”…la început a fost cu vântul.”
Lentilă dăduse dumă după dumă în seara aia, fusese în formă de zile mari, dar asta a fost de departe cea mai bună. După ce că băuserăm de pe la prânz bere ca boul apă, pe seară a mai scos și Sorin punga cu iarbă pe masă și a învârtit două cuie tari de tot de ne-am pus în cap de la primele fumuri. Trăsnea toată terasa, dar nu părea să-i pese nimănui. Fumul se ridica de la masa noastră ca din furnal și se împletea dansând cu vălătucii de la grătarele care torceau pe îndelete câțiva metri mai încolo. Toamna murea încet, era ultima zi când mai beam la terasă, dar încă nu știam asta, oamenii vorbeau zgomotos, părea că se certau, râdeau trist și tot încercau să înece un ceva dinăutru, nici ei nu știau bine ce, cu bere gâlgâită direct din sticlă, must și vin la carafă. Înainte să plecăm, s-a lăsat pentru o vreme o tăcere nelalocul ei. Nu-i venea niciunuia să se dea dus de-acolo, ne ridicaserăm și ne bălăngăneam așa în jurul mesei ținându-ne de scaune, ca la priveghi. Era unul dintre momentele alea de octombrie despre care îți vine să zici că plutește în aer un sfârșit de lume, dar e un gând atât de intim, de crud și de dezbrăcat încât îți e teamă să-i dai drumul fie și printre prieteni, sigur se găsește să-și bată careva joc de el.
– Plutește un căcat, a zis Lentilă. Miroase a iarbă, pastramă și mici.
Futu-i, gândisem cu voce tare.
– Și a cauciuc ars, a zis Dana, tocmai întoarsă de la toaletă. Nu simțiți?
N-a răspuns nimeni, ne-am scuturat și am pornit cu pași mărunți prin pietriș spre ieșire.
Creierul îmi era amorțit, un terci amorf ca piureul maică-mii, ba nu, mai moale, cineva îmi turnase în cap câteva polonice de supă primordială care îmi clipocea în tigvă. Picoteam mergând și în loc de oi, număram câți neuroni dăduseră colțul. O bucată de bordură a zburat la zece metri în fața noastră, atât de încet încât aș fi putut jura că i-am văzut aripile de piatră fâlfâind rar înainte să se înfigă în vitrina de la farmacie cu un sunet de linguriță care lovește o pojghiță de zahăr ars. Din gaură au curs spre margini în zig-zag niște pârâiașe de crăpături și când au atins rama, geamul a căzut ca o cortină de mărgele. Câțiva inși cu torțe au intrat și au început să-și îndese buzunarele la întâmplare cu ce găseau. Cine naiba fură dintr-o farmacie? Și ce?
Piața Victoriei era o uriașă masă de biliard pe care alergau bezmetic și se ciocneau unii de alții, de ziduri și de stâlpi. Opriseră o mașină de poliție în mijlocul străzii, din care coborâseră doi polițiști care îi luaseră întâi cu vă rog io, măi oameni buni, hai să ne înțelegem, dar n-aveai cu cine s-o dai la pace, oameni buni pe dracu´, girofarul le lumina intermitent fețele ridate pline de ură și cu fiecare croncănit strident ieșit din difuzor, cercul se strângea, mulțimea se înfuria și mai tare, iar frica urca rece pe spinările polițiștilor. Pe cine să aresteze? Cum să dai în bătrâni? Până să-și ducă mâna la toc să someze, mâini descărnate s-au întins către ei, i-au tras de haine, de păr și de ce-au găsit. Unul a apucat un pistol. Polițiștii s-au smuls și au luat-o la fugă în urletele mulțimii care țopăia pe lângă mașină. Cum, necum, de unde or fi avut atâta forță, au răsturnat-o. Părea că, deși ieșiți complet din minți, știau exact ce fac, se pricepeau și aveau în minte ce era de făcut și mai departe. După ce au dat foc mașinii de poliție, au trecut la alta. Cu spor, cu temei, în echipă, ține de aia, trage de aia, acuma, doi, trei, și! ca la tăiatul porcului.
Singurii nelalocul lor păream doar noi cinci (șase? era și Nora cu noi?, normal că era), care ne plimbam ca niște turiști într-un parc de distracții. Am trecut pe lângă un magazin în flăcări și am ridicat din umeri.
