A pășit în afara bărcii încurcându-se în sfoara ce atârna la capăt, cu care barcagiul a prins-o de mal. Și-a ținut bine geanta foto în caz că aluneca. Încă nu știa că era ceva și mai important într-o căzătură.
Portul Sfântu Gheorghe era de fapt o adunătură de câteva bărci și un ponton nou de lemn, pe care stătea scris, cu litere aurite, numele comunei, vopsite prospăt, probabil înainte de ultimele alegeri din mai.
— Mulțumesc frumos, șaizeci de lei ați spus că face? a întrebat Geo scoțând banii din portmoneu.
— Da, perfect, a zis omul luând banii. Ca să ajungeți la bază, mergeți pe acolo în față, până la cherhana, de unde luați trocariciul, așa îi spunem pe aici, e un tractor cu vagoane. Faceți vreo douăzeci de minute până la plajă. De acolo, în zece minute de mers pe jos, pe malul mării, sunteți la baza de cercetare. O să vedeți oricum eoliana, nu aveți cum să o ratați, e foarte înaltă.
— Aș vrea să ajung acum până acolo acolo, știți ce program au?
— Din jumate în juma de oră sunt curse. Mai prindeți trocariciul, e doar ora șase. Iar ca să veniți înapoi de la mare, cred că ultimul e pe la 8 seara în iunie.
— Mersi, mă grăbesc, sper să prind o cursă acum spre bază.
— Păcat că nu mai funcționează de câțiva ani. Și când te gândești că pe vremuri făcea curent pentru tot satul. Tot se distruge, domle’ în țara asta.
Așa a fost, a zărit eoliana din depărtare și în timp ce se apropia de plajă, l-a cuprins o stare euforică.Simțea că va fi un subiect bun acolo. Citise despre ea, văzuse și poze, dar în realitate era mult mai impresionantă. Plaja era aproape pustie, se vedeau câțiva oameni care se plimbau în depărtare. Așa era la început de iunie la mare în România, erau puțini amatori de întâlniri marine. Și-a adus aminte de verile când venea cu ai lui la mare, la început de vară, pentru că era mai ieftin decât în sezon.
Pe măsură ce se apropia de baza de cercetare, silueta ei creștea și se contura pe cer deasupra apei, ca un monstru marin din cărțile pentru copii.
Ajungând lângă ea, l-a zărit în ușa casei mici, construită la baza eolienei, pe Mihai, inginerul cu care vorbise la telefon zilele trecute. Era un bărbat de vreo șaizeci de ani, cu părul cărunt, vâlvoi și ciufulit de vânt, cu fața și mâinile bronzate, cu un chip fără expresie, părea îngândurat. Probabil nu-i prea convenea vizita lui, i se păruse cam necomunicativ la telefon.
— Bună ziua, sunt Geo Toma, fotograful, am vorbit la telefon acum câteva zile, am venit pentru reportajul despre turbina eoliană.
—A, englezu’, bună, vă așteptam, sunt nea Mihai, cum îmi spune lumea. Eu am grijă de minunăția asta, zise el arătând înspre ea.
Eoliana era o construcție imensă, cilindrică, avea cam douăzeci și ceva de metri înălțime, cu un schelet de fier pe patru nivele. Pe fiecare etaj, tronau de jur împrejur palete imense, vreo treizeci – patruzeci pe fiecare nivel, care se mișcau încet stânga-dreapta, parcă din inerție. În mijloc era un spațiul gol, o inimă interioară dăruită vântului. Arăta cu totul diferit față de structura modernă a eolienelor de azi.
În câteva locuri lipseau palete, semn că era dezafectată. Baza experimentală de testat turbine din Sfântu Gheorghe era oprită de ani buni, mai rămăsese doar construcția și paznicul ei, un inginer care fusese acolo de la deschiderea ei în anii ’90.
— Când m-ați sunat, m-am mirat că mai e cineva interesat să scrie despre proiectul ăsta, mai ales cu tehnicile noi de turbine eoliene. Sunt o grămadă în Europa, chiar și în România.
— Sunt interesat de povestea acestei eoliene, de când am aflat despre ea. Abia am așteptat să o văd. Anul acesta am început un proiect despre istoria eolienelor, pe care aș vrea să-l public într-o revistă din Europa. Baza de cercetare de aici are cea mai fascinantă istorie.
