Arta cere sacrificii, zic oamenii înţelepţi. Pavel urma doar să respecte convenţia: avea de supravieţuit acolo, după aducerea pubelei în scenă ca un soi de cal troian, încă un minut pe dinăuntru, în mirosul acela îmbâcsit, înainte să erupă dansând conform regiei, pe muzica îndrăcită din Pulp Fiction-ul lui Tarantino. Când am avut premiera, i-a cucerit pe toţi. La cei 15 ani ai săi, era cel mai tânăr membru al trupei noastre de teatru. Apoi a venit rândul accidentului aceluia blestemat, pe drumul spre Fălticeni, unde ne aşteptau, la un festival internaţional de teatru Draga Olteanu Matei, Radu Beligan şi Maia Morgenstern în juriu. Pavel zăcea pe marginea drumului, ieşit pe jumătate din maşină. Costumul îi era în continuare impecabil. Chipul i s-a dilatat şi i s-a albit dintr-o dată, de-abia mai încăpea pe dinăuntru. Asistenta m-a rugat să-i aprind lumânarea. De acasă au început să sune telefoanele. L-au ridicat ca pe o păpuşă în frac, aşa alb şi dilatat cum era. De-abia a intrat în sicriu. Undeva în zona frunţii îi apăruse o pată neagră, însă purta în continuare costumul acela impecabil. Era desculţ. Am dat o fugă până la un supermarket să îi cumpăr nişte şosete negre. Pe când m-am întors era prea târziu. Cred că înţelegi ce s-a petrecut acolo. Telefoanele răsunau din minut în minut. Părinţii erau îngroziţi. Presa, inspectoratul, poliţia… Eram singurul adult responsabil de cei minori, care fuseseră lăsaţi în grija mea de către părinţi. Eu şi studenţii. Era nevoie de un ţap ispăşitor, cineva trebuia sacrificat, măcar de ochii lumii. Şi uite-aşa m-au dat afară de la Şcoala Cambridge. Aş fi plecat şi singur, dacă nu aş fi avut impresia – venită de habar n-am unde – că plecând, îl trădez pe Pavel.
Pubela a rămas goală până astăzi, nu am mai returnat-o firmei şi şi-a pierdut menirea iniţială. Înăuntrul ei, mai adăpostim câteodată bucăţi din recuzita trupei: ziare, rochii, lumânări, fotografii.
Bă băiatule tu multe închei deja m am saturat de figuraţiile tale. Ia mai du te tu în pula mea cu aspiraţiile tale înalte. Mă cac pe ştiinţa şi binevoinţa ta falsă, om fals şi meschin ce eşti. Băi retard mintal ce eşti, du te n morţii tăi cu toate cunoştinţele şi cu şcolile tale şi cu munca pe care ai depus o să mă dezonorezi pe mine şi pe mama. Ce te fute grija ce treburi am io cu tata, bă? Ai belit pula fraiere că prind la bani şi la putere şi te fut pentru tot ce ai făcut de când o murit bătrânii. Totul o să fie a meu. Poţi salva mesajul şi să l arăţi la entităţile care îţi susţin prostia. Să vă dau la muie la toţi de sclavi! HAI SICTIR băi kkt cu ochi!! O să vii la mine în patru labe să cerşeşti băăă, o să fii vai de pula ta
Message from: Mămăruţa
active 2 minutes ago
Dat muzica la maxim în cameră. E Jesus to a child, piesa lui George Michael. Cel mai frumos bărbat cântat de cel mai frumos bărbat: nu cred că trebuie să mai adaug nimic. Îi urmează acum anamneticul Children al lui Robert Miles. Cu siguranţă îl asculţi şi tu acolo, dar probabil nu îţi dai seama că e el. Să fi văzut şi videoclipul: e superb. Superb nu doar năsucul fetiţei lipit de geamul aburit al maşinii, luând aminte la miracolele naturii, sălbatice ori citadine, din jurul ei, ci şi întâlnirea armonioasă a ritmului piesei cu imaginile desprinse dintr-un road-movie nostalgic. Vremea afară e mohorâtă, plouă, şi pe parbriz se preling picuri. Dar în spatele lor, năsucul turtit de geam şterge orice urmă de umbră.
A ieşit şi soarele, într-un târziu. Un soare neverosimil. Trebuie să fug, sunt deja în întârziere. Am repetiţii până şi duminica, şi o să mi se reproşeze că mereu întârzii. Sunt mândru de trupa mea de teatru, devenită, în toţi anii aceştia, cum s-ar zice, prin jocul destinului, mica mea familie mare. Poate că ne-ai urmărit. Au mai crescut acum, ieşind parcă din pământ, ca o creaţie ex nihilo, ca o gloată ludică, alergând în neştire pe maidane, prin şcoli, prin parcuri, prin peşteri. Iar eu, cu un handycam Sony, încercând, şi uneori reuşind, să ţin pasul cu ei. Am fost, la rândul meu, aşa cum m-ai cunoscut, un copil mai mare, care a crescut târziu, ajuns acum să colinde alături de nişte adolescenţi mult mai dezgheţaţi decât ar fi putut fi el vreodată. Privindu-i pe copiii aceştia, am uneori senzaţia despre care se spune că apare atunci când ai viziunea unităţii. Crăciunuri, Revelioane, Paşti, aniversări, spectacole la teatru, vacanţe – toate petrecute ȋmpreună. Copii, elevi, studenţi, aleşi nu doar de mine, ci şi de sfântul Hazard. Atât de diferiţi ȋntre ei: unul nu seamănă cu altul. Şi, totuşi, un singur cer deasupra lor.
Pregătim de zor repunerea în scenă a piesei „Omul-Pubelă” a lui Vişniec, scriitorul preferat al lui Pavel. O am alături şi pe Alina, profa’ de desen, scenografa de nădejde a trupei, care, ca şi mine probabil, își retrăieşte alături de copii propria-i adolescenţă. Deşi avem aceeaşi vârstă, ea e infinit mai matură şi mai aşezată decât mine. Asta nu o opreşte, însă, de la a zăbovi cu noi până la două noaptea ca să punem la punct decoruri, costume & Co., şi să râdem ca proştii în timp ce punem ţara la cale. În unele nopţi mai vechi de beţii ori de chermeze, ea era cea care mă lăsa cu taxiul acasă. Amestecasem odată bini di tăt rom cu vodcă, şi-am zăcut la pat vreo două-trei zile. Noroc cu ea, m-a condus până la lift. În pat am ajuns în patru labe, după o vizită prelungită în baie. Dar îmi cântăresc bine termenii, Alina e un artist de talie internaţională, şi ştiu ce spun. Îşi expune lucrările în cele mai tari expoziţii din Europa, în plus predă şi la Universitatea de Arte şi Design, chiar avem mare noroc cu ea. Avanpremiera spectacolului e la Cinema Mărăşti, te aştept. Ia-l şi pe Pavel cu tine, dacă poţi.
Mă, sunt sincer impresionat de planul de structură al tezei tale. În plus, nu cred să ţi se potrivească ceva mai bine decât tema asta despre canon, curată amplitudine, bănuiesc că vei avea mult de lucrat şi pe autori străini, mulţumesc bătrâne, mă bucur că spui şi crezi asta, e încurajator, eu am de completat rapoartele lunare pentru bursă şi susţinerea noului proiect, la finalul lunii ajung şi eu la Bucureşti, am vorbit la telefon cu Muzicesco şi mi-a zis că se înscrie la doctorat, am ceva probleme cu netul, hai, bagă mare cu revista să o putem avea la târg, am vorbit deja şi e la tipar, nu mi-ai trimis o poză să o ataşăm la redacţie, că ai destule, Allah fie binecuvântat, ia de-aici, bonus pentru posteritate. Măi, zi-mi dacă ai primit scurtmetrajul unui elev de-ai mei, extrem, extrem de înzestrat, aşa e, se vede că are ochi buni băiatu’, lucrez la site acum, dar am aşteptat textul lui Antohi, bine bine, dar textele astea n-ar trebui să fie cumva mai scurte totuşi, da’ de unde, ce crezi tu, Andescule, că Verso e Tribuna? aici intră cine vrea, rămâne cine poate, cum e de la Majorescu încoace, da’ ia spune, noi cum facem cu căminul?
monşer Bazil,
Cum se văd oare lucrurile de la tine? Ţi-ai păstrat obiceiul de a zăbovi la fereastră ore în şir, urmărind cu privirea lumea care trece grăbită şi tinerii care joacă fotbal? Au rămas multe lucruri nepovestite între noi. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu mai ştiu nimic despre tine. Şi nici înainte nu îmi prea permiteam să te întreb chestii din astea mai delicate. Aveai aşa o grijă, sau poate mi se părea mie, ca lucrurile şi discuţiile să nu treacă niciodată de un anumit prag. La fel e, întrucâtva, şi profa de literatură veche: de fiecare dată când zâmbeşte (rar), se aude tramvaiul trecând pe strada Horea, şi în sala Coşbuc a facultăţii pătrunde instant soarele, cu razele lui matinale. Am cules date statistice în acest sens.
