmit „și acum ce?”.

*

Ziua asta rece și cețoasă nu a început prea bine pentru proful de mecanică. În mașina unui coleg în drum spre liceu, inventariază:

– M-am făcut de râs în autobuz, da, dar oricum nu mă cunoaște nimeni, merge. Tre’ să plăteasc 800 de lei amenda, asta e cam nasol. Noroc de tine, Nelule, că m-ai adus cu mașina, că mai dădeam bani și pe taxi. Mai întârzii și la oră, dar nici de asta nu-mi pare rău, sunt sălbatici copiii ăia. Să vezi numai ce note au, că le-am adus testele. Unul n-a luat mai mult de șase, Nelule, unul!

Atunci dă să își bage mâna în geantă  după hârtii și își dă seama că nu le are. Pentru că nu are geanta.

– Nu că numai asta îmi lipsea, băga-mi-aș! se vaită el în timp ce derulează înapoi filmul mental, încercând să depisteze de când îi lipsește geanta. Nelu ascultă fără chef, nu răspunde nimic. Proful continuă:

– Nu, bă, Nelule, că am plecat cu ea de acasă, nu-s nebun. Ori am uitat-o la ăștia la secție când m-au dat jos, ori a rămas în autobuz și s-a dus dracului. Nelule, eu am laptop-ul în geanta aia, înțelegi? Laptopul! N-am cum să-l pierd, e totul acolo, toată viața mea, că-l am din 2007 de la partaj. Dacă l-a luat careva m-am dus, Nelule, nu se poate…

– Ce să facă, bre, cu vechitura aia, că nici de dus la dezmembrări nu mai e bun, nu iau nimic pe el, e prea bătrân. Mai mare păcat de geantă, că e de piele, ca lumea, nu se mai fac din astea…

– Lasă-mă cu geanta, Nelule, asta te doare pe tine? Eu îți zic că mor dacă îmi ia cineva laptopul și tu… O să mă duc la depou după ore, să întreb dacă n-a găsit vreun șofer geanta prin autobuz. Dar nu cred, bă, că sigur a luat-o careva dacă a găsit-o așa singură pe scaun…

– Să iei tomberoanele la rând dacă nu dai de el la autobuze, că sigur ți-a aruncat rabla ăla de s-a ales cu geanta. Piele, import, frumos, face mai mulți bani decât conserva aia a ta.

– Nimic nu înțelegi, Nelule… hai că văd eu ce fac, trebuie să dau de el, trebuie.

Nelu parchează plictisit pe o stradă de lângă liceu. Cei doi coboară fără să își mai zică nimic și merg în direcții diferite, Nelu spre terenul de sport, unde îl așteptau deja băieții tremurând în treninguri subțiri, pe când proful de mecanică înaintează cu neliniște spre intrarea în școală. Nu mai trece pe la cancelarie, oricum e târziu și nu are ce lucruri să-și lase acolo, merge direct la oră.

Între timp, Samuel și Robert s-au hotărât să meargă și ei la oră. Samuel a insistat, „să nu pară suspecți”. Urcau scările încet, Robert ținea geanta în brațe, pe sub geacă.

– De unde să știe ăsta că e laptop-ul la noi? Ești paranoic.

– Dacă m-a recunoscut în autobuz și vede că nu sunt la oră, poate crede că l-am luat eu, nu știu, zice Samuel panicat.

– Te-a recunoscut pe dracu’, bă, nu vezi că nici când îi dai bună ziua pe hol nu răspunde? Habar n-are pe ce lume trăiește. Robert și-a revenit, e el însuși din nou.

– Și cu geanta ce facem? E prea târziu să mergem la cancelarie, nu știu unde să o lăsăm.

– Tu chiar vrei să o dăm înapoi acum, după ce am găsit în laptop? Nu vrei să ne mai uităm, să vedem ce e cu pozele alea? Știam că e un ciudat proful, dar asta e prea mult chiar și pentru el. Hai să mai cercetăm puțin.

Samuel, copleșit, aproape plânge.

– Nu vreau să mai văd în viața mea animalele alea moarte, Robert! După ora cu el, ne urcăm în primul autobuz care merge spre casă și lăsăm geanta pe un scaun, să se ocupe altcineva, un șofer, un om bun, nu știu. Eu nu vreau să mai am de-a face cu asta.

– Fricos mai ești, bă, nu moare nimeni dacă ne distrăm și noi un pic, ce ești așa…

Dar se oprește brusc. Din partea cealaltă a holului, îl văd pe proful de mecanică îndreptându-se spre clasă. Samuel nu mai rezistă și izbucnește în plâns, nu se descurcă sub presiune. Robert îl ia de braț și îl grăbește, ca să ajungă în fața ușii deodată cu proful. Cu cealaltă mână ține bine geanta, ascunsă de geaca mare și pufoasă. Proful e pierdut în gânduri, nici nu observă când cei doi se apropie de el. Robert zice:

– Vă rog să ne scuzați, domnule profesor, n-am vrut să întârziem iar, dar colegul meu nu se simte bine. Tocmai a vomitat la baie, nu vreți să știți ce a fost acolo.

