Nu se lăsase încă ziua peste parc și nici prospețimea nu se instalase în vegetația de pe marginile drumului la vale, când Bogy ieși în curtea din spate pentru a se aerisi și a tatona, discret, plecarea. Era la Rweena de trei-patru ore, dintre care vreo două se zbenguise cu succes, întărâtat de bași și de restul zbenguielii fruity din jur. Vorbise un pic, râsese un pic, fumase mult, dar asta de chef și nu de stres, deci una peste alta un party chiar finuț, dacă l-ai fi întrebat atunci. Dacă l-ai întreba acum, ei bine, ar fi mai mult spre okish, na: că erau piesele prea agresive și pline de voci sexy wannabe care inundaseră setul de la un timp, că era oboseala asupra căreia nu intervenise cu nimic tot party-ul sau lumea vag cunoscută care se risipise prematur și fără la revedere în timp ce lumea apropiată – Nico – era pe combinație și dorea intimitate, dispoziția lui Bogy se cam stinsese. De fapt, doar ora încă prea civilizată și banii totuși necivilizați pe care îi dăduse pe intrare îl mai țineau acolo prin curte, într-o expectativă seacă, pe măsura unei nopți care sfârșise prin a fi okish, na, cum se gândea deja că-i va rămâne arhivată. O noapte pe care a meritat și n-a meritat să o piardă și pe care poate că o va și boscorodi a doua zi, când nu va avea chef de nimeni și se va consola cu două filme alese mai mult la nimereală, care poate îl vor surprinde plăcut, poate nu. Puiul de satisfacție masochistă care însoțea tristețea gândului îl sperie însă un pic, și, ca să nu se mute pe telefon, se mută mai bine pe parcul încă neintrat în zi, oferit ca priveliște de cele câteva felinare sporadice.
Genul de priveliște care nu cucerește în sine, dar care te câștigă totuși odată ce-ți devine familiară, cum era pentru el de la un timp. Fusese priveliștea mai tuturor reculegerilor de la Rweena, priveliștea de la care își încărcase elegiac țigara și căreia îi înapoiase fumul iscat din contemplație. O priveliște pe care o văzuse nu o dată prin pupilele bubuite, ritmată de bașii estompați ce răzbăteau de dinăuntru, pe care o somatizase în dulceața stării de grație, cu augurul său cețos, cu prospețimea sa cu miros de ploaie sau de iarbă, cu panta șerpuită a dealului convingător de păduros din unghiul ăsta, cu siluetele discret-fosforescente – de la windbreakere – care o coborau spre cuib la primele ore ale dimineții până se pierdeau sub linia orizontului. Și cumva la fel arăta și acum, minus lumina răsăritului, minus glamourul îmbătător al detaliilor.
Întristat, și totuși îndulcit de gândul că termenul de comparație era cu el încă, Bogy scoase telefonul, unde văzu că se făcuse 4. Își croi drum printre niște mesaje venite astă după-amiază pe un fost grup de facultate, ceva urări de Sf. Constantin și Elena care nu făceau decât să îi amintească să dea grupul pe mute, și îi scrise lui Nico cf, eu m-aș cam duce în curând.
*
Doar că Nico nu văzu mesajul, prinsă cum era în interacțiunea jumate dans flirty jumate discuție intelectuală pe care o avea de vreo orăcu Silviu. Silviu, tipul ăla mai mare, cu barbă, hanorac vișiniu, cum i-l descrisese lui Bogy când, retrăgându-se împreună pentru a adăposti prima bere pe o măsuță, îl reperase într-un colț înconjurat de oameni de vârsta lui, pe care o estimase pe la 32, deși acum nu mai era așa de sigură. Silviu era antropolog, și nu de oricare, ci antropolog cu studii publicate în engleză și google scholar competitiv. Nico știa deja asta de pe facebook, unde îi mai citea pe diagonală postările (de bun simț dar cam prea dese lol), și știa că nu e puțin lucru. Fusese și ea un an la antropologie, până să se sucească, sub presiunea părinților și cam neizbutit, pe jurnalism, și văzuse cum arată în medie o cercetare de acolo (nu bine, let her tell you). Așa că, da, oamenii ca Silviu erau, cumva, speranța, și nu orice speranță, ci speranța unui domeniu max de important și în același timp underrated.