— Sunteți jurnalist? Pentru ce ziar faceți reportajul? Din Anglia?
— Da, momentan locuiesc în Londra și colaborez cu mai multe ziare și reviste. Și pe partea de reportaj fotografic, dar scriu și articole. Acum scriu pentru National Geographic. Am plecat acum mulți ani din țară. Inițial în Statele Unite și apoi m-am întors în Europa.
— Haideți, intrați să vă lăsați rucsacul în casă și apoi să vă arăt puțin baza. Unde stați? Ați găsit cazare în sat?
— Da, am vorbit ieri la telefon cu o doamnă, are camere libere. O să merg mai pe seară acolo. Am vrut să vin direct aici s-o văd, nu am mai avut răbdare să mă cazez.
— Baza asta e toată viața mea, de peste treizeci de ani stau aici, e tot ce am, e familia mea. Nevastă-mea n-a rezistat mai mult de zece ani și m-a lăsat aici, s-a întors în București cu fiu-meu, care începuse liceul. Ce să zic, motiv să se mute și ea înapoi în oraș. Mai vin din când în când pe aici, eu nu am mai fost pe continent de cinci ani. Nu-mi mai trebuie mie orașe. Așa-i zic Bucureștiului și tării – continent. Mă simt izolat aici, ca pe-o insulă. Mai bine așa, aici e viața mea, între ape și vânt. Uite, am făcut cafea, doriți? Haideți, luați loc.
— Mulțumesc, stăm puțin aici, apoi aș vrea neapărat să văd azi și eoliana, să intru în ea. Mâine fac ședința foto și vă iau un interviu. O să-l înregistrez, dacă nu vă deranjează, ca să-l pot transcrie apoi pentru articol.
Când au intrat în ea, s-au oprit în interiorul ei gol. Eoliana se ridica în jurul lor până la cer, ca un cuib care-i conținea. Privind în sus, paletele ei păreau penajul gigantic al unei pasări rare. Locul părea din altă lume.
Nea Mihai l-a condus în miezul eolienei, arătându-i scheletul și prezentându-i etajele.
— Uite, paletele care lipsesc de acolo de sus, le-am dat jos și le repar. O pot porni uneori pentru teste, dar nu o pot lăsa să funcționeze mai mult de o oră-două, nu mai face față presiunii. Paletele sunt din fibră de carbon, e destul de greu să le refac. Nu prea am materiale și fonduri avem foarte puține de când au întrerupt funcționarea ei. Sper să o pornim din nou, am promisiuni mari de la minister, sunt interesați de ea, mai ales că este o invenție 100% românească, patentată. Până atunci, am grijă de ea să trăiască.
— Poate în urma reportajului pe care îl scriu, se mai schimbă ceva, primiți o finanțare să continuați proiectul.
— Sper că nu faceți vreo sugestie din asta când scrieți, ăștia de la minister sunt bătuți în cap, plus se schimbă mereu pe acolo oamenii. Abia așteaptă un motiv să o închidă de tot. Cel mai bine ar fi dacă nu publicați nimic, zise el privindu-l fix.
Geo i-a evitat privirea. I se părea cam ciudat să-l audă zicând asta.
— Păi, pentru asta am venit, nu? Cum să nu public? Lucrez la articolul ăsta de câteva luni, am adunat mai multe povești despre invenții abandonate și dezafectate. Ce ziceți, când pot face poze aici?
— Haideți mâine dimineață și ne urcam în ea. O și pornesc, dacă vreți să vedeți cum merge. Acum se întunecă curând și mai bine să nu vă prindă noaptea pe aici.
— Ce repede a trecut timpul, a zis Geo privindu-și ceasul. Cred că nici nu mai găsesc cu să mă întorc. O să merg pe jos.
— Faceți vreo cincizeci de minute până-n sat. Aveți grijă. E pustiu drumul. Ne vedem mâine.
Se însera. Drumul spre sat a început pe malul pustiu al mării, prin nisipul plin de ciulini și scoici. A continuat pe drumul de țară care lega plaja de sat, bombardat de gropi și plin de praf. Geo se tot gândea cum era viața în locul ăsta uitat de lume? Îi plăcea povestea omului care iubea atât de mult eoliana, încât își lăsase familia, ca să locuiască într-o bază aproape părăsită, la capăt de lume. Poate îl va puta ajuta cumva să o pună din nou în circuit.
