„O frescă impresionantă de secol XV, cu autor necunoscut. Priviți cum e înfățișată moartea și cum se poartă cu cel de lângă ea. Priviţi-o cum se amuză. O moarte plină de viață, așa pare.” Ascunsă sub o pălărie de soare cu boruri largi, Irina grăbește pasul cu vocea crainicului în minte. A fost un documentar astă iarnă la care s-au uitat toți trei. Au stat împreună pe canapea, acoperiți cu același pled, taică-su la locul lui devenit obișnuit, înspre ușă, Daniel în partea opusă, la perete, iar ea între ei, ca o graniță. Afară ningea, fulgi mărunți se învolburau și scânteiau în lumina palidă a felinarului stradal, un soi de creatură a nopţii cu trup filiform şi cap mare plecat spre pământ, din care niște ţurţuri atârnau ca șuvițele de păr înghețate.

Acum amintirea îi provoacă o durere ascuţită, de cârcel. Se opreşte în mijlocul străzii, își trage sufletul şi petrece cu privirea un autocar cu număr de Germania. O picătură de sudoare i se desprinde din părul jilav de la ceafă și se prelinge cu lentoarea unei mângâieri pe sub gulerul de la cămașă, de-a lungul șirei spinării.

De undeva, de pe câmpurile ce se întind de cealaltă parte a zidurilor cetății, țârâitul cicadelor urcă odată cu ziua. Cocoțat pe un deal înghesuit între doi masivi muntoși din regiunea Auvergne-Ron-Alpi, în inima unui parc natural, La Chaise-Dieu sau Chasa-Dieu, cum i se spunea pe vremuri în dialectul occitan, moțăie apatic sub soarele de august.

Irina înaintează cu maxilarele încleștate și bărbia ușor înălțată, cum face de fiecare dată cînd se trezește pe teren necunoscut. Din când în când pipăie cu vârful degetelor telefonul mobil din buzunar. Încă doarme, se gândește și grăbește pasul. Drept în față, turlele abației construită în secolul XI de cel ce avea să devină ulterior sfântul Robert par tăiate în partea de sus de un șuvoi de lumină albă, revărsată din cer. Așa cum se înșiră unele după altele, treptele de la intrarea de pe latura de vest seamănă cu striațiile unei scoici uriașe din piatră. O Anodonta woodiana, ca cea dăruită de Daniel la întoarcerea din China. „Ce să-ți spun, ți-a adus un parazit” a replicat acid taică-su și a privit-o cu reproș. Trecuseră vreo câteva săptămâni de când îşi vânduse apartamentul din București și se mutase cu arme și bagaje la ei, la Paris. Însă, mai mult decât lucrurile personale, domnul arhitect Eugen Iordăchescu ținuse să-și aducă în valiză toate nemulțumirile. În special cele legate de iubitul fiică-sii.

— Cum naiba, se plângea el, să ajungi în Franța și din ditamai țara să te procopsești tocmai cu un polonez, başca unul care lucrează într-o amărâtă de fabrică de zahăr?

— Dacă te consolează, află că vorbim de o țară care se află pe primul loc în Uniune la producția de zahăr. Și pe trei în lume, obișnuia să-l liniștească pe vremuri doamna Iordăchescu, bătându-l afectuos cu palma pe mână.

Trecuse un an de la moartea ei. O moarte stupidă, venită din senin într-o după-amiază de ianuarie când, ieșită până la Mega-ul de la colț, Adela Iordăchescu a alunecat în fața blocului și și-a fracturat colul femural. Din acel moment până și-a dat ultima suflare a mai fost un singur pas. Unul care a durat însă, luni de zile și l-a stors de toate resursele interioare și financiare.

— Auzi tată, hai să locuieşti la noi, i-a zis Irina când l-a găsit moțăind într-un fotoliu, cu aerul deznădăjduit al celui învins de viață.

La momentul acela, Daniel era plecat la Shenzen, negocia retragerea de pe piața chinezească a francezilor de la Tereos, ale căror datorii săriseră deja de două miliarde și ceva de euro. Urma să stea cel puțin o lună, suficient pentru ca ea să-l instaleze pe taică-su în camera mică, dinspre curtea interioară, și să-l acomodeze cu împrejurimile, deși, i-a răspuns el jovial, „la cum mă știu, voi fi repede ca peștele în apă”.


