„Incursiunea în trecut este o treabă riscantă,

 pentru că trecutul încearcă să ne facă ceea ce suntem,

 dar întotdeauna eșuează pe jumătate”

-Richard Ford


Să scrii, nu contează cum și despre ce și în câte cuvinte reușești, ești tânără și atâta timp cât te încurajezi să continui să scrii, cât timp găsești curajul să faci asta, nu te vei pierde. Asta mi-a spus cât timp se întuneca și nu mai știam din ce parte va izbucni lumina când nu ne vom mai vedea chipurile una alteia. Ea așa ajunsese la 59 de ani, adusă la tăcere de propriile-i modele de pe raft de fiecare dată când începea să scrie, îmi spunea pentru că știa despre ce vorbește, pentru că nu felul de a scrie trebuie să ți-l exersezi, ci vocile pe care le auzi în procesul scrierii, care sunt un fel de strigoi. Se uita la mine cu încredere și speranță, de parcă scrisul meu ar fi putut ajunge la ea cea care a fost odată tânără și cu mult timp la dispoziție, dar și cu multe frici, de parcă și pe ea aș fi putut s-o salvez dacă aș fi continuat să scriu. A tras draperia, Viena era prea luminoasă, ne amintise de Timișoara, orașul în care ne-am întâlnit mai demult, orașul din care amândouă am încercat să fugim de strigoii noștri, dar Viena, orașul primitor, care ne-a acceptat mai mult obosit decât bucuros ca emigrante, se dovedise să fie un reminder constant că am lăsat în urmă o Viena mică părăsită.

*

După o vreme de mers la psihologi și psihiatri diferiți din centru spre periferie și-napoi, după ceaiuri medicinale care ar fi trebuit să mă vindece blând ca o dimineața de primăvară în care-ți amintești că soarele n-a murit, ci doar hiberna și el, după bani irosiți pe tratamente, pe medicamente, pe păreri diferite, după cursuri de pictură, de sport (de la badminton la pilates la taekwondo), după călătorii de care nu îmi amintesc nimic în afară de sentimentul de vină pe care-l simțeam fiindcă nu mă bucuram de ce am privilegiul să văd, după încercări nereușite de a pava o cale a dialogului între mine și ceva mai mare decât mine (unii îi spun dumnezeu ca să ușureze complexitatea discuțiilor), după 2 încercări de curmare a vieții nereușite, după toate astea am ajuns aici, unde mi-am promis să nu mă mai întorc, adică anume aici, în fața laptopului ăsta în care se poate spune că a și început dacă nu totul cel puțin amintirea lui, laptop a cărui viață e mai scurtă decât a respirației mele când alerg (e vechi, trebuie schimbat), și sunt fumătoare, nu pasivă, în fumat sunt activă și determinată, sinucidere lentă cum îi spunea Vonnegut, și asta am zis că n-o s-o mai fac, anume referitul ăsta la orice din lumea literaturii în care orice ecou se sparge de pereții propriei existențe, Cioran scria că poezia e instrumentul unui funebru narcisism, eu scriu că toată literatura e, scriind despre mine până la epuizare, deși nu știu încă cine sunt, scriu eu într-un loc în care-i puțin probabil să aflu, într-un loc în care indiferent de cine sunt sau am fost, efortul de a ține departe vocea mamei nu faci nimic cu viața ta, numai stai toată ziua, nu știu cum de n-ai murit încă, cum de te-ai putut menține-n viață, cum de ai ieșit așa și de ce ești – nu trece nerecunoscut, cel puțin nu de primii cititori ai acestor rânduri, printre care ochii mei au norocul sau ghinionul să se numere.