În mod curios, însă, când Silviu a și venit către ea, convins că se cunosc de undeva sau că măcar a mai văzut-o prin preajmă, Nico nu a mai simțit nimic din aura care îl învăluise până atunci. L-a privit, în schimb, puțin contrariată. N-ar fi zis că cineva ca el s-ar băga în seamă așa, deși sigur că, retrospectiv, întrebarea era mai degrabă ce cascadorie se aștepta ea să vadă, men are fundamentally the same, spune probabil cu exemple o memă undeva în lume. Că s-ar băga în seamă la un party în general, el mică celebritate a lumii academice, el persoană semi-publică, nu o mira și i se părea în fond ok. Rămânea în schimb surpriza de a se trezi tocmai ea în postura de aleasă, surpriză plăcută, sigur, dar și de natură să inhibe o persoană ceva mai anxioasă ca ea. Nu întâmplător, îl căutase din priviri pe Bogy atunci în primele minute ale interacțiunii și, întâlnindu-l într-un târziu, căci greu fără ochelari, oscilase puțin înainte să îi facă semn că totul ok. Era un obicei pe care îl instituiseră din mers, fără să discute propriu-zis despre el, dar care contribuia destul de mult la liniștea de care avea nevoie pentru a merge la party-uri și a se și bucura de ele; un obicei pe care s-a bucurat să îl vadă ținut și atunci, fie și numai pentru că îi dădea posibilitatea de a spune, cum iată că și făcuse, totul ok, nu-i nevoie.
Și chiar s-a dovedit totul ok cu Silviu, un ok spre drăguț chiar, se gândea acum, după o oră în care vorbise-dansase cu el. Bifaseră, razant dar quality, detalii biografice, politică, televiziune, clubbing, iar trecerile fuseseră fine, de nivelul unei conversații între oameni compatibili care se văd a doua sau a treia oară. Silviu vorbea ce e drept cam mult, dar era bine că nu intra totuși în acele derive narcisice[1] de care Nico se temea deja din reflex. Nu, Silviu rămânea, cumva, la nivelul de ego-boost al unei persoane care încearcă să se facă plăcută, nivel gestionabil și fun cu puțin noroc, iar asta cu atât mai mult cu cât încercarea se întâmpla, ca la Silviu, inclusiv prin lucruri și recomandări în sine bune de știut, pe care Nico le putea păstra independent de cum rămânea cu el[2]. Și mai era și cute, nu putea să nu admită. Cute-frumușel, dar și cute ca prezență, cum se mișca stângaci dar harnic pe muzică, cu roșu în obraji și baza scalpului puțin transpirată. Pentru Nico, erau exact genul de detalii de care avea nevoie pentru a lăsa în spate persona lui de facebook și a-l lua ca persoană irl, ceea ce era, for starters, important, dacă tot erau into each other, după cum a putut confirmat și Bogy că sunt la ultima privire pe care le-a aruncat-o înainte să iasă, cu gând de plecare, în curtea din spate.
Nico încerca să nu se gândească însă la toate astea. Avea lucruri mai bune de făcut și, spre bucuria ei, chiar le făcea. Discutase nu o dată la terapie că ar ajuta-o să lase în anumite situații partea de gândit pentru după, și pe moment doar să embrace momentul. Să asimileze pur și simplu experiența, cum parcă se exprimase atunci Dora, adică, acum, să se bucure de intimitatea unui tandem nou și dezirabil de minte-corp, de surpriza plăcută care era Silviu băgându-se în seamă cu ea, de surpriza și mai plăcută că mersese bine. Singura întrebare de care nu scăpa era cea despre unde va duce toată chestia, dar, cum părea că mai e de vorbit niște timp, situația nu ardea, și deci nici întrebarea nu o ardea pe ea. Iată-l pe Silviu apucându-i șoldul opus prin spate și trăgând-o către el, iată-i unduindu-se unul pe lângă altul pe o piesă în sfârșit drăguță, iată-i și în mijlocul unui pupic pe care Nico îl tot simțise venind, pe care iată-l escaladând, mulțumită reciprocității, în sărut full-on, din care se întoarseră radioși și pe poziții mai apropiate decât părăsiseră. Silviu sparse primul tăcerea:
– Ok, this was nice.