Ajunsă în fața bisericii, Irina urcă treptele în grabă. Mutilată în urma unui atac hughenot, statuia sfântului Robert păzește ușa masivă, din lemn sculptat, prin care se intră în pântecele răcoros de piatră. După înmormântare, s-a trezit cu dorința, ba nu, cu nevoia să bată drumul până aici, doar ca să vadă cu ochii ei Dansul macabru.

— Vin și eu cu tine, i-a spus taică-su și nu a avut inima să-l oprească. Încă e fragil, până și mersul i-a devenit mai nesigur. Uneori, pe stradă, îl surprinde căutându-i brațul să se agațe de el.

Doctorii i-au explicat că a avut noroc, că la vârsta lui o asemenea lovitură l-ar fi putut împinge pe o pantă descendentă la capătul căreia lucrurile se termină, în general, prost.

—Trebuie să aveţi grijă de el, i-au spus, să nu-l lăsați singur.

Nu l-a lăsat.

Îşi scoate pălăria şi verifică telefonul. Niciun semn. Încă doarme.

— Are nevoie de somn, să se refacă, i-au zis doctorii, șocul a fost mare, imaginați-vă!

Sigur că și-a imaginat, de zeci de ori și-a imaginat.

Un sunet grav, de orgă, cel mai probabil înregistrat, o împinge cu forţa unui val către băncile de lemn, adunate pe mijloc. Se aşează, pune pălăria alături, își desface o buclă șatenă pe un deget şi ridică ochii către bolta cu nervuri arcuite, din piatră, de care spânzură un lanţ gros, la capăt cu un cerc din fier forjat, înconjurat de becuri în formă de lumânare.

Se gândește că ar fi un moment bun să-și pună o dorință. Dar nu o face. Singura ei dorință este imposibilă. Așa că nu-și pune niciuna. Întoarce capul şi caută din priviri fresca imensă. Prima dată a auzit de ea astă iarnă, într-o emisiune pe ARTE, și ce a impresionat-o a fost nu atât felul în care pictorul a ales să-și imagineze morții, ca pe niște schelete cu carne pe oase, un soi de spectre cu un picior încurcat în ițele vieții, ci atitudinea umană, mucalită, cu care aceștia se purtau cu cei vii. Părea că totul e o farsă menită să stârnească râsul, deși nu era nimic de râs. La sfârșitul reportajului, Daniel a spus că i-ar plăcea să vadă cu ochii lui moartea asta, iar tatăl ei a dat din cap și a mormăit în română, „în sfârșit are și Sobiețki ăsta o idee bună”. Așa obișnuia să-l tachineze, Sobiețki, sub pretext că numele lui adevărat, Studziński, era pur și simplu de nepronunțat și că, deci, Doamne ferește să ajungă Irina să se numească vreodată în halul ăsta.

Unul din motivele pentru care domnul arhitect Eugen Iordăchescu îi găsea pricină polonezului era așa zisul lui dezinteres pentru tot ce avea legătură cu arta și frumosul. Iar asta, din punctul lui de vedere, era sinonim cu o lipsă elementară de educație.

— Dar lui Daniel îi place arta, însă nu chiar tot şi nu tot timpul, îi lua apărarea Irina, făcându-l pe taică-su să-i arunce unul din zâmbetele lui amare în care superioritatea se amesteca cu dezamăgirea.

Încă de când fiică-sa apăruse prima dată cu el la ușă, se lămurise că băiatul nu era ce le trebuie.

— Adu-ți aminte că a preferat o seară în Centrul vechi uneia la Ateneu, îi  repeta doamnei Iordăchescu ori de câte ori se isca o nouă discuție. La înmormântare, a stat cu ochii închiși și și-a imaginat-o acolo, lângă el, cu palma moale așezată protector pe mâna lui, cum făcea când voia să-l liniştească.


Irina se ridică, face doi paşi şi se opreşte în fața unei coloane zvelte, care se avântă în sus ca o tulpină uriașă și netedă. Cineva a lipit pe piatra rece, cu scotch, un afiș în care mai mulți tineri îmbrăcați în cămăși albe împart niște bidoane cu ceva, probabil cu apă, unor copii africani care zâmbesc larg. După atâția ani de stat în Franța, grandoarea catedralelor gotice o lasă rece. Toate sunt la fel. Mari şi goale.