*

Să uzi plantele de mai sus o dată la trei zile, iar pe cele mai aproape de pământ și deci de Nora să le uzi numai o dată pe săptămână, să îi schimbi apa zilnic la Nora, să o perii cel puțin o dată la două zile, de preferat zilnic, căci dacă nu  își înghite iar apoi vomită părul, să îi dai mâncare umedă o dată dimineața, cam așa 1/3 din pliculeț, iar apoi după-masa pe la 3-4, nu-ți face griji, vine ea și te anunță când îi e foame, își va linge botul și te va privi fix în ochi, și atunci tot cam atât cât dimineața să îi dai, iar mâncare uscată la discreție, să aibă numai, o dată pe zi să îi cureți litiera, aici sunt săculeții necesari și mâncarea, da, și umedă și uscată, în caz că vomită aici ai șervețele, detol și mânuși. Și cred că asta ar cam fi, de nu găsești ceva, mă poți suna oricând, ah, da, și era să uit, să o mângâi pe Nora și dacă nu vine ea la tine să o mângâi să te duci tu la ea, să pui toate vocile din capul tău pe pauză, să fie liniște și să îi spui toate lucrurile pline de iubire pe care tu ai fi meritat să le auzi, dar nu le-ai auzit niciodată. Dacă le-ai spus cu sinceritate, atunci va toarce, dacă te-ai prefăcut, atunci va trebui să o iei de la capăt.

*

Nora e cuminte, ca o poezie a lui Louis Glück, dar are un fel de a mă surprinde în fiecare zi, fie că vomită un pumn de mâncare prin care e împletit părul ei, fie că se uită la mine din colțul camerei de parcă m-ar înțelege cum poate că nu m-a înțeles nimeni vreodată, nu miaună mai deloc, uneori numai scoate un sunet ca un salut când ne întâlnim în apartament, de parcă ne întâlnim între cele două capete ale zilei, eu la fel de rar îi vorbesc, dar uneori când sunt la birou și scriu se așază lângă mine, mă privește o singură dată, iar apoi își închide ochii de parcă m-ar ierta, alteori când stau în pat, fie că-s pe telefon încercând să uit ceva, fie că plâng cu sughițuri, fie că scriu, fie că lucrez, fie că mă uit în gol, vine, lăbuța dreaptă îi aterizează ca un fluture pe pieptul meu, stăm așa câteva clipe până când încep să-i vorbesc ceva în șoaptă, după care mă ascultă o vreme cu răbdare, apoi pleacă și oricât aș căuta-o (lucru pe care l-am făcut de câteva ori, până când mi-am dat seama că e în zadar) nu o găsesc, am căutat-o după perdele, după dulapuri, în dulapuri, sub haine, printre haine, printre cărți, peste tot unde am putut gândi posibil și asta se traduce în cam peste tot căci nu e atât de mare apartamentul. La început mă speria lucrul ăsta, dar după o vreme m-am obișnuit, sunt lucruri și mai ciudate-n viață, pe care nu stă nimeni să ți le explice, precum: sora ta s-a sinucis, conducând beată, la un an după ce mama ta a murit într-un accident în care un drogat a intrat în ea și încă nu fusese pedepsit, deși au trecut 3 ani, casa a rămas goală, tu ai fost lăsată în urmă, te poți întreba de ce și cum și acum ce, și nimeni nu se va așeza pe-un scaun în fața ta, nimeni nu își va pune mâna pe pieptul tău și nimeni nu te va mângâia atunci când nu vei putea scăpa sau face pace cu sentimentul de vagă ușurare că acum acest lucru s-a întâmplat și nu se mai poate întâmpla din nou, nimeni nu-ți va spune că nu mai pe nimeni, nimeni nu te va anunța că de fapt se va mai întâmpla din nou și din nou și din nou, de fiecare dată îți vei aminti cât de fericite ați fi putut fi împreună, că dacă cineva ar fi putut să vă salveze ați fi fost voi unele pe altele, că acum numai să înveți să trăiești trecutul ca pe un prezent ți-a mai rămas, și s-o cauți pe Nora, deși n-are sens, căci n-o vei găsi de abia atunci când vei fi încetat din a o mai căuta.

*

Asta e o întrebare bună, am început să scriu când m-am îndrăgostit pentru prima dată, mi-a fost imposibil să rămân tăcută sau să continui să spun aiureli, chiar dacă nu găsisem încă forma potrivită, chiar dacă nu știam cum ar trebui să scriu, nu puteam să nu încerc, căci odată ce m-am îndrăgostit am început să simt lucruri plimbându-mi-se prin piept, incredibile, magice, ca niște fluturi, care nu vor putea fi prinși niciodată de cuvinte și asta e o treabă minunată, care cel puțin trebuie încercat în zadar să fie scris, căci daacă nu ți se usucă în piept, asta mi-a făcut viața să merite să fie trăită, viața era un fel de vis, în care vraja nu putea fi niciodată deslușită și te mișcai înainte ca prin jeleu, nu-i frumos, mi-am spus când am început să scriu, nu-i frumos că poți visa la nesfârșit? Aveam 32 de ani când am început să scriu. Tocmai ce devenisem mamă. Mi-am dat seama că atunci numai am început să iubesc, când mi-a fost pusă în brațe, și numai atunci am putut scrie, notând într-un jurnal galben cu Winie the pooh primele ei cuvinte, primii ei pași, drumul ireversibil pe care începuse să pășească și primii mei pași în urma ei. Dar după o vreme am încetat, cred că trebuie să fi fost pe când ea a învățat să scrie, în clasa întâia, sau mai scriam, dar fără motivație (mai mult din obligație), până când am încetat să scriu complet în ziua accidentului ei. Era în drum spre casă de la ceva training (fusese acolo aproape 2 săptămâni), într-un autobuz, îi era dor de Nora, probabil și de mine, era atât de entuziasmată încât și-a luat loc în primul rând, deși de obicei stătea în spate. Numai primul rând și șoferul au murit, a intrat un tir în ei, atât a fost tot, așa, într-o clipită ți se poate încheia viața fără știința ta, iar de atunci Nora a rămas la mine. I-am privit mâinile încrucișate pe poală și m-am gândit la luminile de afară care intrau prin găurile minuscule din draperie, erau albastre, de parcă eram într-adevăr într-un vis. Nora era între noi, s-a uitat la ea și-a lins botul și i-am spus, voi avea grijă de Nora și voi scrie. Îți promit. Apoi a plecat. La ora două autobuzul urma să își facă loc prin bezna nopții și să o ducă înapoi în Timișoara pentru câteva zile, pentru prima dată de la accident.

*

Am venit acasă de la o expoziție a unei cunoștințe de-a surorii mele, n-am recunoscut pe nimeni de acolo și timpul în care mă salutau și stăteau de vorbă cu mine de dragul sau poate mila surorii mele a trecut. Singura pictură în fața căreia am stat mai mult a fost una cu un raft de cărți, care aveau titluri expresive, aproape urlătoare unele, și-n același timp păreau că șușotesc, de parcă ascundeau ceva, mi-am dat seama după că la o expoziție ca aceea nu te duci ca să te uiți la picturi, ci ca să vorbești cu oamenii din jur, și pe mine nici două pahare de vin, care atât de generos au fost puse pe masă ca să ne servim, nu m-au salvat de la privirile care mă urmăreau, și n-am putut spune mai mult decât da, eu sunt, ce mai faceți, și eu bine, încă aici, haha, apoi am plecat, întrebându-mă dacă regret mai mult faptul că am mers acolo sau faptul că am plecat de acolo, în drum spre casă am luat-o prin spatele blocului, iar din cauză că toate blocurile de pe acea stradă arată la fel și doar numerele diferă, iar eu am uitat numărul și scara blocului în care locuiesc pentru o vreme, m-am pierdut, dar eventual mi s-a părut că am ajuns în fața blocului în care am tot intrat de câteva zile, dar când să bag cheia, ușa nu s-a deschis, m-am gândit o vreme-n panică la sentimentul de a nu putea intra în propria-ți casă (chiar dacă e temporară), după câteva minute mă săturasem de sentimentul acela, așa că am decis că eu știu mai bine și am intrat prin spate unde am avut norocul să găsesc o ușă deschisă, când intram în lift m-a salutat cineva din bloc, am apăsat butonul 7, am așteptat o vreme, am ajuns pe holul apartamentului cu numărul 41, m-am gândit că arată similar cu apartamentul din grija mea, dar preșul era murdar cu noroi, am ajuns în fața ușii, n-am băgat cheia, am bătut la ușă. După câteva clipe o femeie în negru cu chipul mamei mele dar parcă mai puțin obosit și cu părul mai scurt a deschis ușa și m-a întrebat te pot ajuta cu ceva. În spatele ei o pisică tigrată, cu ochii verzi și cu numele de Nora mă străpunse cu privirea, de parcă putea înțelege ceva ce eu nu pot.

*

Ia niște șlapi de casă de acolo, poți să-i alegi pe oricare vrei tu, e puțin cam rece podeaua acum cu vremea asta atât de neașteptată, și îmi place să las ferestrele deschise ca să se aerisească, deci s-ar putea să-ți fie puțin răcoare, îți fac un ceai, o cafea, ceva, doar apă, te rog. Fiica mea doarme în camera alăturată, a avut o zi lungă, prima ei expoziție! și e obosită de la toate interacțiunile acelea, chiar dacă i-au prins bine, de aia te-aș ruga să nu facem gălăgie și să mergem în living, n-aș vrea să se trezească. Îmi aduce un pahar cu apă rece, peste bloc trece un avion, suntem aproape de aeroport, îmi spune, urmărindu-mi privirea. O întreb ce mai face Nora, nu e deloc surprinsă că îi știu numele fără să mi-l fi spus, destul de bine, nu mai vomită chiar atât de mult, dar are seri în care stă cu orele pe terasă și privește afară, inițial am crezut că urmărește insectele de pe plantele din jardinieră, iubește să privească fluturii, numai nu se atinge de ei, dar stă acolo până când e beznă afară, așa că nu ar avea ce să vadă la orele alea. Atunci îmi amintesc de ceva important, pe care am uitat să-l notez ca să nu-l uit. Scot din buzunar fluturele mort, cu aripile intacte, pe care l-am scos din frântura dintre două cuburi ale pavajului, în drum spre casă. I-am întins fluturele și l-a luat fără să spună nimic, m-a întrebat dacă sunt de mult timp în Viena, unde stau, dacă îmi place, dacă m-am integrat, cum fac cu dorul, cu scrisul, cum îmi e familia și la majoritatea întrebărilor i-am răspuns cu da, bine și cum se poate. A așezat fluturele lângă biroul din living, culcat pe o lampă, atunci, de la spate privind-o, n-am putut de scăpa de sentimentul că sunt cu mama într-o cameră din nou. M-am speriat, am început să respir sacadat și să văd totul printr-un filtru albastru, dar m-am simțit brusc acasă. Nu cred că trebuie nimic altceva discutat, concluzionează ea, cred că ne vom înțelege, din partea mea, poți începe de mâine de la 7.

*

Mă trezesc la 7 în fiecare dimineață, o hrănesc pe Nora, apoi încep pregătirile pentru micul dejun pentru mama și sora mea, nu mă cunosc, dar par că ar vorbi cu același sarcasm, își reproșează una alteia lucrurile în aceeași manieră, se ceartă la fel de aprig, fără să se rețină, chiar dacă sunt de față, mă simt tensionată, nu știu cum să le împac uneori, simțind că și aceea ar fi datoria mea, dar încerc să-mi amintesc că eu sunt plătită să am grijă de casa lor și de ce se întâmplă în ea, nu de ce se întâmplă între ele. În timpul zilei sunt mereu alte task-uri de care trebuie să mă ocup, azi de exemplu a trebuit să scot cărțile din bibliotecă și să le pun în ordine alfabetică, după ce am șters praful. „Stăpâna casei” mi-a spus că pot lua și citi orice vreau, așa că am luat-o pe cea cu pisici pe copertă și am pus-o la o parte. În pauza de masă, în timp ce ele mănâncă ce le-am gătit, eu mă duc la o plimbare prin parcul de lângă noi și citesc All my cats a lui Bohumil Hrabal, o traducere din cehă. E despre pisici, cum ar sugera și titlul, ce mă fascinează e cum pisicile se comportă ca un vehicul narativ, prin care anxietățile naratorului sunt dezvăluite. Toate pisicile mele, de-a lungul timpului am avut o groază de pisici, odată am ajuns la numărul miraculos de 10 (când încă locuiam cu tata), dar după ce noi ne-am mutat, el le-a lăsat afară, pe stradă și încet, una câte una, au murit. Toate pisicile mele nu sunt numai cele care au locuit cu noi, toate pisicile mele sunt toate cele care s-au comportat ca un vehicul narativ pentru a-mi dezvălui petele mele oarbe, odată o pisică pe care o iubisem nebunește, dar care era mereu speriată și rece, aproape că îmi scosese ochiul, m-am mulțumit cu pleoapa zgâriată și câteva cicatrici pe față. O amintire care se simte că nu-i a mea sau poate un vis, în care sora mea și cu mine suntem mici, într-o altă țară, nu singure, dar cu părinții (asta era înainte să divorțeze și să ajungem să trăim cu mama) oricum de obicei singure ne simțeam, eu cu sora mea în fața unei pisici de pe stradă, o pisică înconjurată de portocale (lucru care mă face să cred că eram într-un climat mediteraneean, probabil Croația), amândouă vrem să o mângâiem, amândurora ne este teamă, eu îmi păstrez distanța de ea (păstrând în minte amintirea cicatricilor), Maia se apropie, o atinge, pisica dă să o lovească, ea nu își retrage mâna decât pentru o clipă, după care o mângâie din nou, de data aceasta mai ferm, pisica o mușcă, eu privesc totul de la distanța nealterată, momentul în care sângele îi țâșnește din mână Maiei este momentul în care eu încep să plâng, Maia e surprinsă de reacția mea, se întoarce spre mine, nici nu observă cât sânge îi curge, dar la văzul lacrimilor mele cascadă, leșină. Părinții nici n-au observat decât după câteva minute, eram departe de ei și trebuie să se fi aflat în mijlocul unei cerți. Aceea a fost ultima vacanță în familie, când am ajuns acasă, mama deja căuta un apartament micuț, dar confortabil în care să putem locui numai noi trei, fără tata, a fost un proces rapid și (surprinzător) fără prea multe urlete, mai mult nu îmi amintesc. Închid cartea, sunt pe la mijloc, deși parcă mai aproape de sfârșit, toate pisicile mele se culcă cuminți și mă așteaptă până la următoarea pauză de masă. Mă întorc acasă din parc, soarele e blând, când ajung în apartament, nicio voce nu-l animă, e pustiu. Numai Nora așteptându-mă în ușă, urându-mi bine ai venit, sub ochii ei verzi ca începutul unei primăveri se ascundea pentru prima dată confuzie. Confuzie și nimic mai mult.

*

Încerc să-mi amintesc cuvintele ei, nu știu cine e ea, mama? Maia? fosta mea profesoară de literatură care m-a rugat să am grijă de Nora? O combinație bizară a tuturor acestor persoane, care și ele la rândul lor sunt mozaicuri ale altor persoane pe care le-au iubit? Niciun cuvânt nu-mi vine în cap, niciun cuvânt liniștitor, niciun cuvânt-ieșire-de-urgență, niciun cuvânt distragere, niciun cuvânt distrugere. Puteau să fie cuvinte despre orice, despre cum trebuie curățate ferestrele, despre cum nu mătur cum trebuie, despre cum Norei îi place să fie mângâiată după ureche, despre cum nu-mi stă deloc bine cu părul scurt, orice decât vocea mea, pe care n-o pot recunoaște și de care îmi e frică. Mă gândesc la Pedro Páramo și nu îmi vine în minte decât imposibilitatea lui de a scăpa din Comala. Nu i-am promis mamei mele că mă voi întoarce acasă, că voi merge acolo și voi descoperi ce a fost ea, ce sunt eu din acel motiv, ce pot fi în continuare, nici n-a fost nevoie să o fac, Comala ei o car peste tot, Comala noastră mă urmărește oriunde merg, oriunde mă mut, cu oricine vorbesc, pe oricine părăsesc. Mă simt captivă în casa din care n-am putut nici acasă evada, oricât de departe am plecat, m-am mutat și am încercat să-mi construiesc o nouă viață. O casă de care ești chemat să ai grijă și care afli că n-are nevoie de tine să mături praful și să cureți litiera pisicii, frigiderul și ce mai e, ci să ai grijă de oamenii din ea, cât ei pleacă, să ai grijă de tine și de oamenii pe care-ai încercat cum poți să îi iubești și ai eșuat. O casă care e un om cu oameni în el. O casă în care te naști, te transformi, te acoperi, te adăpostești și din care încerci să evadezi. O casă fluture care ți se zbate în piept. Te întrebi de ce tu și ce-i de făcut. Nimic. Înveți să trăiești cu asta și la un moment dat te metamorfozezi într-un fluture.

*

Odată am întrebat-o pe mama ea cu cine vorbește despre lucrurile care o deranjează la noi și pe care nu ni le poate spune, se poate deduce că eram mică, aveam obiceiul de a vorbi lucruri fără a le filtra, fără a simți tensiunea altor voci, iar ea mi-a spus că problemele noastre rămân între noi, tata altă dată, cât ne conducea spre casă (fapt prin care își arăta iubirea) a întărit ideea mamei, ce-i despre familie rămâne în familie, alții nu ar înțelege. N-am vorbit despre familie decât cu Maia, care după ce m-am mutat în Viena a tăiat legătura dintre noi (e posibil ca și eu să fi contribuit la această tăiere prin încercarea mea de a mă apăra de tot ce îmi amintea de acasă), nu am scris niciodată despre familie, decât prin metafore sau analogii complexe în care mă pierdeam și uitam că despre familie începusem să vorbesc, nu i-am spus nimănuia cum n-am mâncat o zi întreagă pentru că părinții s-au certat și au uitat de noi, cum eu cu Maia eram cele mai fericite când părinții nu își vorbeau pentru săptămâni, căci atunci încercau să ne convingă să fim de partea unuia sau a altuia și erau dulci cu noi, ca niște covrigi însiropați, n-am vorbit niciodată de cât de greu mi-a fost să accept decizia mamei după ce tata a avut atacul de cord și ne-am mutat înapoi împreună, până când eu am plecat și nu m-am mai uitat înapoi, nu am știut cum să încep să folosesc cuvântul acasă sau iubire, dar nu pot să nu mai scriu. Dacă nu o fac, mă gândesc la cât de inexprimabil sunt astfel de șiruri de amintiri și evenimente, care se propagă cioburi în toate cozonacele pe care le pregătesc, , căci mica Vienă se reflectă în toate marile Viene, căci strigoii nu te părăsesc odată ce tu îi abandonezi, ci se extind ca niște umbre pe pereți și te urmăresc cu obsesie, te caută peste tot, până ce decizi să îi bagi în seamă, să îi iei în brațe și să le faci paturi din cuvinte, în care să se poată întinde, să se culce și să se facă iarăși mici, ca obosiții și neiubiții copiii care sunt de fapt. Dacă îți ții distanța de ceva și te aperi de cuvinte, inexprimabilul prinde putere. Dacă te încumeți să spui ceva despre el, e posibil să simți că greșești, că limba nu e destul, e posibil să îți ia timp de suferit în tăcere și timp de rumegat, dar e la fel de posibil să descoperi mai mult despre unghiurile luminii și găurile din perdele prin care intră lumina chiar și în camerele scufundate-n beznă. E posibil să tragi perdeaua și să descoperi că lumina nu e orbitoare, că doar te dor puțin ochii obișnuiți cu întuneric la început, după aceea tot ce-ți rămâne de făcut e să-ți exersezi văzul. Am eșuat, dar am eșuat numai pe jumătate, căci pe jumătate am și ajuns să văd.

*

Am luat geanta, mi-am pus telefonul, o carte și portofelul și am ieșit la plimbare cu Nora, de parcă ar fi fost câine. În parcul de lângă casă m-am așezat pe o bancă și am sunat-o pe profesoara mea. Cum mai merge cu scrisul m-a întrebat, i-am citit ce am scris, de parcă ar fi fost un copil căruia îi citeam basme înainte de culcare, cum nici mama mea, nici a ei nu au făcut. Mi-a povestit cum și ea a vorbit cu fiica ei zilele astea, cum autobuzul, fostul apartament, facultatea, toate erau bântuite luminos de ea, doar că nu m-am speriat, am continuat ce făceam ca și cum am fi fost împreună, uneori mă întreba de Nora și mă certa că am lăsat-o singură cu un străin, dar i-am explicat că tu mi-ai fost studentă și că scriai poezii frumoase, atunci se liniștea, m-a întrebat cum e Viena, dacă îmi e vreodată dor de acasă, am vorbit cu ea mai mult decât cu oamenii pe care i-am vizitat, mă întrebam dacă am înnebunit, dacă ar trebui să merg la un control, dar eventual Ela a plecat așa cum a și apărut, fără veste, m-am panicat, dar așa cum ai spus și tu, Ela e cu mine peste tot. După acea s-a așezat o plapumă de tăcere peste noi ca un strat de nea. Un foșnet de frunze uscate sau poate de aripi bătrâne umpluse ultima parte a apelului. Nora s-a urcat pe bancă, și-a așezat capul pe piciorul meu, posibil să fi adormit. Nu mi-a trebuit să văd ochii Norei în acele clipe ca să știu că sub ei se ascundea curiozitate. Curiozitate și poate ceva mai mult pentru care nu găsesc cuvinte.