Și îi căută privirea pentru a se asigura că aprobă, apoi continuă:
– Eu aș mai da o tură pe la bar, ce părere ai? Vrei ceva?
Ceea ce surpinse puțin pe Nico, dar prea puțin ca să-i împiedice tonul degajat-pisicos, rezervat pentru momente în care se simțea realmente bine, ca ăsta:
– Mm, poate-e o-o berică?
Și, după o pauză, pe tonul normal:
– Dar cred că aș rămâne pe aici, că am un amic pe care l-am cam abandonat și aș da două minute pe la el dacă tot te duci.
– Sigur.
Și plecă, dar nu înainte de a-i zâmbi, complice, dacă văzuse bine, cu vibe de revenim, și a primi înapoi de la Nico zâmbet & salut tandru cu palma întinsă și degetele jucăușe, cu vibe de da. Și, la o adică, în contextul mai larg, cu vibe de ce seară, mami, cine ar fi crezut, cum o și puse pentru sine în cuvinte, profitând de câmpul vizual lăsat liber de dispariția lui Silviu după colț. După care se întoarse cu gândul către Bogy, care o duse la cum ea inițial nu vrusese să vină, dar o făcuse de dragul lui, știind că era curios de muzică și că n-ar fi venit singur, și, în fine, înapoi, sau în lateral, la cum fusese seara pentru Bogy. S-ar fi bucurat să fi fost bine și pentru el, fusese cam low parcă în ultima vreme. Fuma iarăși zilnic și, din câte își dădea seama, nu mai prea dăduse pe la master. I-ar fi prins bine un party reușit, uneori chiar îl încărcau astea, văzuse cu ochii ei. Bogy. Unde o fi,totuși? Nu-l văzuse cât se plimbase preț de gândurile astea prin încăpere, și, de fapt, nici de ceva vreme.
Abia atunci scoase telefonul și îi văzu mesajul, care data de suficient de demult încât să existe posibilitatea să fi plecat deja. Porni spre curtea din spate printre corpurile prinse în mișcare, ajutându-se, pentru subtilități, de rafalele luminoase care țâșneau de la pupitru. Tot piesa drăguță de mai devreme. Iat-o dându-și ultimele măsuri în prezența deja audibilă a unei alte piese mai sincopate și mai agresive. Păcat, fusese piesa lor,dacă era s-o ia așa, și nu-i trecuse prin cap să shazameze, dar asta să fie problema. Uite-o și pe Miru, hello, long time no see în economia serii. Încă trei depășiri reușite și uite și ușa din spate. Parcă s-a mai golit un pic față de înainte, se mai gândi aproape de prag, cum își făcea curaj să privească afară. Apoi scoase capul și îl găsi pe Bogy chiar pe direcție, cu spatele, la țigară, vorbind cu un tip. Ceva legat de minimale, avu impresia după un nume care răzbătu până la ea, semn căera în regulă și n-avea sens să mai iasă acum după el. Slay.
Pe drumul de întoarcere, se opri la un moment dat puțin absentă, scăpă de carcasa grijii care tocmai se infirmase, și începu să-l caute din priviri pe Silviu.
*
– Un Nu Zău, să zic, că n-a fost el neapărat cel mai vedetă dintre ăștia vechi, dar era acolo, contribuia la peisaj, și când îl prindeai să pună pe undeva, bă, îți dădea, nu-și bătea joc de seara ta. Nici de seara, nici de starea ta, înțelegi ce zic, și râse cu complicitate, atent însă și la reacția lui Bogy, pentru a vedea dacă intrase bine.
Părea că da, așa că zise mai departe:
– Tu poate n-ai prins, dar dacă dai pe youtube Nu Zău 2007-2008 și după îi asculți un set de acum o să vezi că o să zici și tu că bă, ceva s-a întâmplat.
– Uite că Nu Zău n-am prea băgat, admise Bogy, conștient că pierde puncte în skandenbergul tacit de referințe care avea loc în paralel cu conversația, de care îi păsa deși știa că n-ar trebui.
