– Contrar mitului sihastric pe care l-a dezvoltat în jurul său până la sfârșitul vieții, Salinger a căutat cândva faima și vizibilitatea. În 1940 el nu era încă autorul celebrului roman De veghe în lanul de secară și al clasicelor povestiri despre familia Glass. Atunci, ar fi dat orice să devină un scriitor marcant al publicului cititor american și, totodată, o sursă care merită să fie citată la marile întruniri literare de peste veacuri. În 1940, la douăzeci și unu de ani, Salinger nu avea cititori. Mai mult decât atât, a fost o perioadă în care s-a simțit atras de teatru și aspirațiile sale se îndreptau către o carieră actoricească, iar singura modalitate prin care dorea să se implice în scris era în calitate de dramaturg. O alegere ciudată, trebuie să recunoaștem, dacă urmărim evoluția lui ulterioară în pustnicul pornit pe procese împotriva oricui se abătea de la legea drepturilor sale de autor și arăta minima intenție de a-i pune opera în scenă. Sub îndrumarea mentorului Whit Burnett, nu și-a dezvoltat atât de mult râvnitul rol de dramaturg, cu toate că a dat mereu dovadă de talent în arta dialogului și a indicațiilor scenice. În schimb, cursul lui Burnett l-a ajutat să își șlefuiască prima povestire publicată vreodată într-o revistă: The Young Folks. Ați apucat să o citiți?
Câteva aprobări tacite și ușoare aplecări ale frunții, însă nici un „Da” hotărât. Am decis atunci să mai adaug câteva idei, doar-doar voi stârni o reacție mai vocală a studenților mei.
– Narată la persoana a treia, povestirea ne prezintă experiența izolării tinerei Edna Phillips. Adolescenta participă la o petrecere studențească, unde majoritatea băieților sunt atrași de frumusețea răpitoare a altei fete aflată mereu în centrul atenției: Doris Leggett. În Young Folks facem cunoștință pentru prima oară cu lexiconul lui Salinger, unde sunt cuprinse toate cuvintele care exprimă excesul de eleganță verbală al vorbitorilor și tendința lor pentru intelectualismul fals și sofisticărie. Adjectivul care stăruie obsesiv în Young Folks este “grand”, tradus în limba română prin: distins, grandios, important, suprem, somptuos, dar în sensul peiorativ. Rămasă cu sechele dintr-o relație amoroasă cu Barry, Edna îi respinge pe toți băieții care încearcă s-o abordeze la petrecere, urmând ca aceștia să se prosterneze la picioarele frumoasei Doris. Victimă a propriei logici autodestructive, singura consolare a Ednei rămâne faptul că standardele sale înalte îi justifică indisponibilitatea în rândul băieților. Povestirea surprinde și un aspect care îl va preocupa pe Salinger în scris mult timp de acum înainte: povestea unor idile pierdute. Chiar dacă a înșelat-o pe Edna, Barry stăruie de mai bine de un an în memoria fetei. Salinger își exersează stilul prin dialoguri între personaje preocupate excesiv de propria persoană și de personalitățile lor monotone. Excluderea ei din acest cerc o obligă să sfideze lumea și să o desconsidere, nerealizând că propriul ei dispreț este lipsit de greutate morală, lucru ce îi accentuează și mai puternic înstrăinarea.
Din toată sala, Simona părea singura care mă privește și mă ascultă cu interes. Uneori aveam impresia că intervenea în discuție doar ca să învioreze puțin atmosfera stânjenitoare a cursului, pe care deocamdată nu reușeam să îl transmit mai departe puținilor prezenți. Fără zâmbetul ei încurajator, cred că aș fi intrat în pământ de mult timp. Sau poate, cine știe, nu mă adresam cui trebuie.