O fetiță trece în fugă pe lângă ea și pașii mărunți răsună veseli ca răpăitul unei ploi de vară. O aude întrebând ceva de un schelet, probabil că a găsit fresca și acum ar fi suficient să se ia după vocea ei ca să ajungă unde trebuie. Dar nu imediat. Decide să mai stea puțin, cum face de fiecare dată când are nevoie să-și adune forțele înainte să se confrunte cu o realitate pe care nu o vrea și pe care, atât timp cât rămâne pe loc, o poate încă ignora.

Așa a făcut și la înmormântare. I-a lăsat pe ceilalți să o apuce înainte pe aleea pietruită și ea a rămas singură, cu portiera deschisă și un picior ieșit în afară, de parcă ar fi fost doar o chestiune de secunde până s-ar fi dat cu totul jos din mașină. În loc de asta a stat și i-a privit cum se îndepărtau și pentru o clipă s-a gândit că nu-i cunoaște, că nu are nicio treabă cu ei, că sunt niște necunoscuți care, pe măsură ce dispar din raza ei vizuală, duc și moartea departe de ea. Apoi a pus și celălalt picior jos și i-a ajuns din urmă.


Fetița s-a întors pe culoarul din față, țopăie într-un picior, un bărbat, probabil tatăl, o apasă scurt pe cap, așa cum apeși un buton. Pare un joc de-al lor, pentru că cea mică se uită în sus și pufnește în râs.

— Sarah! o strigă scurt o femeie.

În voce i se simte o urmă de mirare așa cum se întâmplă atunci când vrem să chemăm pe cineva de al cărui nume nu suntem siguri. Și dacă nu e mama, dacă mama ei a murit, iar asta e doar o vecină sau o rudă îndepărtată care are grijă de ea? Cea mică continuă să chicotească. E la vârsta la care uită repede și se joacă mult.

Pentru o clipă, Irina se vede iar în apartamentul lor din Vasile Lascăr, cu tavan înalt și ferestre către Biserica Oțetari. Ultima dată când a trecut pe-acolo liftul nu mergea, așa că s-a văzut nevoită să se uțupească trei etaje cu ditamai geamantanul, înaintând cu greu pe scara în spirală, cu trepte înguste, prinsă într-un amestec grețos de miros de canal amestecat cu iz de varză fiartă. A descuiat ușa, a aprins lumina și a intrat în sufragerie. Totul în jur arăta învechit, începând cu taică-su. L-a găsit cufundat într-un fotoliu Biedermeier, cu capul dat pe spate și gura întredeschisă, cu mâinile pătate de bătrânețe așezate cuminți pe brațele rotunjite, învelite în stofa prăfuită cu motive florale. Ațipise probabil așteptând-o. Mai mult decât bătrân, arăta lăsat de izbeliște. Se făcea aproape anul de când maică-sa murise și taică-su trăia singur în ditamai căsoiul, care se surpa peste el ca orice construcție rămasă fără temelie. Irina l-a privit preț de câteva secunde, a zâmbit înduioșată găsindu-l îmbrăcat la costum, probabil urma să-i propună să mănânce în oraș, apoi i-a observat șosetele negre, fiecare cu alt model, una cu elasticul slăbit, cealaltă cu o gaură care îi sugușa degetul mare. Atunci a decis să-l cheme la ei, la Paris. Însă, pe undeva, a sperat că nu o să accepte.

— Cum să nu accepte, i-a replicat sec Daniel, când l-a sunat nu atât să-i ceară părerea, cât să-l țină la curent. Iar el, de acolo de unde era, a fost de acord, căci ce altceva ar fi putut face, exilat la mii de kilometri depărtare, într-o clădire de birouri cu vedere la portul din Shenzen, unde își petrecea zilele cu ochii în hârtii. Aşa că a zis bine, fie, adu-l la noi, și a schimbat subiectul. I-a povestit că aflase la televizor de o specie de scoică uriașă care în stadiul larvar se atașa temporar de branhiile sau înotătoarele peștilor de apă dulce. Și că, deși specifică Asiei de sud-est, molusca asta ajunsese să colonizeze toată Europa, după ce o fermă piscicolă din vestul României adusese prin anii 1960 un transport de puiet de crap chinezesc infestat, din Bazinul fluviului Galben.