Drumul i s-a părut interminabil. Era singur, noaptea, într-un loc pe care nu-l cunoștea. Îi părea rău că nu fusese mai atent la venire, să rețină mai bine drumul. Aproape se întunecase și de câteva ori i s-a părut că aude pași în urma lui. Și-a aprins lanterna de la telefon. Drumul era mărginit de tufișuri și pomi mici, uscați și plini de praf. Se auzeau clar fâșâieli și mici zgomote. S-a oprit brusc și a zis tare:
— E cineva acolo?
Nimic, niciun un răspuns. A început să se gândească că poate l-a urmărit cel de la eoliană. Îi răsuna în cap cum îi zisese că mai bine să nu publice nimic. Oricum, nu el hotăra, avea deja o aprobare de la minister să scrie despre baza de la Sfântu Gheorghe.
Mergea tot mai repede, l-au apucat transpirațiile. Îi era și ca naiba de sete, ce tâmpenie că nu își luase niște apă la el. Iar a auzit zgomote prin tufișuri.
— Hei, hei, a strigat, cine ești?!
O fi vreun câine sau vreun șacal, și-a adus aminte că atunci când venise cu tractorul, auzise pasagerii vorbind ceva despre șacali. Nici nu știa nimic despre ei, dacă atacă oameni sau nu… și-a scos telefonul. Avea semnal. S-a apucat să caute pe Google… șacalii atacă oamenii, nu a găsit nimic despre asta. S-a mai liniștit un pic, între timp a grăbit pasul atât de tare, încât aproape fugea.
Ce prostie, să nu ia la el ceva cu care să se poată apăra. Tot asta îi venea în cap. Măcar vreun sprei paralizant sau un briceag… de parcă cu briceagul se putea apăra de șacali… gânduri amestecate îi tot treceau prin cap, când a zărit în depărtare luminile satului. A ajuns în sfârșit pe ulița principală și s-a liniștit.
La cazare, o doamnă drăguță i-a deschis și după ce i-a arătat camera, l-a întrebat dacă nu vrea să ia cina.
— Avem plachie de pește cu mămăliguță. Multă lume vine la noi doar ca să guste mâncarea de pește. I s-a dus vestea. Merită să încercați.
— Sigur că da, mulțumesc mult, chiar sunt rupt de foame.
Gazda i-a indicat să stea la o masă de pe terasă și a apărut rapid cu mâncarea.
— Cum de ați ajuns așa târziu la noi? Ați fost pe canale sau la mare?
— La baza de cercetare, fac un reportaj despre ea. M-am întâlnit cu paznicul ei.
— A, ați vorbit cu nea Mihai. Eoliana aia e viața lui, stă acolo de când s-a construit. Nu e doar paznic, e inginerul care a început proiectul ăsta. A fost în echipa care a proiectat-o.
— Îl cunoasteți? Vine și el din când în când la câte o plachie bună? a zâmbit Geo, în timp ce înfuleca înfometat.
— Mai demult ne vizita. Însă de când a plecat nevastă-sa la oraș, vine tot mai rar prin sat, stă izolat acolo. Nu-l mai scoți din ale lui. Încă speră că o funcționeze din nou.
— Erați aici când s-a construit?
— Da, eram tânără, am făcut liceul la Tulcea, apoi m-am întors să trăiesc în Sfântu Gheorghe. Eoliana aia a fost ceva nemaivăzut pentru locurile noastre. Era o atracție și pentru turiști. Veneau însă și mulți oameni de știință să vadă invenția. De peste tot din lume. Am avut cazați chiar și pe unii din Canada. Apoi au oprit proiectul. Acum, nici măcar copiii din sat nu mai sunt interesați de ea. E moartă. Doar nea Mihai mai crede în ea. Primarul nostru ar și dărâma-o, dacă ar putea. Dacă l-ar lăsa de la minister. I-a zis odată asta lui nea Mihai, s-au certat rău de tot. De atunci, nici nu mai vrea să vadă oamenii din sat. Vine doar la magazin, nu mai vorbește cu lumea. A îmbătrânit și el, s-a ciudățit. Nu mai primește la el pe nimeni din sat. S-a izolat de tot. Tot ziceam cu vecinii de pe aici, că și dacă își dă duhul, nu o să știe nimeni.