– Dincolo de debut, a intervenit ea ca o zeiță salvatoare, Young Folks pare o povestire inspirată direct din anii de tinerețe ai autorului, când Salinger a fost o persoană extrem de sociabilă și nu de puține ori a dat dovadă de ospitalitate ieșită din comun, petrecând ore în șir în compania tinerilor și a interminabilelor discuri de vinil. Am parcurs puțin și bibliografia critică din suportul de curs și am găsit următoarea mărturisire extrem de interesantă a unei tinere din anturajul lui: „De fiecare dată când voiam să plecăm de la el, Jerry [Salinger] ne spunea: „Mai rămâneți puțin să mai ascultăm un disc”, fumând țigară după țigară, fără să vorbească prea mult, majoritatea timpului doar ascultând. Părea să se simtă de minune cu noi în preajmă și de multe ori m-am întrebat de ce face asta în mod repetat? Am bănuit într-un târziu că lucrează la o nouă povestire cu adolescenți, iar noi eram porcușorii lui de guineea.”[1]
Intervențiile Simonei aveau mereu efecte miraculoase, fiindcă îi trezea din marasm și pe ceilalți participanți. Veliar nota de ceva vreme cu creionul în carnețelul lui pedant, schița de zor cu mâna stângă, semn că urma o nouă prelegere caracteristică:
– Cred că nenea Salinger vrea să ne prezinte natura contradictorie a unor tineri care au o altfel de relație cu societatea în care trăiesc. Au avut întotdeauna mult timp la dispoziție, trăiesc laolaltă deși sunt destul de maturi, fac aproape totul împreună, testează în relațiile lor raporturi supuse altui ritm și altei temporalități decât oamenii în general. Au timp pentru tot felul de excese. Ajung ușor la perversitate sau cruzime pentru că în lumea lor se autoguvernează. Ei sunt prezentați exact așa cum sunt, fără simpatie, oprobiu sau milă, fără kitsch sentimental. Adolescenții lui Salinger sunt o specie de lobbyiști. Toată lumea crede așa: dacă ceilalţi ar îmbrățișa aceleași valori ca și ei, am trăi într-o lume mai bună. Iar valorile în care credem sunt procese de optimizare a lumii. Bineînțeles, cu toții avem repere – profeți, zei, profesori, intelectuali – care stau mai bine ca noi la optimizarea respectivă și care ne dau faimoasele direcții sau modele în viață. Când eram mic, percepeam oamenii mari ca fiind mai „personaje”, pentru că păreau mai lipsiți de simțul ridicolului, mai neatenți la cum arată, mai restrânși, mai singuratici, mai fixiști. Criteriile unui adolescent nu sunt un sistem de referință în care să te încrezi, vorbește vârsta din ei, însă oamenii mari sunt totuși mai economicoși. Oamenii mari sunt mai specializați, ei nu au timp, au responsabilități și fixuri. Adulții știu ce vor și sunt obosiți sau enervați sau distrași de preocupările altora. Maturitatea însăși este așa. Numai în lumea kitsch-ului e slăvită tinerețea. Adolescenții nu pot fi personaje credibile fiindcă sunt asistați. Tinerii occidentali semi-asistați de stat, părinți sau fundații care le prelungesc frontiera vârstei. Nu și copiii săraci din lumea a treia. Sau copiii teroriștilor musulmani care sunt programați de mici să ucidă. Pattern-ul lor comportamental lasă loc și surprizei, neprevăzutului. Mai interesat aș fi să citesc povestea lor decât pe cea a unor puberi americani asaltați de hormoni la diverse petreceri private. Ce vreau să spun e că nu aș oferi prea mult credit acestui tip de proză, mai ales că ea a fost scrisă la o vârstă precoce când, inevitabil, Salinger suferea de sindromul propriilor sale personaje.
Touché!