— Dar altfel, dacă nu știi, pare o scoică inofensivă, i-a spus și a adăugat: o să-ți aduc și ție una.


Ca la un semn, Irina o ia înainte de-a lungul coridorului de piatră, hotărâtă să găsească fresca. Are nevoie să o vadă, să stea față în față cu moartea și să o întrebe ce este atât de amuzant. La înmormântare, veniseră mulți oameni pe care nu-i cunoștea sau de care își aducea vag aminte. Probabil prieteni sau rude îndepărtate despre care nu știa mare lucru și nici nu voia să afle. La un moment dat s-a gândit cum ar fi fost să plece și să se întoarcă a doua zi, când lucrurile ar fi fost deja terminate și suferința putea, în sfârșit, să-și intre în drepturi. Era o dimineață mohorâtă, un val de frig se abătuse peste oraș, din cer cădea o ploaie fină și rece, în cimitir aleea principală, pietruită, lucea acoperită de o mâzgă alunecoasă, iar printre morminte pământul mustea de apă. Cei veniți la înmormântare se strânseseră în jurul sicriului ca în jurul unui foc.


Verifică a doua oară telefonul. Ecranul se încăpățânează să rămână stins.Un ochi închis. Cu pălăria în mână o pornește în direcția de unde răsunase mai devreme vocea fetiței. Coboară câteva trepte, ridică privirea și o vede. Merge încet de-a lungul zidului, se uită cu atenție la întreaga procesiune pictată la câțiva metri de pământ, numără în gând douăzeci și trei de siluete albicioase de schelete cu carne pe oase prinse într-o sarabandă macabră. Moartea zâmbeşte hâtru, îi dă un cot Papei, îl apucă de braț pe-un general și-l trage după ea, pe profesor îl lovește peste cap și-i înfundă boneta pe ochi, iar negustorului îi râde în nas când îi observă punga cu aur la cingătoare. Moartea este incoruptibilă și nepăsătoare, așa cum trebuie să fie. Altfel nu ar fi moarte. Cu ochii la frescă, Irina se gândește la Daniel. După ce alaiul s-a risipit pe aleile din cimitir, ea a mai zăbovit un pic sub ploaia ca o pulbere fină. Lângă ea, taică-su stătea stingher, cu gulerul de la haină ridicat și mâinile adâncite în buzunare.

— Ar fi trebuit să fiu eu acolo, a zis la un moment dat, iar Irina l-a prins de mână, l-a strâns încet și i-a șoptit:

— Nu mai vorbi așa, nimeni nu ar fi trebuit să fie acolo.

Exact asta au spus și polițiștii chemați la fața locului. Mașina a fost găsită pe un câmp, pe jumătate contorsionată, aproape răsucită în jurul unui stâlp, un martor vorbea tare și bătea aerul cu mâinile ca o pasăre înnebunită, domnul arhitect Eugen Iordăchescu stătea întins pe targă, bandajul de la cap i se îmbiba încet cu sânge, mintea i se golea de gânduri, piciorul îl durea, iar vocea lui Daniel îi răsuna încă în urechi. El avusese ideea să desfacă o sticlă de vin cât timp o așteptau să se întoarcă acasă, fiecare pe partea lui de canapea. Ieșise la cumpărături, așa le spusese, iar ei nu puseseră alte întrebări. La început, conversația lor se dovedise rece ca vremea de-afară, nu știau ce să-și spună, polonezul bea în liniște, domnul arhitect abia se atingea de pahar, de la o vreme vinul îi provoca aciditate, chiar și cel bun, franțuzesc. Apoi, dintr-odată, Daniel îl întrebase cât mai avea de gând să rămână la ei, o lună, două?, iar el se prefăcuse că nu-l aude și rămăsese cu privirea lipită de ușa de la intrare. Irina întârzia, cine știe pe unde umbla. Ar fi vrut să o sune, să o cheme înapoi, să o așeze la mijloc, între ei, unde îi era locul. În loc de asta, începuse să caute grăbit un subiect de conversație. Liniștea îi făcea rău, îl speria. Așa ajunsese să-l întrebe despre zahăr. Când Daniel îi propusese să ia mașina, să meargă să-i arate fabrica de zahăr al celor de la Tereos, undeva în apropiere de Roissy, se înviorase și dăduse din cap că bine.