*
A doua zi a ajuns înainte de amiază la bază, a așteptat tractorașul. După sperietura de aseară nu a mai avut niciun chef să meargă singur pe drum. A întrebat de trei ori la ce oră era ultima mașină înspre sat.
Îi ajungeau câteva ore să facă poze și să ia informații care să-l ajute să scrie articolul.
S-a gândit că ar mai putea rămâne încă o zi în zonă, să vadă și canalele de pe Dunăre, mai ales că nu mai fusese niciodată pe brațele Dunării.
Nea Mihai îl aștepta în interiorul eolienei, i-a povestit vreo oră despre ea, despre cum a început proiectul aici, despre cât de inovatoare fusese ideea în anii ‘90 când o construiseră. Cum reușiseră să ilumineze tot satul de la energia produsă de ea. Nu înceta să-și exprime dezamăgirea că nu profitaseră de invenția asta ca să o replice, să o dezvolte la scară largă, s-o vândă și altora sau măcar să o folosească în continuare. Și mai ales că acum, sunt folosite atât de mult eolienele. Merg bine proiectele cu energia vântului. Doar eoliana lui e părăsită, nu-i mai pasă nimănui de ea. O să moară odată cu el, era sigur. Dacă nu ar fi fost el acolo s-o îngrijească, ar fi ajuns de mult timp o schelă părăginită, un schelet uriaș, uitat lângă mare.
— M-am tot gândit că poate vă conving să nu mai scrieți despre ea, mi-e frică că în urma reportajului se va întrerupe de tot proiectul eolian și va trebui să plec de aici. Nu aș suporta gândul să părăsesc locul ăsta.
— Îmi pare rău, chiar nu aș vrea să se întâmple asta, nici nu cred ca ar putea avea așa un efect articolul meu, e doar un articol simplu cu poze, care nici măcar nu va apărea în limba română.
— Nu e nimic simplu cu finanțările ăstea de la minister, cu toți politicienii ăștia care se schimbă, bombăni nea Mihai. Hai s-o pornim, e vânt bun azi, o să meargă ca lumea, să vedeți ce frumos dă din aripi.
Mașinăria a început să scârțâie, să trepideze, toate paletele se mișcau, prindeau viață. Forfota lor era din ce în ce mai intensă, vuietul lor prelua vântul și-l descompunea. Sunetul aduna zgomote din mare și din tumultul ei, și se suprapuneau peste șuierul haotic al vântului, compunând note care păreau o simfonie.
Nu se mai puteau auzi din cauza zgomotului. Nea Mihai i-a făcu semn să urce după el pe o scară simplă din fier. Au ajuns deasupra ultimului etaj de palete montate, unde exista o mică punte de jur împrejurul eolienei cilindrice, de unde se putea vedea de sus toată baza.
De acolo, cu emoția de a descoperi așa un loc incredibil, Geo a văzut marea cu valurile ei în mișcare continuă și canalele Dunării care se împleteau în ea.
Făcea fotografii în continuu, ca într-o transă, stăpânit de tumultul ivit din suflul eolienei. Ar fi vrut să prindă în poze toată mișcarea ireală și sunetele de acolo. Cadre din toate părțile, fotografii înspre mare, cadre tehnice, altele artistice.
Apoi din senin, a simțit o lovitură puternică în spate, apoi încă una cu mai multă forță, care l-a dezechilibrat. A căzut, alunecând peste punte, printre barele vechi de siguranță, care lipseau complet în multe locuri. S-a agățat de una din palete care i-a rănit brațul în mișcarea ei întețită de vânt. S-a prăbușit în gol urlând.
Corpul s-a izbit pământ. A zvâcnit de câteva ori. Apoi a rămas nemișcat într-o baltă de sânge, care-i pornea de la cap și se întindea încet, încet în jurul lui. Aparatul foto zăcea lângă el, cuprins de pata roșie.
Nea Mihai l-a privit de sus cu ochi pierduți, murmurând ca într-o transă… Stai liniștită, nu plec, nu te părăsesc. Sunt aici. Nu plec, sunt aici…
A coborât încet câte un etaj, mângâind din când în când scheletul eolienei, care părea din ce în ce mai vie. Avea suflu și voce. Era toată numai aripi și respirație. O pasăre imensă care nu-și putea lua încă zborul. În sfârșit, din nou, erau doar ei doi pe lume.