Samuel încearcă să își înabușe plânsul și nu zice nimic. Proful se uită la ei pierdut, a auzit jumătate din ce a spus Robert.

– Da, mergeți la cabinet dacă îi e rău. În liniște, că mai sunt ore.

Băieților nu le vine să creadă. Proful a fost mereu ca un android, sever și scorțos, nu îl credeau capabil de empatie. I-au mulțumit amândoi uimiți și au plecat în grabă, parcă temându-se să nu se răzgândească. L-au lăsat să intre în clasa unde, dacă te luai după gălăgie, părea că sunt două sute de oameni, nu douăzeci.

*

În apropiere de fabrica unde lucra tatăl lui Samuel și majoritatea taților din zonă exista o magazie mică și dărăpănată pe care nu o mai folosea nimeni de ani întregi. Ploua prin acoperiș și nici nu era prea spațioasă, astfel încât nu s-a deranjat nimeni să o repare, dar nici să o dărâme. Au mai rămas înauntru doar o ladă frigorifică defectă și câteva cufere putrezite din lemn. De când erau mici, Samuel și Robert merg acolo atunci când vor să nu fie găsiți. Azi cu atât mai mult vor să se izoleze. Robert obține mereu ce-și dorește și cu Samuel nu e greu, e fragil și instabil, îl convinge imediat. Acum a fost ceva mai dificil, și-a petrecut toată ziua trăgând de el. Au plecat de la liceu după întâlnirea cu proful și s-au plimbat peste tot – Samuel era prea agitat ca să stea locului și totodată paralizat de indecizie. „Și acum ce?”. Dar iată-i ajunși în spațiul sigur cu laptopul profului de mecanică. Seara se apropie, nu mai au multă lumină la dispoziție și nu e sigur să îi prindă noaptea acolo, e plin de câini. Mai coboară uneori și mistreți din pădure, sau vulpi. Verile sunt mai răcoroase și liniștite sub acoperișul ăla găurit, dar imediat ce se răcește afară se încheie sezonul magaziei pentru cei doi, toamna nu calcă pe acolo. Poate doar Robert se mai adăpostește înăuntru când vrea să fumeze și să fie singur, dar în general preferă să nu meargă atât de departe de casă. Azi e o situație diferită, azi au nevoie să fie neștiuți.

Podeaua magaziei e umedă și se simte la fel de rece ca afară. Căsuța nu a mai fost aerisită de mult, în aer plutește iz de pământ, lemn muced și un miros stricat, nedefinit. Ușa rămâne deschisă, dar nu ajută. Băieții își trântesc ghiozdanele pe jos, Robert se așază pe lada frigorifică. E din nou la butoane, intră cu încredere direct în folderul straniu, branta ruficollis. Samuel continuă să facă ture, ceva mai puțin agitat. E obosit. Ar vrea să dea timpul înapoi și să lase geanta pe scaun în autobuz. De ce s-a băgat el unde nu-i treaba lui. Se gândește la rușinea pe care o va simți tot restul anului la ora de mecanică și la cât de aproape au fost de un dezastru azi-dimineață la liceu. Nu vrea decât să scape de laptop și să uite că ziua asta a existat, să se ducă acasă la căldură și să mănânce o porție dublă de ciorbă de perișoare. Robert îi întrerupe șirul gândurilor:

– Auzi, ia caută puțin ce înseamnă branta ruficollis.

Samuel e prea obosit ca să mai protesteze, așa că face cum îi spune Robert, poate-poate pleacă mai repede de acolo. Își scoate telefonul plin de zgârieturi și tastează.

– Gâsca cu gât roşu (branta ruficollis) este o specie migratoare pe cale de dispariţie, protejată la nivelul Uniunii Europene, fiind ocrotită pe plan internaţional prin Convenţia pentru Conservarea Vieţii Sălbatice şi a habitatelor Europene (Berna – 1979, semnată de România în 1993). În România, vietatea apare doar la sfârşitul lunii octombrie şi poate fi observată până în luna martie…

– Du-te de aici, ăsta e braconier! Strigă Robert, animat că lucrurile încep să se limpezească. Toate rațele astea căsăpite sunt protejate, nu mai iese de la bulău dacă află cine nu trebuie. Hai să vezi, că fix despre asta e vorba, și întoarce laptopul către Samuel. Acesta evită să-l privească.

– Lasă, nu-mi mai arăta, am văzut destul. Dar ce să facă cu ele așa moarte?

– Nu știu, bă, asta trebuie să aflăm noi acum, înțelegi? Avem o misiune! Robert devine de-a dreptul entuziasmat de mersul lucrurilor și se autointitulează detectiv în cazul acesta, în timp ce Samuel continuă să citească despre gâștele cu gât roșu.

Robert trece cu atenție prin poze, căutând semne care să dezlege misterul. Imaginile sunt neclare și cu greu se disting contururi precise. În linii mari, se văd gâștele stivuite sau împrăștiate într-o cameră întunecată și goală, luminată de câteva lumânări care nu fac față. Doar un colț alb al unui corp masiv de mobilier se arată în câte o fotografie. Sunt mii de poze, foarte multe se repetă și nu există diferențe semnificative între ele. Robert le parcurge cu atenție pe toate. Ajunge la un segment în care apar și siluete umane, o femeie și doi bărbați, dintre care unul e proful de mecanică. Sunt toți dezbrăcați și murdari de sânge și noroi și pare că încearcă să facă ordine printe păsări, să le aranjeze cumva. Pozele încep să dezvolte o direcție; după ce se ocupă de rațe, imaginile arată câte doi oameni care mută lumânările lângă ceva ce arată ca o ladă mare și albă, îi ridică capacul și se scufundă în lichidul roșu din interior, care le colorează vâscos pielea. Atunci Robert sare ca fulgerat de pe lada frigorifică. Inima îi bate să-i sară din piept, respiră greoi și zgomotos și îl sperie și pe Samuel, care se apropie și îl sprijină din spate. Mâinile lui Robert tremură când împinge în sus capacul lăzii frigorifice și cei doi rămân fără suflu când se uită înauntru. Jumătate de ladă e umplută cu ceea ce pare a fi sânge închegat. Pereții sunt tapetați cu amprente și dâre uscate. Mirosul e venit din iad. Samuel vomită direct în ladă, șocul îl face incapabil să se miște, a reușit doar să deschidă gura. Robert aleargă afară cu o mână pe piept, de parcă asta i-ar face inima să nu sară din locul ei. Încearcă să inspire cât mai profund, să-și scoată mirosul din sistem. După ce se mai liniștește, își amintește de Samuel, care a rămas în magazie.

– Ăștia sunt sataniști, să dea dracii, spune el în timp ce intră înapoi. Samuel s-a așezat năuc într-un colț. Ăștia își fac ritualurile fix aici, bă, în căsuța noastră. Cine știe de când și-o ard așa și noi n-am știut nimic, noi n-am mai deschis lada asta din primăvară. Locul nostru, bă, numai al nostru, fix aici…

Robert jelea profanarea spațiului și Samuel zăcea părăsit de reflexe. Afară se înserase de-a binelea și era cazul să se îndrepte spre un loc sigur.

– Să-l ia naiba de nebun cu laptop-ul lui cu tot, zice Robert. Îl lăsăm aici și gata, noi nu știm nimic, n-are decât să-l ia când mai face baie cu sataniștii lui. Hai acasă.

Robert încearcă să îl ridice pe Samuel când magazia se luminează brusc de lumina unei lanterne pentru urși. Orbiți, cei doi rămân pe loc cât intră un bărbat care începe să urle imedait ce îi vede pe băieți.

– Nenorociților! Ce dracu’ faceți aici? Ce-i cu voi?

Își mută lumina înspre ladă.

– Mi-ați borât în cadă, fir-ați ai dracului! Voi știți cât mi-a luat să adun atâta sânge, băi?! Luni de zile, tâmpiților, habar n-aveți voi!

Robert prinde curaj.

– Bre, dacă ne ducem la poliție, ai belit-o pentru gâștele astea. La ce-ți trebuie să omori bietele păsări? Ești satanist, ai? Zi ce faci pe aici cu sângele ăsta sau acum sun și chem trei mașini!

Proful de mecanică era scos din minți.

– Ce satanist, tâmpitule? Asta e medicină, nu știți voi nimic. Guru Bivolaru face băi în sânge de ani de zile și e nemuritor, tu înțelegi? Te speli cu sânge de câteva ori și îți trec toate bolile, nici dracu’ nu se mai atinge de tine.

 – Bre, tu ești sărit? Ai tâiat atâtea rațe ca să îți treacă ție bolile. La nebuni o să îți treacă ție bolile.

– Cu cât e animalul mai rar, cu atât e mai puternic leacul! zbiară proful ca posedat de duhul adevărului absolut. Gâsca cu gâtul roșu e o minune, îți pune ani în viață. Văd că mi-ați găsit și laptopul, ați văzut câtă marfă mi-a trebuit pentru asta.

Omul se apleacă după laptop în timp ce continuă să enumere efectele miraculoase ale băilor cu sânge.

– Ce mă fac eu acum că mi-ați spurcat leacul, spune el în timp ce se ridică lent. Idioți…

Dar nu apucă să spună mai mult că Samuel îl împinge în ladă, cu laptop cu tot. Proful cade cu fața în sângele uscat doar la suprafață și Samuel trântește capacul. Îl ia pe Robert de mână și încep să fugă cât mai departe de magazie, de pădure, de orașul ăsta unde nu mai așteaptă nimeni nimic.

🤖 Ce au spus Laura și Daniel, roboții noștri, despre acest text: