În ziua în care a dispărut Nicu Iubire era soare. Nu e ca și cum n-ai putea să te faci nevăzut într-o zi friguroasă, dar când prinzi o zi caldă în octombrie, parcă Dumnezeu te iubește mai mult. Te face să crezi că merită să rămâi.
— Nimeni nu pleacă așa, netam-nesam, fără niciun cuvânt. Iar Nicu, să-mi fie cu iertare, vecină, nu e genu’ ăla de om. E prea cumpătat. Prea bun.
Ioana Caterina Iubire a dat din cap. Rostite de altcineva – fie el și administratorul blocului, etern informat și mereu prezent – cuvintele sunau a compliment. Pentru ea, ca soție, prea bun era deja prea mult. Nu putea să-i reproșeze nimic, dar tocmai bunătatea asta devenise cea mai detestată calitate. Timp de două decenii, nu reușise să se acomodeze cu felul lui blând, inofensiv, calculat. Uneori îl vedea ca pe un bătrân resemnat, alteori ca pe o piesă grea de mobilă, mereu în drum. O înnebunea tăcerea lui, felul ăla de a accepta totul. Se măritase cu gândul c-o să-l schimbe. La un moment dat, renunțase.
— Să nu dea el niciun mesaj, să nu răspundă la telefon toată ziua, a continuat Petcu, ridicând cu două degete un cârnat rumen din castron. A mai făcut d-astea?
— Nicu? Nici mort. Dacă se duce la Mega, lasă mesaj. Iese să plimbe câinele, îmi scrie: „Sunt cu Wizz în parc. Revin într-o oră”. Ia copiii de la școală, se oprește la farmacie, îmi spune tot. Absolut tot. N-are secrete.
— Ar trebui să te bucuri. Ai mare noroc cu el. Sincer, harnic, familist. Ce n-ar da muierile din bloc să fie în locul tău. Bărbat drăguț, săritor, meșter bun la toate. Nu știe să spună nu. Nevastă-mea, Dumnezeu s-o ierte, a zis odată așa, în glumă, că vecinu’ Iubire e unu’ dintr-un milion. Ar trebui clonat. Așa glumea ea, săraca. Dar eu zic că nimeni nu-i perfect și dacă acu’ a ales să nu-ți răspundă, are el ceva, un motiv acolo. Spune sincer! V-ați certat?
— Cu cine să mă cert, păcatele mele? Cu el!? Eu sunt mai năvalnică din fire, mai ridic vocea, mă mai înfoi. La nervi mai arunc o vorbă, îl mai trimit, îl mai bag… știi cum e. Dar nu se supără. Nu țipă, nu lovește, nu înjură. Uneori brusc, doar iese cu Wizz. Odată l-am lovit cu o cratiță, nu mai știu de ce m-a enervat. El s-a înroșit, mi-a prins mâna și-a zis: „Să nu mai faci asta.” Atât. A ieșit din cameră. Cu pași egali, calm, de parcă nu s-a întâmplat nimic. Tremuram toată și-mi venea să arunc tigaia după el.
Femeia a ridicat repede ceașca și a sorbit din ceai, doar ca să-.și ascundă regretul de-a fi vorbit prea mult. Știa că nu degeaba Petcu era poreclit Informatorul. Nu reușea să țină nimic pentru el. Dacă ai fi vrut să împrăștii o veste printre locatari, n-aveai decât să-l rogi pe domnu Petcu să nu spună la nimeni, și-n 24 de ore puteai să bagi mâna-n foc că toți ar fi aflat secretul. Probabil mâine toată scara o să palpite la vestea că ea, Cati de la apartamentul 33, vânzătoare la Profi, mamă a doi băieți, și-a bătut soțul c-o tigaie, până omul a fugit de-acasă.
Momentul stânjenitor se lungea, fiecare era concentrat pe ce avea în farfurie sau scufundat în propriile gânduri. Într-un târziu, Simona a spart tăcerea.
— Ați sunat la poliție? a întrebat adolescenta cu un glas subțire și inconsistent ca ea.
— Evident. Dar zic că trebuie să treacă 24 de ore. Au zis că ora dispariției, e cea la care am văzut că lipsește. Abia pe la șase seara când am intrat în casă am realizat că ceva nu-i în regulă. Nu mi-a scris niciun mesaj toată ziua, dar n-am dat mare importanță. Când am aflat că nici pe băieți nu i-a sunat, am început să-mi pun întrebări. Am apelat pe toată lumea. I-am găsit agenda, și i-am luat la rând toți clienții. N-a fost la niciunul azi. Erau foc de supărați, că nu mai vor să audă de el, că e un instalator bun, dar e neserios. Nicu? Neserios ? Hm. Când le-am spus c-a dispărut s-au liniștit.
— Poliția doarme pe ea. Noi trebuie să facem cercetările, a zis Petcu atacând un nou cârnat sângeriu. Dacă ar putea, ăștia ar aștepta o săptămână, că atunci sigur nu mai e nevoie să intervină. Salarii mari, pensii speciale vor, dar cu munca, mai ușor.
Ioana Caterina Iubire s-a foit pe scaun. Nu venise decât să afle dacă omul din fața ei, pensionar cu mult timp liber și înzestrat cu o curiozitate feminină, l-a văzut ieșind din casă sau nu. Și dacă da, la ce oră, în ce direcție a plecat. Acum, după jumătate de oră de pălăvrăgeală, în bucătăria îngustă în care simțea că aerul e greu și lumina puțină, femeia a simțit o umbră de regret. Acceptase invitația, rămăsese la ceai, dar discuțiile nu duceau nicăieri. Se învârteau ca fumul din țigară și se diluau la fel de repede. Era tot mai convinsă că Nicu, oriunde ar fi fost, era bine. Nu fusese accident, că ar fi sunat-o cineva. Nu ieșise din țară, că buletinul fusese așezat ostentativ, pe polița de la intrare. Mașina era la locul ei, niciun geamantan lipsă, nicio mișcare de bani în cont, iar cutiuța cu bijuterii și dinții de aur ai bunicii nu fusese atinsă.
— Trebuie să găsim cauza, zise Petcu, chiar înainte de a termina de mestecat. Prima întrebare este ce motiv a avut? Zici că nu v-ați certat.
— Dom’le, dacă în 20 ani de căsnicie n-a găsit niciun motiv s-o șteargă, azi cu atât mai puțin. Își iubește băieții, câinele, pe mine, apartamentul, Duster-ul. Face bani. N-are de ce să se plângă.
— Bun. Asta am rezolvat-o. A doua întrebare: unde putea să se ducă?
S-a gândit să-i răspundă că dacă ar fi avut o bănuială, n-ar mai fi fost în bucătăria lui la ora nouă seara. S-a mai gândit că asta e problema ei, că e prea bine crescută, nu vrea să-i spună verde în față că, o fi el bun să vegheze asupra tuturor locatarilor, dar n-are niciun talent de detectiv. La fel de greu i-ar fi fost să-i spună un alt adevăr, că i se întoarce stomacul pe dos de la mirosul de prăjeală și de la orgia carnivoră la care trebuie să asiste. Ca să-și salveze starea de spirit, care oricum nu era în cea mai strălucită formă, a ales s-o urmărească pe Simona, fiica bărbatului. I-a studiat mișcările de tânără crescută la pension, felul elegant cu care își ștergea gura, își așeza șervetul pe genunchi și bea cu înghițituri mici din sucul de mere. Gesturile calme, măsurate, îi erau cunoscute. Lângă tatăl ei, a cărui burtă îl ținea departe de farfurie, trupul filiform al fetei și mișcările ei delicate contrastau ca galbenul pe negru.
— Deci? Ai idee unde putea să se ducă? Poate noi ne dăm de ceasul morții și suntem îngrijorați, în timp ce el stă la o terasă cu prietenii. O să vină acasă abțiguit, o să doarmă bine și mâine o să fie același. Bărbații mai fac din astea, nu-i un capăt de lume.
— Unde naiba să plece? N-are pe nimeni. Niciun prieten. Când un client l-a invitat să meargă la băut m-a sunat să-mi spună, ca să nu mă îngrijorez. Îți dai seama! Numai că azi, vezi, n-a muncit. Nu s-a dus la programări.
— Deci nu bea. N-are amici. Atunci, o iubită? O amantă? O nebunie, ceva?
— Hai, domn’ Petcu! Pe bune! Nicu Iubire n-a știut niciodată ce e aia iubire.
— Totuși, e bărbat. Orice bărbat mai calcă strâmb.
— Eu am zis că vin la un om serios, a pufnit femeia ridicând mâinile spre cer.
Când s-a uitat spre Simona privirile li s-au intersectat. A rămas cu brațele în aer, ca două ramuri stinghere. I-a trebuit mult timp să le readucă pe masă. A înghițit în sec și a scanat-o fără menajamente. O văzuse crescând, că doar erau vecini de-o viață. Fetița care, în loc să se joace cu alți copii, citea sau trăgea cu urechea la ce spun adulții, înflorise discret și se desăvârșise. Nu înțelegea cum de nu o remarcase. O vedea uneori pe hol, pe aleea din față, se salutau și atât. Respectuoasă, timidă, își pleca privirea în pământ și se dădea la o parte. Acum o avea în față în toată splendoarea. Petele de lumină și umbră se jucau pe chipul ei și, pentru prima dată, a simțit un fior straniu – ceva din Simona era teribil de familiar. Nu-și dădea seama dacă era de la ochii negri, înguști și ușor alungiți, de la părul de culoarea castanei, împrăștiat pe umeri ca un voal, sau de la zâmbetul estompat în colțul gurii, care rămânea acolo chiar și când era serioasă.
— Și duba? a întreabat dintr-o dată adolescenta.
— Ce dubă? Ce legătură are cu ce vorbim noi aici? N-ai fost atentă? Doamna Cati a venit s-o ajut să-și găsească soțul. Strânge masa și du-te la tine!
Ioana Caterina Iubire l-a oprit cu un gest scurt.
— Lăsați-o să vorbească, domn’ Petcu! Am învățat asta de la băieții mei. Îi zice brain store, sau nu știu cum. Adică să zică toți ce le trece prin cap. Spune, Simona! Ce dubă?
— Azi dimineață, când m-am dus la școală, pe la opt fără zece, în fața intrării era o dubă albă. Curată, de parcă atunci ieșise din spălătorie. N-aveai cum să n-o remarci. Mai ale pentru ce scria pe lateral.
— Ce? Nu ne mai fierbe! Ce scria?
— „Mută-te cu noi!” Erau litere negre, cu umbre aurii. Nu semăna deloc cu o mașină de transportat mobilă.
— Ah, știu, am văzut-o și eu pe geam. Pe la prânz nu mai era. N-a venit la scara noastră, că aș fi știut dacă se mută cineva. Sigur n-a venit la noi.
— Și email-ul? a continuat Simona, mergând pe un fir logic pe care niciunul din cei prezenți nu-l intuia. Nu țineți minte email-ul? Toți de pe scară l-au primit. Inclusiv eu.
— Da, știu, tâmpenia aia. Câteva zile toți vorbeau numai despre asta. Primiseră același mesaj. Majoritatea erau supărați, că cineva le furase datele de contact. Eu am citit numai introducerea, nici n-am deschis chestionarul. Mi s-a părut o prostie și l-am șters imediat, a spus bărbatul deschizând doza de bere aflată la o întindere de mână.
— Eu am răspuns la toate întrebările, a recunoscut fata.
— Și eu l-am completat. Țin minte când l-am primit. Săptămâna trecută, luni. Am și vorbit cu Nicu, că și el avea același mesaj. Ne-am întrebat dacă e bine să răspundem, dar el a zis că e doar statistică. Și că-i o întrebare interesantă. Mie nu mi s-a părut mare lucru, dar m-am gândit să ajut. Era de la un masterand, care avea nevoie de răspunsuri pentru lucrarea de diplomă. Făcea un studiu. Am zis să-l ajut, că dura numai cinci minute. Ce ți se poate întâmpla de la niște răspunsuri?
— Câteva întrebări și o singură idee: dacă în fața casei ar apărea brusc o mașină și ți-ar propune să te muți, să lași totul în spate și să primești ce-ți dorești, ai face-o?
Adolescenta a aruncat întrebarea ca și cum ar fi așteptat un răspuns. Adulții și-au aruncat priviri pe deasupra mesei. Părea o problemă nouă, pentru care nu erau pregătiți. Din puștoaica liniștită care asistase la toată conversația s-a născut instantaneu o nouă Simona. S-a ridicat în picioare, obrajii i s-au îmbujorat și a început să gesticuleze dezordonat, ca omuleții dansatori postați în fața magazinelor, care sub efectul aerului, își mișcă brațele haotic.
— Da, asta trebuie să fie. Cum de nu m-am gândit! Întâi email-ul, întrebările: Ești mulțumit cu viața ta? Ce-ți dorești? Ce-ai fi în stare să faci ca să-ți împlinești visele? Poți renunța la ce ai? În ce condiții? Și, dacă ți-ar oferi cineva tot ce ceri, ai pleca? Dacă o mașină necunoscută ar opri în fața casei și te-ar invita să te muți… Apoi a apărut duba. Azi, la ora 8 fără 10. Duba pe care scria, cu litere mari „Mută-te cu noi!”. Duba care nu semăna cu nicio mașină din câte am văzut în viața mea: geamuri fumurii, jante aurii … parcă miroseai de afară parfumul de odorizant și puteai să atingi tapițeria de piele fină, să te afunzi în scaunele comode, încălzite. Era ca o promisiune, nu ca o dubă. Ca un cadou.
— Eu tot nu înțeleg. Ce naiba vrei să zici?
— Tati, ascultă-mă! Dimineață n-am făcut nicio legătură. Uitasem cu totul de e-mail. Dar acum, dacă mă gândesc bine… e ca și cum ai potrivi două piese de puzzle. E foarte posibil ca masterandul ăla să-și fi pus în cap să testeze respondenții. La modul real. Poate nici nu e un student în spate, ci un miliardar plictisit, care face experimente pe oameni. Le dă a doua șansă celor care au ales greșit. Se poate. Domnul Iubire ar fi putut să se urce în dubă. Ar fi putut să-și dorească să vadă ce se întâmplă dacă răspunde invitației.
— E o nebunie ce spui. El nu face gesturi pripite. Nu e genul. Tu n-ai de unde să știi, ești încă copil, nu-l cunoști…
— Am 14 ani. Îl cunosc mai mult decât …
Fata a șovăit, și-a ferit repede privirea și, pentru a doua oară, Ioana Caterina Iubire a simțit că știe prea bine sclipirea aia din ochi. Forma feței. Linia sprâncenelor. Aerul.
— Stai! Ce vrei să spui cu asta? a izbucnit femeia. Cum adică îl cunoști mai mult?
— Mai… mai mult ca pe alți vecini. Totdeauna vorbim când ne întâlnim. Mă întreabă de școală, ce fac. Așa e el, politicos. Nu zice niciodată doar bună sau bună ziua. Mereu mai adaugă o vorbă, ceva. Ceilalți vecini nu sunt așa amabili.
Cu asta toți cei prezenți au fost de acord, așa că Petcu a revenit la subiect, gândind cu voce tare:
— Pare o coincindență. Mesajul și duba, doar o concidență. Ia și spală vasele!
Simona și-a scuturat capul, nemulțumită ce cei mari nu văd evidența, dezamăgită că teoria ei a fost respinsă atât de ușor. A strâns farfuriile, a întrebat, pe un ton potolit, pe care îl regăsise rapid după minutele de agitație alimentate de fantezie, dacă mai vrea cineva ceai și a dat drumul la apă în chiuvetă. Redevenise ea. Cu o voce egală, ca și cum ar monologa, a continuat:
— Poate e un test. Un joc. Mașina n-a tras întâmplător la scara noastră. Știa că o să urce…
Palma bărbatului a izbit puternic masa. Zgomotul le-a luat prin surprindere, au tresărit amândouă și s-au întors în direcția de unde venise sunetul. Pe mușamaua cu maci o muscă neagră, aplatizată cu forța, rămăsese lipită de-o petală. Simona a umplut buretele de detergent. Musafira a mulțumit, s-a ridicat și s-a îndreptat grăbită spre ușă.
— S-a făcut târziu. Mă duc să văd ce fac băieții. I-am lăsat la televizor cu o pizza și le-am promis că stau puțin.
— Dar n-am lămurit nimic, a răspuns administratorul, ștergându-și urmele de muscă pe pantalonii de trening. Fiică-mea a venit c-o idee trăznită… nu trebuie s-o iei în serios.
— La revedere, Simona!
Bărbatul a condus-o până la ușa de la intrare și-a insistat să afle ce s-a întâmplat, de unde decizia bruscă de-a pleca. Atât cât putea el să vorbească în șoaptă, a luat-o la întrebări:
— Vecină, ce-i? Te-ai supărat? Tocmai prinsesem un fir și acu’ vrei să pleci? Hai în sufragerie să mai vorbim. Dacă Nicu Iubirea ar fi urcat în duba aia, cum pretinde asta mică…
— Nu de-aia plec. E târziu.
— Acu cinci minute era tot târziu. Te-ai schimbat la față și ai sărit de pe scaun. Ce-ai?
— Uite ce e. Până la urmă, dacă Nicu asta a vrut, să mă lase, drum bun și cale bătută. Să zicem, prin absurd, că cine se urcă în dubă, ar primi o altă viață. Să zicem, prin absurd, din nou, că Nicu a făcut-o. Ok. Ar trăi la Paris, sau într-o cabană la munte. Ar avea bani, altă nevastă, alți copii și tot ce-și dorește. N-ar mai fi instalator, ar fi ministru. Și? Ar rămâne același om plicticos, cu mesajele lui enervante și stilul lui rigid, ca o foaie cu pătrățele.
— Poate o să-și găsească rostul. Nu l-a găsit aici, în Pitești, în blocul 7G. Poate i s-a dat prea puțin, și el n-a știut ce să facă cu puținul. Poate s-a urcat în…
— Lasă-mă, domn’le! Te iei după Simona? E o copilă. Probabil citește povești SF și nu m-ar mira să aflu că mai crede în basme cu zâne. Dar viața nu funcționează așa. Nu-ți dă nimeni alta. Nici lui, nici nimănui. Alegi într-un fel și nu mai e drum înapoi. A doua șansă nu există. Și, repet, după toate astea, nici nu mă mai interesează unde e. A vrut să plece, ducă-se!
— Văd că te-a enervat rău fiică-mea.
Femeia a apăsat clanța, a salutat și a ajuns din doi pași la balustradă. A pus piciorul pe prima treaptă și s-a uitat înapoi la corpul masiv al domnului Petcu, care bloca toată ușa.
— Dumneata ai fost marinar, nu?
— Da, dar numai câțiva ani. După ce s-a născut asta mică am renunțat, mi-am deschis un chioșc. Știi, ăla de la gară. De ce întrebi?
— Așa mi-a venit. Noapte bună!
Cu fiecare pas, cu fiecare treaptă urcată, din toate fragmentele ultimelor minute bănuiala a devenit certitudine: Simona era leită Nicu.
Pe palierul dintre etaje a deschis geamul larg. A scos capul, ca să vadă cât mai mult de-a lungul clădirii, cât mai departe pe stradă. Aerul cald, un strop de vară rătăcit în toamnă, o ținea pe loc. Orașul moțăia sub o pernă de nori și ea simțea că e singura respirație, proaspătă, vie, gata să se desprindă. Presimțea, fără nicio logică și fără ca măcar să creadă în existența ei, că duba e aproape. Mută-te! Ar fi spus da. Ușa s-ar fi deschis automat, ar fi pătruns în interiorul căptușit cu piele bej, cu lumini bleu și muzică în surdină, s-ar fi lăsat pe spate și ar fi așteptat să renască, să trăiască. S-ar fi îndepărtat, ca și cum nicio ancoră n-ar fi ținut-o pe loc.
Când a intrat în casă băieții i-au sărit în întâmpinare.
— Mama, unde ai fost atâta timp? Credeam că și tu ai plecat, ca tati. Că ne-ai lăsat.
— Cum să vă las? Hai, că-i târziu. Puteați să aruncați și voi cutia asta la gunoi. Cu cine-oți semăna!? Și, ia uite câte firimituri ați făcut pe covor. Hai, la duș și la culcare! Unu- doi!