Am resimțit pumnul în plin plex, dar m-am redresat pe jumătate:
– Poate că tocmai acesta e și motivul pentru care Salinger nu a adunat într-un volum cele aproximativ douăzeci de povestiri etichetate chiar de el însuși drept „stângăciile tinereții mele”. Desigur, neoficial există câteva ediții piratate, publicate fără autorizația lui. Însă obiectiv vorbind, povestirile neantologate nu sunt nici eșecuri usturătoare, nici capodopere nerecunoscute, ele conțin un amestec propriu de stiluri, personaje și neliniști. Nu trebuie să uităm că, prin ele, tânărul scriitor aspirant a urmărit să se plaseze și să se impună în topul ierarhiei de pe piața literară americană. Biograful Ian Hamilton consideră că în momentul în care a început să scrie „după o formulă și limită de caractere impuse”, Salinger și-a pierdut inocența. Scria pentru bani, adaptându-și în mod conștient stilul după normele de popularitate impuse de revistele care se vindeau cel mai bine: Good Housekeeping, Mademoiselle, Cosmopolitan, Story, University of Kansas City Review, Saturday Evening Post, Esquire și Collier´s. De fapt, într-una dintre cele mai inspirate prime povestiri, The Heart of a Broken Story, el își parodiază în revista Esquire propria poveste superficială de dragoste din Collier´s, ceea ce dovedește că Salinger încerca totuși că scrie mereu într-un echilibru constant între talent, ironie și compromis. Sechelele și angoasele din urma participării la cel de-al Doilea Război Mondial sunt subiectul celui de-al doilea tip de proză asupra căreia Salinger și-a concentrat atenția. The Magic Foxhole, A Boy in France, The Hang of It și Personal Notes on an Infantryman sunt povestiri foarte scurte, după cum ați observat dacă le-ați citit, unele dintre ele de câte o pagină, cu finaluri surprinzătoare care ascund mici lovituri de teatru. O parte a povestirilor despre război îl pomenesc și pe Holden Caulfield, care înainte să devină eroul-cult al romanului De veghe în lanul de secară, este soldatul dispărut care nu s-a mai întors la vatră. Puțini cititori știu că Holden este primul personaj al lui Salinger care își asumă condiția paradoxală de „absență a unei prezențe” – un individ absent fizic, dispărut, pierdut sau mort, dar care bântuie obsedant viețile celor care l-au îndrăgit. Exact în această ipostază se regăsește și imprevizibilul Seymour Glass, o altă legendară absență a unei prezențe, dar care s-a bucurat de mai multă faimă și atenție decât Holden-ul din faza incipientă – din simplul motiv că în momentul conceperii big brother-ului familiei Glass, Salinger era deja un autor consacrat. Holden își mai face apariția și în Slight Rebellion off Madison și I´m Crazy, creionări timpurii ale ceea ce avea să devină De veghe în lanul de secară. Refuzul și încăpățânarea lui Salinger de a nu strânge aceste povestiri timpurii într-un volum se datorează convingerii că ele nu au meritat acest lucru, nici atunci și cu atât mai puțin mai târziu, când erau deja perimate. Preferința lui de a păstra aceste texte într-un cvasi-anonimat a împiedicat critica să inițieze o analiză mult mai amplă asupra operei sale, iar multora dintre fanii lui Holden Caulfield le-a furat dreptul de a ști că rădăcinile eroului se întorc în timp cu zece ani înaintea apariției lui oficiale pe piață. Pentru fiecare o sută de mii de cititori ai romanului De veghe în lanul de secară există și câte un cititor al povestirilor „de tinerețe” ale autorului și mi se pare cel puțin ironică întâmplarea că tocmai scrierile din cea mai publică perioadă din viața lui Salinger sunt și cele mai puțin cunoscute.
Natașa a profitat de momentul de pauză pentru a lua cuvântul:
– Nu aș fi atât de reducționistă precum Veliar. Eu le-am citit ca pe niște colaje de imagini articulate într-un limbaj deloc sofisticat, firesc şi natural, care se desprind treptat de carte pentru a da lectorului impresia unei trăiri într-un spaţiu adiţional, criptic, pe care îl percepi şi îl asumi aproape instantaneu, într-un acces de generoasă simpatie și empatie. Pitorească, dar şi emblematică, cu o plinătate a ideii care stă să fie descoperită, proza lui Salinger se lasă pipăită şi văzută. Asemănător cu efectul produs de întâlnirea unui tablou plin de culoare, atingerea pupilei pare a vibra la întâlnirea cu toate cuvintele care nivelează şi irigă o lume proprie, completă numai la exigenţele metaforicului. Parcurgând cu atenţie textele, interludiile sale scriitoriceşti, precum şi eticitatea crucială a zicerii, am avut senzaţia descoperirii unei fineţi epice cu totul specială, din care transpare o deplină detaşare de rigiditatea formelor convenţionale în scriere. Dependente unele de altele, prozele păstrează prin tema lor o unitate cu structură bipolară. În vreme ce corpusul de texte permite observarea dimensiunii de la care se creează anumite locuri de semnificare, proprii autorului, amănuntul simbolic se lasă examinat îndeaproape. Fluide şi metaforice, aceste povestiri imprimă cititorului ritmul entuziast al descoperirii directe.
S-a oprit. Am încercat să asimilez informația, dar creierul mi se prăjise. Cu ochii minții, mă străduiam din răsputeri să vizualizez frazele Natașei și să le reasamblez ca la orele de analiza frazei, cu nădejdea că odată schimbată topica și ordinea cuvintelor, mesajul se va limpezi.
– Nu le văd chiar atât de dependente, am reușit să îndrug după ce procesorul meu și-a dat restart. Ăsta e și farmecul și neajunsul acestor prime încercări, până la urmă, că sunt atât de diferite stilistic unele de altele…
M-a salvat vocea stridentă a lui Veliar, care a intervenit tranșant:
– Numai puțin, dacă îmi permiteți! Natașa, sorry, dar nu-mi dau seama din discursul tău dacă te referi la Borges sau la Vasile Alecsandri. Ar putea fi oricare dintre ei și, în același timp, nu e vorba de nici unul. A încerca să-ți urmărim șirul ideilor e ca și cum am construi un castel de nisip pe fundul mării. Înțeleg că era frumos pe vremea trubadurilor și asemenea artificii de limbaj metaforic făceau furori printre domnițele însetate de ceremonii retorice îmbibate de prețiozitate. Bărbații erau curtezani. Femeile ascultătoare. Copiii cuminți și cu inteligență peste medie. Structuralism, Derrida, criză, societate, alienare, paradigmă, cramponarea tenace și participarea la modurile tribal-comunitare de organizare socială. A-ți ascunde lipsa de conținut după o draperie bombastică și prolixă se numește snow job!
– Ce-nseamnă snow job? se aude o voce baritonală din al treilea rând.
Chiar așa, ce-nseamnă? Eram la fel de nedumerit precum studentul, dar nu dă bine ca astfel de întrebări să vină din partea profilor, ei trebuie să știe totul.
– O expresie în limba engleză, a completat mecanic Veliar, care se referă la încercarea de a înșela sau a păcăli prin utilizarea unor argumente, explicații sau expuneri elaborate și complicate, dar fără substanță sau acoperire reală.
Mi-am dus palma în dreptul gurii ca să ascund șocul. Doamne, nici eu nu o puteam servi mai bine! Bieții cetățeni din Hiroshima au fost privilegiați atunci când le-a căzut cerul în cap, comparativ cu knockout-ul din care Natașa nu își mai revenea nici acum, la minute bune după fluierul final al arbitrului. Desigur, în sală nu au întârziat să apară izbucnirile zgomotoase de râs.
– Vai de mine! am îngăimat. Cum o să vă mai pot vorbi acum despre studiul înduioșător-ironic al eroinelor salingeriene?
O glumiță la care doar Simona a zâmbit.
– Ați citit Elaine și The Long Debut of Lois Taggett? Ce impresie v-au lăsat?