– ”Bă, frumos e. Disneyland”, am zis.
Știam pe de rost toate replicile din Balanța, din Reconstituirea, Duminică la ora șase; Pintilie era în mod oficial regizorul fetiș al găștii noastre.
Lentilă scosese aparatul și trăgea cadru după cadru, discret, că și-o mai luase pe la proteste, Dana și Nora (da, era și Nora) dădeau din mâini ca și cum ar fi zburat în fața magazinului care dogorea și cântau ”Flăcări, ard în flăcări”. Le-am întrebat cât de veche era melodia asta, ele au râs și nimeni nu-și punea întrebarea care era firesc să ne ardă creierii tuturor: de ce era Bucureștiul un stomac întors pe dos.
Un microbuz a oprit de-a curmezișul în intersecție. I-am întrebat pe ceilalți dacă știau să se fi anunțat ceva. Niciunul nu știa de niciun miting, nici pe bune, nici aranjat, dar noi eram artiști cică, trecusem de faza aia când aprindeam telefoanele pe la proteste. Și nu doar noi, epoca străzii trecuse de mult pentru toți și inorogul ăla numit ”societatea civilă” se întorsese în lumea lui și intrase în apatie de câțiva ani buni. Pe microbuz scria cu litere arhaice Centrul Mitropolitan de Pelerinaj “Sf. Parascheva”.
– Bă, Alex, cum se zice corect? Mitropolitan, sau Metropolitan? a zis Lentilă.
– La ce? am zis.
Când ușile microbuzului s-au deschis, au scuipat unul după altul membrii un grup pestriț, pe care în mod normal nu-i vezi pe străzi la ora asta: gospodine agitate cu voci ascuțite, bătrâne îmbrobodite și pensionari lovind cu bastoanele și sacoșele în ce apucau: chioșcuri, magazine și mașini – preferabil de poliție, într-un pas alergător țeapăn, de zombie.
– Moartea nopților vii, a zis Lentilă și a pornit în urma lor imitându-i.
– Cum, bă, moartea nopților vii? Băi, voi ați auzit ce-a zis ăsta? a făcut Cătă și s-a chircit de râs, cu mâna la burtă.
– Ce-a zis, mă? a zis Dana.
– Păi e… Cum e, mă? E moap… noar… Nu. E moap… Gâții mă-sii, cum se zice, mă?
Nu știu de unde făcuse Sorin rost de iarba aia, dar clar fusese ceva fin: să nu dai în paranoia după ce o iei la pas prin iadul proaspăt vărsat pe străzi, mai rar. Fumaserăm acum nu știu câți ani în Vamă, cam în aceeași formație și eu începusem să văd un jandarm pe plajă, până mi-a zis Lentilă că sunt prost, era un coș de gunoi. Acum ne durea-n cur. Nu ne-a luat panica nici când la gura de metrou ne-au înconjurat domnii ăia în civil, coborâți din mașinile de filaj, flancați de niște jandarmi cât se poate de adevărați.
Dintre ei s-a desprins unul cu obrazul albastru, tăiat ca din bardă, care puțea de la o poștă a parfum și a securist. A vorbit din vârful buzelor și n-am auzit din ce-a mormăit decât seara… sunt maior … direcția… urmați… vă sfătuiesc să nu vă împotriviți.
– A, nu, nu, nu, a zis Dana, că noi n-am…, și a arătat cu degetul în jur la protestatari. Noi nu suntem cu ăștia.
– E mai bine să nu vă împotriviți, a zis maiorul.
Vocabular limitat. Idei puține, dar fixe. A dat din cap și ne-a arătat o dubă ceva mai încolo flancată de unii echipați ca testoasele ninja.
– ”Haide, dom´ne”, a zis Cătă, imitându-l pe securistul din Balanța.
Ne-au urcat mai mult ajutați, că eram moi ca niște cârpe. Abia înăuntru ne-au încătușat. Ciudat, când mi-au tras sacul pe cap și s-a întunecat totul, în minte mi s-a aprins o lumină ca un proiector. Lentilă o fi prins o scamă în pânza din cagula lui, că a tras-o pe nas și am auzit un hapciu! dintr-ăla vârtos, de unchiaș, urmat de o bășină. Tot Lentilă. Atunci a dat replica aia care ne-a rupt:
– La început a fost cu… vântul!
Cătă era în delir.
– Cum, bă, CU VÂNTUL?! a urlat.
– Băi, ăsta e bun de luat aplaudac în emisiuni, râde din orice. Da, domnu´ Căpitan Evident, vânt – bășină. Stai așa că mai vine una, a zis Lentilă.
– Noaptea morților vii! Asta era! a zis Cătă.
– Bă, ia gata, faciț liniști, s-a auzit unul dintre mascați.
Nu ne-a trebuit mult, zici că l-am așteptat. Știți cum te bufnește râsul fix în momentele în care n-ai voie și te ții și te ții, dar aerul ăla trebuie să iasă pe undeva. Ne-au luat gazele pe rând.
– Vă rog să ne iertați, a zis Lentilă, umblă bășina ca căscatul. Din om în om. Doamne ferește să înceapă Dana.
Și iar hăhăială. În dubă puțea ca naiba, dar nici că ne păsa. Frână bruscă. O hurducătură. A doua. Peste ce-o fi trecut? Om? Câine?
– ”Așa, mă Stelică, scoate-mă prin parbriz, fir-ar a dracului de viață!”, am zis.
Nu i-am mai auzit pe ceilalți râzând. Ne-au spart timpanele în schimb niște urlete ca un lătrat.
– Culcat! CULCAT!!!
Răcnetele m-au izbit în față ca un pat de armă. Ne-au îmbrâncit pe podeaua dubei și ne-au jucat nițel în bocanci să ne dea de înțeles că e groasă. Am mai apucat să aud vocea lui Sorin:
– Strângeţi-vă genunchii! Faceți-vă covrig! Băgați-vă unii-ntr-alții!
Când am ajuns și ne-au scos cagulele, Cătă avea un ochi umflat, Lentilă își pierduse ochelarii, iar Sorin se pișase pe el și tremura. Fetele – plânse și cu părul vâlvoi. Eu aveam cagula plină de vomă. Maiorul ne-a cântărit în priviri și a fluierat a mirare.
– Ce-ai făcut, mă, pe tine? mi-a zis.
– Supă primordială, am răspuns.
– În numele meu și al colectivului de oameni ai muncii, vă rog să îi iertați pe colegii mei de la Jandarmerie. Sunt oameni simpli, văd studenți, îi iau la bătaie.
Eram într-o clădire care îmi părea mai mult o vilă particulară decât o instituție oficială, în orice caz, nimic din ce vezi în filme, cu culoare întunecate, cămăruțe cu uși capitonate din care atârnă un bec chior. Atât, grilajele de la geamuri și oamenii erau aceiași. Ăștia nu se schimbă niciodată. Ne-au dat cătușele jos.
Din holul de la intrare, ne-au împins într-o cămăruță să ne ia datele, șireturile, curelele, telefoanele mobile, ceasurile smart și ce mai aveam prin buzunare. M-am auzit strigat.
– Alexandru Dimca!
Ofițerul mi-a întins formularul, a apăsat pe butonul pixului cu un țăcănit scurt și l-a așezat pe birou.
– Ai uitat să completezi la ”numele tatălui”.
– N-am, am zis.
– Ce n-ai?
– Ce să completez.
Maiorul m-a fixat cu o privire sticloasă, pe care a plimbat-o apoi pe fețele celorlalți.
– Da´ ce ești tu, mă, Iisus Christos? Te-ai născut din spuma mării, sau ce? Cum să n-ai tată?
Dacă n-ar fi fost formularele, viața mea ar fi decurs cvasinormal. Oamenii au de înfruntat în viață diverse lucruri care să-i aducă înapoi cu picioarele, sau după caz, fața, pe pământ. Pe mine, formularele. Birocrația, prin orice tipizat pe care îl aveam de completat, insista să-mi amintească statutul meu supraomenesc, de ființă rezultată în urma împreunării miraculoase dintre o femeie și o cratimă. Eram jumătate om, jumătate o liniuță orizonală. La rubrica ”fiul lui”, numele tatălui meu se scria simplu, ce economie de timp, printr-o simplă trăsătură de pix. În noaptea aia, uitasem să-l scriu.
– Nu l-am cunoscut, am zis.
S-a întors către unul care își belea ochii într-un laptop la o măsuță din colț. Ăla a ridicat ochii din ecran: ”Dimca?”, a păcănit de câteva ori în taste și i-a confirmat scurt din cap.
– I-auzi, a zis maiorul. Crimă cu autor necunoscut. Nu-ți fă probleme, dac-ai ști câte A.N.-uri are și Poliția Română pe an…
Am luat pixul, am tras linie, mai mult scrijelită, din exces de zel am adăugat Decedat și i-am împins formularul înapoi de parcă i-aș fi semnat un cec în alb.
– Putem să știm și noi pentru ce suntem arestați? am zis.
– Păi cine a zis că sunteți arestați? Io doar v-am sfătuit să nu vă împotriviți. Voi v-ați urcat singuri. Ce, v-a luat cineva cu forța?
Și-a plimbat din nou privirea aia ca un vânt rece pe fețele noastre și a pufnit în râs cu ăla de la calculator.
– Deci mor când îi văd că fac fețele astea de fiecare dată. Glumeam, normal că sunteți arestați, a zis și fața i-a revenit brusc la scârba obișnuită. Da´ ce-aveți, mă, nu mai râdeți? Ce, glumele mele nu sunt bune? Așa deci. Aveți răbdare, o să vi se spună mai încolo ce, cum și de ce.
Din cămăruță ne-au dat afară pe altă ușă care dădea într-o cușcă, au închis ușa și ne-au zis să mergem înainte. Din tavan s-au aprins rând pe rând spoturi de-a lungul holului: ”cușca” era un tunel din bare de fier metalice, cu plasă, care despărțeau holul în două, cum văzusem la circ că aduc animalele sălbatice la numerele de dresură. În capăt, ne-am oprit în fața unei uși metalice și am așteptat. S-a deschis și am intrat într-o altă celulă, scăldată în lumină. Decor minimalist. Pe jos, saltele subțiri și tari, ca de sală de arte marțiale. Într-un colț, o chiuvetă unde ne-am curățat fiecare cum am putut și lângă ea, un vas metalic de veceu unde puteai să ai parte de toată intimitatea dacă trăgeai o perdea culisantă, dar după ce ne făcuserăm în dubă frați și surori de bășini, bariera rușinii fusese lăsată de mult în urmă.
Celula asta era parte a unei încăperi măricele, a cărei suprafață era greu de estimat la prima vedere. După ce ochii ni s-au obișnuit cu contrastul, am putut distinge în spațiul iluminat zgârcit de dincolo de zăbrele o masă lungă de ședință în mijloc, o plasmă cât toate zilele pe peretele opus, un flipchart într-un colț și pe pereții laterali câte trei uși. N-aveam nici cea mai vagă idee cine ar fi putut fi proprietarul vilei, dar părea genul ăla de interlop excentric care crește animale sălbatice și le-a făcut o cușcă în sufrageria lui corporatistă unde le aduce să se uite cu drag la ele în timp ce-și sperie asociații ori își impresionează gagicile. Sau invers, nu contează, oricum le-o trage și unora și altora.
De oricare parte a ei te-ai afla, o ușă nu-i altceva decât un mare semn de întrebare. Mințile noastre se luptau acum cu șase, trei pe-o parte și trei pe alta și ne plimbam privirile din stânga la dreapta ca la un meci invizibil de tenis.
Când una dintre ele s-a deschis, ne-am ținut toți răsuflarea. Cu mișcări lente, a intrat ceva care aducea cu împerecherea păroasă dintre un pitic și o glumă proastă. Ne-am uitat unii la ceilalți să ne asigurăm că vedem toți același lucru, sau că măcar trăim o psihoză colectivă, apoi din nou la arătare. Ochii curioși i-au sclipit în semi-întuneric. Tălpile goale i-au lipăit pe parchet. S-a deplasat cu pași legănați către centrul încăperii. Oricât ar fi negat partea care mai rămăsese logică din noi, când ne-am uitat mai bine la fața ridată, la nasul cârn și arcada supraorbitală exagerat de proeminentă, la felul în care se sprijinea uneori în brațele cu degete noduroase la mers, la picioarele crăcănate cu degete opozabile, dar mai ales cum a sărit pe masă de unde se zgâia la noi cu buzele țuguiate, ne-a fost clar: pe masă stătea pe curul ei gol, în toată splendoarea ei blănoasă, o maimuță.