— Dar conduc eu, că tu ai băut, a zis și a apăsat pe accelerație.

Nu mai condusese de mult. Vânduse mașina de niște ani buni, unde să mai fi mers cu ea? Dar îi lipsea senzația de la volan, viteza, controlul, drumul care i se întindea în față și părea nesfârșit. Adevărul e că-i plăcea să conducă. Dintotdeauna îi plăcuse. Din când în când se uita la Daniel, dar polonezul stătea cu fruntea sprijinită de geam și privea în noapte. Probabil ațipise. Câmpul din jur părea o mare nesfârșită, înghițită de întuneric. Pentru o secundă i se făcuse frică. Știa că nu ar fi trebuit să plece nicăieri. Așa ar fi fost corect. Să rămână acasă. La el acasă. Dar care om este corect când vine vorba de bătrânețe, s-a gândit mai târziu și s-a uitat buimac la polițistul de lângă el, sperând să găsească în ochii lui un licăr de înțelegere.


Irina își mută privirea de la un personaj la altul, de la o moarte la alta. Niște pași târșâiți se aud în spatele ei. Îi recunoaște mersul. Domnul arhitect Eugen Iordăchescu a rămas un pic schilod după accident. Nu l-a învinuit, nu i-a zis nimic, și-a imaginat cum ar fi fost să moară amândoi și a decis că ar fi fost mult mai rău. Nu a vrut să-și închipuie cum ar fi fost să moară doar el, nu și Daniel, și așa a reușit să nu-l urască.

Îl așteaptă să se apropie de ea și rămân unul lângă altul, în tăcere, cu ochii la procesiunea macabră care se desfășoară pe peretele din fața lor.

Din senin, o fetiță se ivește după un stâlp și râde.

— Sarah! strigă cineva.

Fetițele nu ar trebui să crească, se gândește domnul arhitect și își așează privirea pe obrazul fiică-sii. E scăldat de o lumină venită de sus, din spatele vitraliilor. Și de lacrimi.

— Hai, iubita mea, e timpul să mergem acasă, îi şopteşte şi-i zâmbește stins.

Irina îl priveşte înspăimântată, se dă un pas în spate, muzica de orgă crește, devine insuportabilă, pe peretele de piatră morţii dansează ca nebunii, dac-ar putea, ar lua-o la fugă, s-ar ascunde, l-ar lăsa în urmă, singur, bătrân, beteag, dac-ar putea l-ar întreba ce naiba a căutat să vadă o amărâtă de fabrică de zahăr, o fabrică închisă, înghițită de întuneric și de datorii. Dac-ar putea ar închide ochii și ar rămâne așa, cu ei închiși, mult timp. Foarte mult timp. În seara aia, nu plecase la cumpărături, ci plecase pur și simplu. Simțise nevoia de aer. Între ei doi era greu de respirat. Când a sunat polițistul, era singură pe o bancă, în Gare de l’Est. Bea o cafea și se uita la trenuri.


Cele trei clopote ale catedralei Saint Robert prind să bată mijlocul zilei. Ca la un semn, restaurantele din La Chaise-Dieu își ridică storurile, scot mesele afară și așează la vedere meniul zilei scris cu cretă pe tabla neagră. Singurii curajoși care rămân în soarele nemilos de august sunt turiștii nemți. Echipaţi de drumeție cu șepci, ochelari de soare și bocanci aproape identici par o specie rătăcită care mișună de bezmetică în jurul fântânii din centrul piațetei, cu ochii după mâncare.

Ascunsă sub pălăria de soare cu boruri largi, Irina își potrivește pasul după mersul târșâit al tatălui ei. Înaintează împreună, umăr la umăr, cu soarele deasupra capului și statuia sfântului Robert în spate. Miroase a iarbă și a omletă cu gălbiori, faimoși în tot ținutul. La mijlocul străzii, bătrânul se împiedică de o dală ieșită pe jumătate, se dezechilibrează și, speriat, dă să se agațe de ceva. Fără să-și mute privirea de la drum, fiică-sa îi întinde brațul, îl așteaptă să se prindă cu toată puterea și-l lipește de ea. Și mintea îi fuge la toți peștii din China care poartă cu ei, fără să știe, scoici parazite, de apă dulce.