Veliar a răspuns cu aceeași emfază:
– Aceea că principala preocupare a lui Salinger din acea perioadă era să creioneze personaje care ajung, cu sau fără voia lor, în contexte sociale degradante. Cuvinte cheie: strălucire înșelătoare, artificial, pierderea identității, idile eșuate, consolare emoțională, provincialism, genune.
– Genune? întreb mirat.
– L-am adăugat de la mine, la derută! a zâmbit, afișându-și toți dinții.
Spre deosebire de alți studenți, ale căror intervenții erau de cele mai multe ori întrerupte de poticneli de tipul „ăăă” sau „deci”, răspunsurile lui erau tot timpul calculate și reci. Expresia „briciul lui Occam” i se potrivea atât în sensul propriu, cât și cel figurat. Gândirea și vorbitul erau pentru el procese simultane, niciodată acțiuni consecutive. V-am prevenit, Veliar nu putea fi o ființă umană, era robot!
– Ah, în The Long Debut… am resimțit în tonul autorului satirizarea obsesiei pentru materialism a clasei mijlocii a anilor ´50, a completat el. Pe de cealaltă parte, acțiunea din Elaine se derulează în compania unor personaje aparținând clasei de jos. Elaine e comparată cu Rapunzel, prințesa cu păr de aur din basm. Spre deosebire de inteligenta Lois Taggett, Elaine lasă de dorit din punct de vedere intelectual, având nevoie de nouă ani și jumătate să promoveze ciclul primar. Farmecul ei se bazează exclusiv pe aspectul fizic, drept dovadă că în timpul unei scenete școlare are de interpretat rolul static al Statuii Libertății. Singura asemănare pe care cele două eroine o împărtășesc, dincolo de farmecul lor ingenuu de Lolite, este că ambele, din motive diferite, devin victimele prădătorilor sociali.
– Ai putea șterge puțin din rânjetul ăla de satisfacție când spui asta, a intervenit pe neașteptate Natașa.
– Sufletul pur, intențiile curate, dorința nemărginită pentru iubire și, mai ales, averile lor, atrag mereu bărbații lascivi și vânătorii de comori, nicidecum feții-frumoși, dragă Natașa! nu se lasă nici el mai prejos.
– Ai face bine să nu mai folosești termeni pe care nu-i cunoști, diavole! Sufletul pur și iubirea sunt doar concepte abstracte pentru tine, precum șaorma și ciocolata, nimic mai mult. Știi doar că îți oferă o stare de bine.
– Aici îți dau dreptate, Natașa. Inima este depozitarul sentimentelor noastre, așa cum burta, organ cu rating mai slab, dar la fel de vital, este depozitarul superficialelor emoții. Pădurea de clișee – asociată acestor cuvinte care trezesc, exprimă sau provin din senzații ori sentimente puternice – ne ajută, din păcate, doar la capitolul binele învinge. Pe care îl regăsim într-un singur loc, știi bine. În basme.
– Știi, fraiere, circulă o vorbă printre prietenii mei, că dacă nu ai sentimente, nu faci gastrită. Toți, iubind sau consumându-ne pentru câte ceva, avem forme mai ușoare sau mai avansate de gastrită. Tu, în schimb, sunt convinsă că ai un stomac perfect sănătos! – Aaaah, misterul ondulatoriu al cuvintelor cu „S”. Admirația cu care sunt de obicei înconjurate le smintește, ca pe vedete. Sau inflația rostirii lor le devalorizează. Sentimente, Semne, Simboluri, Senzații: trebuie bifate dacă vrei să te exprimi într-una din cele șapte arte. Dar, în orice caz, musai să te exprimi cu inima. Simțuri Supraevaluate. Sociologii ar trebui să verifice dacă aceste cuvinte corelează cu kitsch-ul. Strabism. Siropel. Stomac Sănătos. Strigă. Sparge. Superbe Sintagme Scăpându-ne Semenii de Seriozități Scandaloase. Simte!
[1] Shirlie Lamothe, în Catherine Crawford (ed.), Writers on J.D. Salinger and His Work, New York, Thunder’s Mouth Press, 2006, p. 12.