Nu Zău era genul de DJ pe care îl mai tot văzuse, fără a intra pe fir, prin line-upuri și profiluri de soundcloud și pe care îl stocase alături de Mihigh, Prichindel, Pe Dant, Djfacmuzică și alte nume cu hook jucăuș mai mult sau mai puțin reușit pe care le întâlnise de-a lungul carierei sale încă scurte de ascultător de, larg spus, techno, ceea ce uite că era prea puțin pentru interacțiunea de acum. Alungă însă repede gândul de inferioritate și chiar atunci veni și completarea lui Rache:
– Da, să cauți. Nu că e interesant neapărat el ca evoluție individuală, dar e așa, ro-minimalul in a nutshell. Îți arată cum s-a trecut de la piesele alea care puteai să zici că duc mai departe o tradiție, că au niște influențe asumate, că au sound design al lor, că sunt ok să își selectezepublicul, la astea de acuma.
Și, gesticulând din mâini la adresa ăstora de acuma:
– Acuma e așa, pe hai să nu fie prea dark, hai să nu fie prea auster, hai să placă la toată lumea, și tot așa până te trezești că muzica nu mai are nicio legătură cu punctul de unde a pornit.
Lui Bogy însă tocmai că astea de acum îi plăceau mai mult dintre minimale – un BRYZ, un Marcu Rareș, un Hrisq, de ce nu –, așa că remarca lui Rache îl puse oarecum în gardă. Sigur, îi ascultase și el pe tătucii de la [a:rpia:r] și pe continuatorii lor (Barac? Cezar? Dubtil? – the consensus is lacking) și o făcuse, acum că se gândea, îndrumat chiar de oameni ca Rache, connaisseuri puriști mai în vârstă pe care îi vedea foarte cool și de care se simțea în același timp intimidat cu niște ani în urmă. Retrospectiv, însă, tot rafinamentul și conceptualismul primului ro-minimal – da bro dar ai auzit ce discret e hi-hatul ăla, țâsc și atât, nuu șpșeuuuh ca la disco-n plm – nu făceau cât o singură linie de bass și niște clape groovy care să te umple de, well, voie bună, shouldn’t that be the point, dacă tot dansăm?, cum îi plăcea să spună de la convertire încoace, și cum spuse și acum, de fapt, doar că strict pentru sine, ca pentru a-și apăra simbolic jucăria de un atac nemeritat. Pentru Rache, în schimb, care se uita deja întrebător, nu mai scoase decât ceva despre cum mai evoluează lucrurile și e și sănătos să fie așa, tot ce se mai putea după cele multe secunde în care rătăcise fără să vrea printre ale sale și uite că stricase flow-ul conversației. Rache ridică sprâncenele și capul a înțelegere, dar doar pentru a lăsa subiectul să treacă. Apoi spuse că dă o fugă până la bar pentru refill, brb.
O gafă, e adevărat, dar abia prima dintr-o interacțiune care mersese nesperat de bine până atunci, se consolă Bogy, privindu-l cum se îndepărtează. Aveau să îi mai dea cel puțin o cheie, poate tot cu muzică, dar mai împăciuitor, poate cu prăjeală, poate cu joburi, poate cu ceva ce află din mers că au în comun, poate cu un subiect mai călâi dar bun în lipsă de altceva, cum sunt, să zicem, planurile de viitor apropiat. Deja se lungiseră, oricum, mult peste ce se așteptase când îl văzuse venind 35 give or take, hanorac PORC, plete-bărbiță, pahar de whisky cu ceva cocktail de tip după culoare și îi ghicise în avans intenția de a intra în vorbă. Nu l-ar fi bănuit atunci de minimale, părea doar un pic din altă poveste. Un alternativ de mai demult, axa Street Delivery – Controlul vechi sau ceva pe acolo, people who came of age during the late 2000s and are now a bit baffled by all this new stuff happening, cum își spusese Bogy în timp ce-l compara, de-a lungul primei țigări împărtășite, cu media semnificativ mai flamboaiantă-la-modul-lejer a aparițiilor de la party.
Și ok, nu era chiar asta, dar nici foarte departe. Bazarea cu care vorbea despre muzică îl luase prin surprindere și poate chiar îl impresionase puțin, e adevărat, dar rămânea o varietate dogmatică de bazare. Și-l și imagina încercând să facă față muzicii deșănțate de dinăuntru, în care pesemne că auzea doar măsura stricării muzicii adevărate de odinioară, dansând forțat de împrejurări și în modul cel mai nepotrivit, hello dansul macho-auster cu antebrațul ridicat până la jumătate și cu pumnul strâns făcând sparring pe ritm. Și mai era, desigur, și numele, prezență mentală nouă și incandescentă pentru Bogy din cauza calamburului „hipsteRache” pe care îl făcea posibil. Hipsterache, adică un hipster înțelept și acru, care îi pune la respect boșorog-style pe ăștia mici, „bro, eu în 2004” și înruditele, cum conturase preventiv conceptul, prefigurând deja un moment din viitorul apropriat în care avea să-l introducă în spațiul unei caterinci cu Nico.
Sigur că, trei țigări mai târziu, după ce omul i se deschisese și se dovedise drăguț, în orice caz mai drăguț decât impresia pe care și-o făcuse la răutate în acele prime minute ale interacțiunii, după ce primise recomandări de tehnică muzicală și labeluri de la el, după ce împărtășiseră initimitatea bittersweet a statului pe tușă post-party, se simțea cam prost că gândise toate lucurile astea. Dar, în fond, poate că și Rache le gândise pe ale lui despre el, și atunci erau chit. Aolo Gen Z-ul dându-și cu părerea despre muzică sau ce romgleză are pe el sau pe dinăuntru e copil de bani gata și se vede, lasă sh-ul. Că ce scund e, mai știi. Sau poate tocmai că nu le gândise, ci urmărise strict să aiba o discuție cu el, cum te-ai aștepta să urmărească în general oamenii când se bagă în vorbă. Și atunci, ce mai, fusese rău. Se acrise. Constatarea și vulnerabilitatea care veni cu ea îl săgetară bine preț de o clipă, iar privirea începu să îi călătorească, survival mode, în căutarea unui ceva până atunci neglijat care să-l scoată de acolo. Până la urmă găsi: era de la starea proastă, no big deal, altfel ar fi mers dacă ar fi fost și el mai în formă. Și își aminti, ca pentru a se asigura că chiar așa era, de tristețea de mai devreme, când priveliștea parcului nu-l atinsese, obligându-l să se mute pe telefon spre a alterna absent între scrolluri pe insta și aplicația uber care se încăpățâna să pretindă 30 de lei+, unde ar fi și rămas pentru cine știe cât timp dacă n-ar fi fost Rache.
Rache, da, că de la el pornise. Minimale adevărate. Vequii. Rache, pe care, dacă era să fie sincer, îl și invidia un pic cu o parte din el. Teoretic, toată povestea asta cu I was there, cu trecutul ca posesor al unei autenticități de care prezentul și viitorul nu vor mai fi niciodată în stare i se părea lamentație de om care își idealizează, că oameni suntem, na, tinerețea trecută și deci și referințele care s-au nimerit în ea. Practic, nu putea să nu se teamă că, dincolo de reflexul ăsta, există niște adevăr în faptul că nu mai apar așa multe chestii realmente noi ca înainte. Sau, tocmai, că apar atât de multe încât niciuna nu se mai poate impune cu adevărat, până în punctul în care să te oblige să ai o părere în legătură cu ea. Că niciuna nu mai poate fi, fie și pentru o perioadă, chestia. El, de exemplu, ce va prinde? Ce nume sau content sau stil sau mișcare va apăra ani mai târziu până în pânzele albe, în fața unui juveniles care n-a prins, dar își dă cu părerea? Nu că și-ar fi dorit să ajungă acolo, normal, dar, în sine, să nu aibă nimic notabil trăit la prima mână în anii în care avea și toată disponibilitatea suna cam nasol parcă. Și, uite, Rache cel puțin avea asta. Mini-scena timișoreană de IDM din early 2000, serile cu Rhadoo vechi sau din Web în care se auzea în premieră la noi trance clasic, petrecerile cu Villalobos și discipolii în Mamaia 2006-2007, Gazette și înghesuiala sa loved up, Dealul Cetățuii căscându-se charismatic în spate, chiar și Guesthouse-ul când abia se deschisese, era obscur și avea sonorizarea aia care, bă, rupea, nu mai găseai nicăieri așa. Chestii de nișă și aparent mici în economia vieții, dar care probabil te făceau să te simți la bordul a ceva. Sau cine știe, poate nu, poate oamenii nu-și dădeau seama pe moment ce se întâmplă și recuperau abia după, când întâmplarea era deja epuizată. Și poate atunci, tocmai pentru că știau că nu mai vine înapoi, o înfloreau pentru posteritate.
Nemulțumit că se melancolizase iarăși, Bogy privi înapoi către Rweena, pe a cărei fațadă chic-industrială de fostă fabrică cărămizile începeau să se coloreze sub razele dimineții, cum era și timpul, și îl izbi, cum era și timpul, că Rache nu se întorsese de la bar și că, la cât timp trecuse, nici că se mai întorcea. Ghosted, altfel spus, fix ce nu mai avea nevoie, dar în fine. Nu-i rămânea decât să plece, așa că se întoarse o ultimă dată spre intrare, cu gând să-și ia la revedere de la Nico, dar nu mai apucă să pornească, pentru că exact atunci o văzu ieșind. Își pusese ochelarii și arăta din nou ca ea, iar asta îl mai încălzi puțin: Nico. Încercă, în secundele pe care le mai avea până să ajungă la el, să îi ghicească starea. Obosită? Poate un pic meh-uită? La o adică părea pe zero. Intuiția fu că nu mersese cu tipul.
– Uber? îl întrebă direct, simțindu-l că simțise.
– Hai, eu fix acum voiam să mă duc, dar sincer mă gândeam că mai stai.
– Da, nu, și confirmă repede prețul pe aplicație, pe care o avea deja pregătită cu adresele, tot 30 de lei+, dar măcar erau doi.
– Ah. Pare rău. Din cum vă văzusem părea că merge într-o direcție, dar avu imediat impresia că răsucea cuțitul în rană și îi păru rău de completare.
– Mergea, totul cute și lovey-dovey, până primește ceva mesaj și zice că trebuie să plece. Că sorry, că a fost drăguț, că ne mai vedem. În fine.
– Dubios totuși. Dar mai dă-l și-n plm.
– Eh, da, whatever. La tine?
– Eu aveam un mic bromance cu acest hipster pe nume Rache, până să mă ghostuiască cu scuza că se duce până la bar. Practic așa am ajuns.
Și surâse, camuflând binișor un amar pe care Nico totuși îl simți.
– Ah, da, că v-am văzut vorbind. Hipster pe nume Rache ai zis? Gen hip-ste-rache?
– Fix hipsterache. Mă rog, nu știu dacă chiar așa îl chema sau era poreclă, but still.
– Aceste nimereli.
– Efectiv. Dar da, o seară okish, ce să zic. Mă oftic de muzică mai mult, în afară de două-trei-patru-bucați ce-am mai prins la început, cam subțire.
– Adică s-a stricat și Rweena?
– Eh pula, nu. Max dacă încă trei party-uri de acum o să fie tot așa va trebui să ne întrebăm la modul mai serios, dar mai avem până acolo.
– Eu glumeam, cred că e chill. Mie și seara asta mi s-a părut în regulă, dar mă rog, îți dai seama că muzica a fost mai mult în background.
– Mai bine sincer. Dar tare, mă bucur.
– Yes.
Și, după ce aruncă un ochi în telefon, simțind că minutele trecuseră:
– Hai să mergem și noi, că ne așteaptă domnul… Robert.
*
Watching every motion in my foolish lover’s game
On this endless ocean, finally lovers know no shame
Turning and returning to some secret place inside
Watching in slow motion as you turn around and say –
Take my breath away. Take my breath aw-waaayyy, dar neutralitatea dimineții, a oamenilor pe care îi vedea pe geam abia lansându-se în zi, a domnului Robert, care se afla la muncă lângă și chiar pentru ea, a însuși Magic FM-ului căruia îi călca acum pe urme cu vocea interioară, veniseră cu vibe de gata joaca prea puternic ca să se mai poată amuza până la capăt. Simțise, ce e drept, declicul încă de acum câteva minute. Probabil când îl lăsaseră pe Bogy în Vitan. Prezența lui ținuse până atunci noaptea în stadiul de încă-în-desfășurare, dincolo de sfârșitul oficial care fusese, să zicem, comanda de uber. Acum, Rweena i se părea dintr-o dată departe, mult mai departe decât cei trei kilometri și ceva pe care-i coborâseră pe Splai și străzi adiacente dintr-acolo. Și la fel i se părea și story-ul de pe insta cu berile de sosire. Elan de început de seară. Dar între timp gata joaca. Și, drept dovadă, răspunse cuviincios întrebării privitoare la rostul pe care s-ar fi cuvenit să-l dea telefonului proaspăt plecat de pe story – facebook.
Pe facebook, evenimente petrecute cu succes, fotbal, urări datate de la mulți ani, dar mai ales reacții pe marginea grevei profesorilor din preuniversitar. Oamenii pe care îi avea în listă de la job, no wonder, anti- (copiii! nu mai dau bacul copiii!) sau pe adevărul e undeva la mijloc. Oamenii mai din bulă categoric pro (2400 de lei erau bani ok pentru 2018 poate, acum practic înseamnă jumate). Da, it’s that simple, aprobă și Nico. Tot prin postările din bulă, un screenshot de la Digi24, unde burtiera proclama connection rusesc cu privire la sindicatele din educație, și nu oricum, ci în prezența unor invitați de vază din societatea civilă și mediul universitar. LiviuDragneaPSD, dar și Rusia, hear hear.
Și cu asta, se văzu deja luni înapoi la job, dând talpă pentru șase-șapte-opt știri, fușerind din lipsă de timp, regretând după că nu le-a făcut mai bine pe alea două-trei dintre ele de care chiar îi păsa. Măcar de n-ar fi accidente sau scandaluri cu droguri, că deja nu mai putea, dar venind din weekend aproape sigur vor fi. Și în rest? Poate vreun star american care ne-a părăsit? O inaugurare sau o zi a porților deschise pe undeva prin țară, litoralul care și-a deschis porțile pentru primul val de turiști de anul acesta, cu mic, cu mare, românii au luat cu asalt plajele din Mamaia, Eforie Nord și Vama Veche, convinși de vremea bună și de prețurile încă prietenoase? Sfinții Constantin și Elena, români & românce de nota zece, Farul campioana Superligii după derby-ul decisiv cu FCSB, un animal simpatic sursa tiktok, așa, de final? Și sigur, greva profesorilor, dar despre asta nu va scrie ea, fiind subiect care intră pe „politic”, din fericire – ar fi pus-o să fie anti- măcar la modul discret. Zero chef de toate astea, dar în fine, a fost un vineri-sâmbătă drăgu.
Și mai era și jumătate de duminică, de ce nu, fie și ea jumătate mai pe low energy. Bordul mașinii arăta 7, dacă se culca la 8 și dormea șase ore, 8+6 = 2, de la 2 până la 12ish zece ore. Timp pentru citit un pic, cafea cu cineva – sau vizită pe la a ei? nu mai fusese de mult, dar parcă fix atunci n-ar fi intrat, lasă, va trece într-o seară a săptămânii viitoare –, cumpărături, netflix, câteva scrolluri pe culcate. Chinuit un pic, dar merge. Clar n-ar fi mers însă și cu after pe la Bogy, apropo de mai devreme, când o întrebase, cum mergeau spre mașină, dacă era obo,vrând să premeargă n-ar mai intra un film și-un pai, chilluts așa?-ul, dar ea fusese obo. Făcuseră destul de des din astea când erau amândoi la început de job și normal că îi era și ei puțin dor, dar ar fi însemnat culcare la 11-12 și de acolo s-ar fi decalat toate, poate inclusiv în săptămâna care venea, dacă era să doarmă prost și duminică spre luni din dorința de a înghesui cât mai multe. Lasă, some other time. Fusese drăguț și așa. Putea să treacă în compensație pe la Bogy pe la cafenea, intra de marți pe tură parcă. O bârfă mai așezată practic, în care ar profita de lipsa presiunii de a se distra pentru a afla mai ca lumea ce mai face, în care i-ar povesti mai cu cap și coadă cum fusese cu Silviu, presupunând că i s-ar face nevoie până atunci.