Să fi fost oare şi pentru tine cândva amorul, mai ales de ieri încoace, singura secundă care stă în loc, singura certitudine, singura instituţie, singura revoluţie? Nepatetica, năstruşnica şi obraznica simţire? Nu cumva restul sunt orgolii, iar scrisul, reflexul celui mai mare orgoliu, un şir lung de parastas cu măşti? Poate îmi spui de exordium? De modestia scriitorului? De pluralul autorului? Astea sunt, iartă-mă, poveşti de adormit copiii. Totul e orgoliu. Până şi politeţea funcţionează ca o mască necesară a orgoliului: dacă nu putem fi buni sau sinceri, atunci măcar politicoşi să fim. Prima sau a doua oară când te-am văzut, în clasă, te-am înjurat, fireşte tu nu m-ai auzit. Asta nu se cheamă că am fost politicos, că am scăpat şi că tu nu m-ai recepţionat. Sincer să fiu, nici nu mai ţin minte cu ce anume m-ai fi putut enerva. Cred că era doar un teribilism ieftin. Stăteam în spatele unui coleg şi te înjuram, îţi imitam vorbele, clămpăneam şi bombăneam. Era şi gălăgie în clasă, nu mă puteai auzi sau distinge între celelalte voci. M-am simţit prost la capitolul ăsta şi am vrut să îţi mărturisesc. Nici nu ştiu dacă între timp ai şi aflat lucrurile astea, sau tu stai în continuare cu aceeaşi bună părere despre mine, pe care ştii că n-o merit. Sunt acum într-o stare în care m-aş compara cu o chenoză neterminată, nereuşită, Bazil, şi care a dat eroare pe ecranul unui monitor vechi, murdar şi virusat, o chenoză aşteptată în zadar pe un peron de haltă din prozele alea de Alexandru Vlad. De asta îţi şi scriam întruna poezii bacoviene. Puteam să te vizitez cu duiumul după ce am intrat la facultate, şi nu te-am mai căutat decât aşa, sporadic, inconştient, iar ultima oară… La fel cum intru mai nou şi în biserici, rarisim şi mereu ca un rod al hazardului. Sau mai deloc. Iar scrisul meu acum, ca alteori, e un soi de failure notice, o cafea peste care torni trei litri de apă clocită. Orgoliul scrisului meu nu are limite. Şi totuşi, şi totuşi, şi totuşi!… Uite, am citit recent în „România literară” un interviu cu Mihai Zamfir şi realizez câtă dreptate are omul ăsta atunci când repetă şi pentru babele surde ca mine: Filologia, Literele (înţelegînd prin asta literatura, istoria limbii, artele plastice, filozofia, reflecţia istorică etc.) posedă faţă de toate celelalte ramuri ale ştiinţei un specific magnific şi uluitor: nu servesc unui scop concret, nu ne fac viaţa materială mai uşoară, nu ameliorează organizarea socială. Literele servesc doar Fericirii. Reprezintă o şcoală de fericire, de intrare în contact cu ceea ce minţile luminate care ne-au precedat au produs de-a lungul istoriei. Iar fericirea are ideea de gratuitate înscrisă în codul ei. Literele nu produc bunuri materiale, dar îi fac pe oameni să se simtă mulţumiţi de ei înşişi, oferindu-le superfluul de care, chiar fără să-şi dea seama, toţi avem nevoie. Majoritatea fiinţelor umane nu realizează că fericirea ne trebuie la fel de mult ca hrana, ca locuinţa, ca asistenţa medicală, ca mijloacele de transport: nimic din toate acestea nu se poate construi durabil cu oameni nefericiţi. O fărâmă de fericire personală rămîne datul indispensabil oricărui inginer, savant, medic sau agent imobiliar. Or, Literele sunt specializate în producerea fericirii, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă…
Şi totuşi… degeaba. Degeaba! Literatura şi Fericirea? Cine-ar crede? Unde mai pui că literatura şi scrisul sunt mai degrabă aduse de nenorociri, decât de bucurii. Nu ştiu dacă pot să mă încred în soluţia lui Zamfir, nu ştiu dacă ficţiunea literară îmi mai poate aduce Fericirea (cândva, totuşi, după cum îţi povesteam, i-a adus-o unui adolescent care stătea într-o vană cu apa până-n gât, citind Jules Verne până dimineaţa – îmi vine să mă privesc acum de sus, m-am căţărat într-un colţ şi îmi imaginez că-s gândacul lui Kafka), dar de un fapt sunt sigur: dezastrul e cel care naşte literatura, marea literatură, care o provoacă, care o hrăneşte. Alergăm la pansat, înăuntru în cort, ca nişte soldaţi răniţi, iar acolo, după ce intrăm, nu e decât un gândac imens şi burtos care râde ca un apucat, în timp ce sângele ni se scurge, încheieturile ne trosnesc, durerea de dinţi sporeşte. Simţurile, însă, ni se ascut. Din clipa aceea, în care suntem ţintuiţi de un pat de lut ca de spinarea unui paianjen-în-cruce, ca un extaz dureros începe, mijeşte Literatura. And then nothing else matters, vorba metalicilor.
Poate, totuşi, încă ceva, era să uit: umflătura dureroasă din piept. Ca o căţea plouată şi murdară, holbându-se de jos, cu doi ochi de mură însângerată, împleticindu-mi-se între picioare, neagră de tot şi scurtă. La fel de scurtă ca acea cafea pierdută în trei litri de apă clocită. Cu picioare scurte şi neagră. Ah, uite-o: căţeaua asta plouată, Credinţa, ar vrea să se abţină de la urinat, măcar. Ochii ei însângeraţi îmi tot cer încuviinţarea de a urina. Nu se mai poate ţine. E de la bătaie. Au bătut-o alţii sau am bătut-o eu, nu mai ţin minte. Visul a fost prea lung şi nu, nu a durat trei zile.
Seara bună, bătrâne, toate-s la locul lor? da’ uite aşa şi-aşa, final de semestru, lucrez la revistă şi pentru doctorat, am primit dirigenţie la a noua de filo, am de completat fişe de termeni pentru dicţionar, văzut ceva filme, Hitchcock, Chaplin, ioi ce te-aşteaptă, fugi, ascunde-te, orice, dar numai dirigenţie să nu iei, mai bine iei hepatită, puii mei, oi face cumva, eu nici pe la consilii nu dau, i-am zis că semnăm un act şi renunţ la o cotă din salariu şi nimeni nu e supărat, da’ numai să nu fac serviciu pe şcoală şi să nu particip la consilii, hai atunci să pregătim un dosar despre domnul T. ca eminescolog, ar fi o bombă cu fitil împotriva lui Ruth, nu că aş avea ceva cu ea, Andescule, dar adevăru-i că el e urmaşul Ioanei Petrescu, mi-e dor să stăm la o cafea, hai la Bucureşti, fac eu cinste, să fie cu noroc, mi-a plăcut mult mailul tău adresat redacţiei, nu-s cu totul de acord, dar ai dreptatea ta, măi, femeile astea, cum revin ele la Monroe din timp în timp, ca la mama Omida…
dragul mieu Bazil, iubit tovarăş şi prietin,
Nu ţi-am dat prea multe veşti în legătură cu aşa-zisa mea carieră didactică şi cu trupa de teatru despre care – poate – mai citeşti prin ziare. Nu am omorât pe nimeni, stai să-ţi explic. Sau poate, totuşi?… Cel mai uşor mi-ar fi să îţi vorbesc despre Tudor, căruia cei din trupa de teatru îi spunem „Kafka”. L-am cunoscut prin toamna lui 2007, pe când mă întorceam să împlinesc promisiunea pe care ţi-am (şi mi-am) făcut-o. Proaspăt absolvent, după ce predasem un an la ţară, mă aflam, în sfârşit, pe urmele tale, prinzând la concurs un post tocmai la „Blaga”, în ceea ce a fost casa adolescenţei mele de altădată şi în locul în care ne-am întâlnit noi prima oară. Era ciudat pentru mine să revin acolo ca profesor, după ce nu demult îi cutreierasem îndeajuns fiecare cotlon, învăţându-i multe dintre secrete în cei patru ani de liceu. Şi aveam să plătesc destul de scump această reîntoarcere. În naivitatea mea, nu ştiam cât de periculoase pot fi, uneori, revenirile. Direcţiunea, poate nu ştii, a fost mazilită, mai erau puţine chipuri din vremea ta pe acolo şi bătea un cu totul alt vânt. Am dat, însă, peste figura acestui tânăr smerit, liniştit, săritor, politicos, atent din cale afară cu toţi cei din jurul său şi a cărui poreclă a rămas, până astăzi, în directă conexiune cu ideea de lectură: ce citeşti, aia eşti, spuneam mai în glumă, mai în serios. În scurt timp, Tudor a devenit „Kafka”, iar Procesul şi-a cerut drepturile…
Deschis la minte, cu vădite înclinaţii pentru tehnică şi în special pentru calculatoare, dar receptiv şi la promisiunile libertine şi seducătoare ale literaturii şi ale artei, Kafka al nostru nu avea pe atunci strop de talent pentru teatru, roşea ca un rac pe scenă, se bâlbâia şi împrăştia astfel peste tot din bunătatea aceea adâncă, sufletească, impermeabilă la dedublările meschine ale scenei. Era cel mai puţin hărăzit pentru teatru dintre toţi membrii viitoarei trupe „Audienţă Generală”, pe atunci cunoscută doar ca „trupa liceului Blaga”. Sosea împreună cu colegii lui de clasă şi ne adunam, încă din zilele ploioase ale unui noiembrie capricios, în jurul focului călduţ, de tabără clandestină, al cercului de film şi teatru, desfăşurat în afara orelor de curs, uneori până în după-mese târzii, spre disperarea femeilor de serviciu din şcoală, care ne ameninţau permanent cu dezlănţuirea stihiilor directoriale. De altfel, stihiile nu întârziau să apară, chiar începând cu a doua zi, căci, deh, vorba directoarei, o femeie de serviciu care face acolo curăţenie de 20 de ani e mult mai importantă şi mai credibilă decât un pârlit de profesor suplinitor şi debutant: un fel de double murder.
Kafka era, ȋntr-adevăr, foarte puţin hărăzit pentru teatru, adesea gafeur (aici îmi aducea aminte de mine în vremea liceului), dar strălucea în el candoarea aceea sufletească, nedistilată – pe care ai sentimentul ori dreptul să o întrezărești licărind de doar câteva ori într-o viaţă de om –, lipsită de orice pată, profund dezinteresată şi dublată de o disponibilitate ieşită din comun de a ajuta, de a pune umărul, indiferent de circumstanţe. La mijloc era şi sentimentul straniu că mă aştepta parcă, şi că îl aşteptam şi eu. Între timp, bărbat la casa lui, are mult, mult mai puţin timp liber, ne vedem mult mai rar. Munceşte de dimineaţa până seara, merge la cursuri, susţine examene, se întreţine singur. A şi avut, bineînţeles, din spate, o familie care, din câte ştiu, l-a iubit şi l-a sprijinit permanent, pe măsura puterilor. Fire religioasă, foarte respectuos, dar nu habotnic, m-a întrebat odată, în timpul unei repetiţii, pe când eu „apostaziam” îndelung pentru o scenă din piesa lui Vişniec: „Andi…, da’ de ce trebuie să facem asta? …să ne legăm iarăşi de cele sfinte?”. I-am explicat imediat despre ce era vorba: tabla de şah la care se închina personajul era pesemne un simbol al labirintului minţii, mă rog, al fatalităţii, al formalismului, al destinului implacabil, al captivităţii etc. L-am blocat, şi pe bună dreptate. Ce porcărie am putut scoate pe gură. Nu ştiu dacă a înţeles ulterior ideea sau nu a înţeles-o deloc. Oricum, începând din clipa aceea, am început să-l îndrăgesc şi mai mult. I-am admirat dintotdeauna pe apărătorii simpli ai credinţei şi i-am detestat pe cei ipocriţi, maniheişti şi, pasămite, atoatecunoscători. În cei câţiva ani scurşi, teatrul l-a schimbat mult, l-a maturizat. Ştie acum să vorbescă în public, a căpătat curajul necesar unui bărbat cu capul pe umeri, s-a împlinit şi din punct de vedere fizic, dă interviuri la TV. Spectaculoasa lui metamorfoză consumată de-a lungul acestor ani nu este, pentru mine, cu nimic mai prejos decât aceea descrisă şi imaginată de celebrul său omolog ceh.
Odată cu accidentul care s-a soldat cu moartea lui Pavel, a suferit adânc şi mai ales în tăcere. Fusese la volanul maşinii în care murise mai tânărul său camarad. Familia copilului mort l-a numit criminal. Tatăl lui Pavel, răpus de atâta suferinţă, a umplut facebook-ul cu postări acuzatoare. Până la urmă, nu Kafka l-a ucis pe Pavel, şi nici tatăl lui Pavel, care i-a permis fiului să vină cu noi la spectacol, cu toate că mama îi interzisese cu o seară înainte, fiindcă era răcit. Eu sunt cel care l-a ucis. Eu sunt cel care a gândit de la bun început cum nu se poate mai prost acel drum. Eu sunt cel care i-a spus lui Tudor să vină cu noi, fiind mult prea încrezător în capacităţile unui şofer începător. Am crezut că paradisul ăsta o să ţină la nesfârşit, că întotdeauna facem noi cumva şi ieşim din orice belea. Că mai poţi şi întârzia din când în când, à la légѐre, şi că uneori te poţi urca în tren şi după ce roţile s-au pus în mişcare, ca-n filme, din mers. Dar uite că lucrurile ajung să se împlinească aşa ca-n Dead Poets Society. Nu-ţi forţa norocul, copile, îmi striga mereu bunicul. Dar eu credeam că hybrisul şade prin muzee şi academii pentru uzul snobilor anxioşi, că nu se cumpără şi se vinde la tarabe, că nu se inspiră natural, ca polenul din aer, conducând mai apoi la alergii nebănuite, nemiloase, ucigaşe.
Kafka nu a vorbit prea mult pe această temă cu niciunul dintre membrii trupei, nici măcar cu cei mai apropiaţi. Mai mult, şocul l-a răpit o vreme, chiar dacă i-a îngăduit trupului să se plimbe absent printre noi, ca o carcasă golită pe dinăuntru de substanţa care îl făcea, altădată, atât de viu. Apoi, chiar şi noi, ceilalţi din trupă, nu ne-am mai putut reveni, nu am mai putut fi ceea ce fuseserăm înainte. Moartea lui Pavel era o moarte care nu dovedeşte nimic – întru triumful hazardului – dar care pustiise aproape totul în jurul ei. Kafka al nostru şi-a continuat drumul, şi poate că tocmai prin asta a reuşit să devină un exemplu pentru noi, ceilalţi, orbiţi şi adânciţi în necaz. A găsit în el însuşi puterea să închidă totul ca într-o cutie, ca-ntr-un sicriu. S-a dedicat întru totul serviciului, a lucrat cu pricepere şi devotament, într-o primă fază, la un centru de recuperare şi fitness, apoi a terminat o facultate de bussiness şi marketing. El e, de fapt, noul Kafka. Munca îl ajută să se repună pe picioare, să meargă mai departe, să se regăsească, să-şi recapete zâmbetul şi încrederea. Şi, odată cu el, şi eu, puţin credinciosul. Astăzi este unul dintre cei mai apreciaţi tineri din domeniul afacerilor, ţine speech-uri, îi formează pe alţii. El, bruneţelul bâlbâit care roşea ca racul pe scenă.
Bă tu mă faci să ţi scriu iară, îţi iau morţii la pulă, eşti un rebut şi un jeg ordinar. Ia mai du te tu în pula mea cu aspiraţiile tale înalte. Mă cac întruna pe ştiinţa şi binevoinţa ta falsă, om fals şi meschin ce eşti. Băi retard mintal ce eşti, cu mine ai terminat orice contact, tu pentru mine nu mai exişti. Du te n morţii tăi cu toate neamurile şi cu şcolile tale şi cu facultăţile tale şi cu munca pe care ai depus o să mă dezonorezi pe mine şi pe mama. Ai belit pula fraiere că prind la bani şi la putere şi te fut pentru tot ce ai făcut de când o murit bătrânii. Totul o să fie a meu. Poţi salva mesajul şi să l arăţi la entităţile care îţi susţin prostia. Să vă dau la muie la toţi de sclavi! Întruna, bă, să vă dau la muie…
Cum am ajuns acasă, am şi deschis televizorul şi l-am dat la maxim. Hagi s-a reîntors la Steaua, ca antrenor de data asta. Habar nu avea ce îl aşteaptă.