Căci acum, pe moment, parcă nu ținea să-i zică. Privind strict spre deznodământ, nu era nicicum în legătură cu Silviu, nici supărată că nu se ținuse de acel zâmbet de revenim cu care plecase să mai ia ceva de la bar, nici lovită în orgoliul propriu sau, mai rău, îngrijorată că făcuse ea ceva greșit. Poate cel mult dezamăgită că-și văzuse elanul picând odată cu dispariția intempestivă a sursei sale și intrigată de motivul dispariției, i.e. ce veste putea să primească totuși la ora aia? Nu părea chiar ceva serios-serios, și atunci, ce, un cineva care avea nevoie de el, o fostă? Sau o actuală, care nu neapărat că i-a scris, dar față de care s-a simțit dintr-o dată prost, căci, acum că se gândea, parcă prea îi venise vestea imediat ce se sărutaseră. Și totuși zâmbetul acela – primul, nu cel de la la revedere-ul oficial, pe care și-l amintea și acum retrăgându-se după nici o secundă la t0 – i se păruse sincer. Anyway. Ajunsese. Da, acolo era bine.
Ură zi frumoasă, coborî și se îndreptă spre ușă, încercând să evite cu pașii dudele poluate care tot cădeau la poalele blocului grație finalului de mai. Doamna Cristea tocmai ieșea, așa că o ură și pe ea. Mai anemic decât și-ar fi dorit, dar în fine, oboseala. Chiar se simțea dintr-o dată foarte obosită. În oglinda din lift, aranjându-și din reflex bretonul, văzu că își agățase cotul de la cardigan în ceva. Cardiganul Carlo Colucci. Luat dintr-un vintage online cu 130 cu ceva timp în urmă, prea puțin ca să accepte că deja se dusese. Poate totuși nu se dusese. Nu era gaură-gaură, era doar puțin deșirat, să-l ia la maică-sa când va trece în vizită, poate îl rezolvă. Să fi fost chingile alea ascuțite de la cuierul garderobei? Design industrial edgy la figurat și la propriu, îi veni. Scoase cheile, descuie și, pe măsură ce se descălța, hotărî fără demachiat și skincare, cu spălat pe dinți. Merse către baie, se ținu de cuvânt, și trei minute mai târziu era în dormitor, cu pahar de apă și cu pijama cu tot. Cam lumină. Să tragă storurile.
Instalată în pat, deschise telefonul și îi ieșiră în cale trei mesaje de la Bogy. Un link, faptul că îl trimite în spirit de când se va strica Rweena, să ne amintim că a fost așa, și pupy, nb. Răspunse cu react de inimioară pe toate mesajele și îi întoarse pupy–ul. Linkul l-ar fi lăsat în mod normal pe a doua zi, dar intuise că probabil era o piesă pe care o shazamase chiar seara aceea. Poate chiar piesa aia, de când îi era lumea mai dragă cu Silviu, cum ar fi. Că tot o voia suvenir. Ia. https://www.youtube.com/watch?v=AN7mpG8UaZw.
Nu era aia.
[1] Că am făcut, că am fost, că sunt singurul care, că lumea-mi zice că, provocări & momente de răscruce în care his truly a ales / făcut bine, anecdote care încep neutru cu eram o dată și se termină cu laurii culeși direct sau indirect de narator, pe toate le îndurase Nico în numele jobului, iar patru ani erau, believe her, deja prea mult.
[2] Vezi un articol timpuriu și cam naiv despre scena de clubbing în Bucureștiul anilor 2000, publicat în ceva antologie la Polirom (?), în care se face comparație cu scena din UK (?) și ideea este că la noi e un fenomen mult mai middle class decât acolo, cum pregătise deja Nico rezumatul, pentru când îi va povesti lui Bogy și poate lui Horațiu.
🤖 Ce spun roboții Daniel și Laura despre acest text: