După-amiezile stăteam pe bătătorul de covoare și ne legănam picioarele în gol. Grasu fluiera o secvență din Für Elise, el era ăla cult, făcuse trei ani de pian. Când exersa acasă mă-sa îl supraveghea cu o nuielușă, cum greșea, jap!, primea una peste degete. Urmasem și eu câteva săptămâni cursuri de vioară la Școala de Muzică, dar mi-am dat repede seama că era mai simplu să mimez ce făcea Jean-Luc Ponty, decât să mă trezesc cu bătături la degete.
Sincer, mi-e greu să-mi amintesc ce mutre aveam pe atunci. Probabil patetice și, oricum, mai arogante decât era cazul. Urmăream fetele care treceau prin fața blocului și le botezam cu numele unui hit.
Ileana era Whole lotta love. Mergea cu pași mari, lăsându-și greutatea pe călcâie. Așteptam să ajungă în dreptul nostru cum așteptam să izbucnească solo-ul lui Jimmy Page din amalgamul zgomotos de la mijlocul cântecului. Shake for me, girl / I wanna be your backdoor man. Trecea mai nepăsătoare ca troleibuzul 84, deși sunt sigur că ne observa fețele lungi cu coada ochiului.
Carmen mergea pe Black Sabbath. Veșnic îmbrăcată în negru, cu o tașcă de cânepă agățată de umăr. My life was empty, forever on a down / Until you took me, showed me around. Ne plăcea să credem că Sweet Leaf ascunde câteva grame de hașiș pe fundul sacoșei, printre caiete și penarul cu creioane colorate. Nu deslușeam însă nicio chemare sub stratul de fard, umbrit de tușul gros pus pe pleoape.
Mai simplu părea cu Ana-Maria. Arăta ca o carte deschisă, deși într-o limbă necunoscută nouă. Ne imaginam cum izbucnise într-o dimineață de iulie, pe care se vede că o ratasem. Țopăia senină în tenișii ei albi, chinezești. Era o chestie tare să ai teniși albi, cel puțin ălora chinezești nu le puțeau tălpile așa nasol ca celor făcuți la Danubiana. There I was on a July morning / Looking for love… Ne holbam în urma ei și jur că poalele fustei i se legănau la fel de năucitor ca duetul de final dintre orga lui Ken Hensley și Moog synthesizer-ul mânuit de necunoscutul, pe atunci, Manfred Mann.
Și mai era Beatrice. The last but not the least. Nu, doamnelor și domnilor, ci dimpotrivă. Beatrice era cununa din flori de câmp, cireașa de pe tort, visul oricărui adolescent normal la cap. Cristache zicea ceva de Pink Floyd, Shine on you crazy diamond. Ce Pink Floyd? Când se pornea, spulbera totul în cale, ca un american truck scăpat pe șosea. Beatrice era Highway Star. N-o văzusem niciodată în pantaloni, doar rochii și fuste. Fuste scurte, foarte scurte. Până și sarafanul ăla nasol, bleumarin șters, cu care venea la școală, se transforma în doi timpi și trei mișcări dintr-o uniformă lălâie într-una de școlăriță perversă, voit ingenuă, ca în benzile desenate japoneze.
O presimțeam. Cum se apropia de colțul blocului, auzeam partea ritmică pregătind solo-urile lui Jon Lord și Ritchie Blackmore. Unul înainte, altul după ce trecea. Ritchie mângâie chitara de parcă unge o felie de pâine cu unt, zicea Grasu. Perfect de acord, și dacă n-ar fi fost adevărat tot eram de acord, atunci mintea mea zicea numai da, da, da! I love it and I need it / I bleed it / Yeah it’s a wild hurricane / Alright hold tight / I’m a highway star.
În ziua aia, Cristache a văzut-o înaintea mea. Cipi, îți vine Lamborghini-ul, m-a făcut el atent. Beatrice a frânat pe neașteptate la doi pași de noi, oferindu-ne priveliștea acelei superbe caroserii, pusă în evidență de soarele încremenit de admirație deasupra creștetului ei blond.
-Ciprian, vrei să vii puțin, te rog! a rostit din vârful buzelor.
Eu eram ăla. Am înghițit în sec și m-am ridicat, încercând să par cât mai plictisit cu putință. Distanța de câțiva metri dintre noi mi s-a părut drumul de la Pământ la Lună, mă temeam că picioarele mă vor trăda și mă voi prăbuși ridicol în praful selenar, chiar în fața ei. Mă înjuram în gând că dimineață nu trăsesem pe mine blugii Rifle primiți de la un unchi din Germania, sau măcar tricoul cu Hendrix.
-Bună, Bea, care-i treaba?
-Uite, a zis, în timp ce-mi întindea biletele, m-a rugat Alina să ți le dau, ea are o lipeală diseară și s-a gândit la tine, poate ai chef să vezi piesa.
-La Bulandra, am zis, cercetându-le. Da, nu știu, poate. E cam din scurt. O să văd.
-Și mai e ceva.
A stat o clipă în cumpănă, de parcă se pregătea să-mi dea vestea vieții.
-Am auzit că ai un album cu Demis, a continuat în șoaptă, poate mi-l împrumuți diseară. Mâine îl ai înapoi, intact.
-Demis Roussos? am zis năucit, încercând să îmi amintesc cine naiba are așa ceva. Măi, cred că e la o mătușă, nu mai știu exact. Dar ți-l pot aduce zilele astea, am zis, încercând să trag de timp.
-Of, ce nasol, aveam nevoie diseară. S-a prefăcut îmbufnată, ba chiar puțin dezamăgită, dar se vedea de la o poștă că rolul ăsta n-o prinde. Poți să faci cumva? a mai întrebat, în timp ce genele i se zbăteau ca aripile unei păsări colibri.
-Încerc, am răspuns, străduindu-mă să păstrez nuanța de lehamite din voce. Trec să-l iau înainte de teatru și ne vedem prin zonă, mătușă-mea stă pe Icoanei.
-Super, ești o bomboană! În față la Patria, la șase jumate?
-OK, ne vedem atunci.
Am făcut față cu greu curiozității prietenilor, după ce m-am reașezat pe bătător.
-Zi, mă, a insistat Grasu!
-Ah, nimic, am replicat cu ochii pe cerul impecabil de senin, de parcă încercam să deslușesc ceva scris cu cerneală simpatică. A zis că se întâlnește cu mine dacă-i pun Demis, e înnebunită după el.
-Demis, ăla cu Goodbye my love?
-Da, mă, de unde naiba să iau siropul ăla?
-Are Corso, a strecurat Cristache printre dinți.
-Corso? a zis Grasu. Ăla-i un bulangiu libidinos.
-Și ce, doar n-o să i-o tragă lui Cipi pentru un disc. Îi zic eu că treci, are o datorie la tata, a spus Cristache sigur pe el.
Într-o jumătate de oră eram în apartamentul lui Corso. Arăta ca o grotă decorată în stil flower-power, pereții gemeau de postere cu Jim Morisson și alți vocaliști dezbrăcați de la brâu în sus, luminate de câteva becuri chioare. Se făcuse deodată noapte, deși soarele era încă sus pe cer.
-Nu ridici obloanele? am zis și eu, doar ca să nu tac.
-Lumina zilei îmi provoacă angoase, a șuierat Corso. Când provii dintr-o familie de vampiri…
-Ăia care sug sângele poporului? am plusat.
-Bă, dacă începi cu lozinci, nu avem ce discuta.
-Stai, băi Corso, că glumesc! Știi cum ne fute nea Nicu cu obsesiile lui imperialiste.
-Hm! Și, zi, diseară dăm la buci?
-M-a rugat o prietenă să o ajut.
-Femeile, când zic că vor să le ajuți, caută altceva. Nu-mi plac femeile, a zis scurt și a pornit pe coridorul întunecos. Vii?
Am orbecăit în urma lui, camera din capătul culoarului cuprindea două corpuri de bibliotecă ticsite cu viniluri. Maioul alb al lui Corso se plimba de colo-colo, atât vedeam, în rest, beznă totală.
Se zvonea despre Corso că are un unchi în Comitetul Central, de aia Miliția nu-l deranja niciodată. Trăia din comerțul cu muzică, vindea benzi de magnetofon cu mix-uri eclectice, le trăgea la boșorogi Abba și Boney M, nu știu cum naiba făcea, dar avea albumele de cum apăreau în Occident. Poate că era turnător, chestie care pe atunci ne lăsa rece, ce naiba să toarne despre noi?
Era transpirat când a reapărut , gâfâia și respirația îi mirosea urât. A întins către mine un braț păros.
-Ia-l, a șuierat. Ce dai la schimb?
-Păi, ce vrei? Machine Head, Tarkus, orice cu Zepp.
-Gentle Giant ai?
-Fac rost.
-Bine, vedem. Două zile, a continuat. Peste două zile îl aduci înapoi, în stare perfectă.
Mi-a întins albumul, Forever and Ever. Pe copertă, un Demis cu figură de pistolar ratat, urmărind ceva în zare, probabil ocaziile pierdute despre care cânta.
La șase fără un sfert eram în față la Patria, cu discul la subraț. Se adunase multă lume, rula Război și Pace al lui Bondarciuk, seria a nu știu câta. Beatrice s-a strecurat prin mulțime și m-a tras de braț într-o parte.
-Ești tare, să mor eu, a zis, știam că te descurci.
-Am cam alergat până am dat de mătușă-mea.
-Rămân datoare, dacă ai nevoie de ceva…
Când a spus-o, m-a privit drept în ochi cu privirea aia de căprioară, care mă făcea praf.
-Fug acum, ne vedem mâine, când ți-l aduc, a ciripit înainte să zic eu ceva.
M-am dezumflat pe loc. Nu mă gândisem la nimic anume, dar subconștientul lucrase, găsise pe undeva o fărâmă de speranță și se agățase de ea. Am urmărit-o cu privirea, purta o fustă parcă și mai scurtă ca de obicei, sau poate că tocurile înalte o făceau să pară așa. Peste drum o aștepta un bărbos cu părul legat în coadă, l-a sărutat apăsat, înainte să se agațe de brațul lui.
N-aveam chef de teatru, am privit cu regret biletele de la Bulandra, cu gândul să le arunc la primul coș de gunoi.
-Aveți un bilet în plus? m-a interpelat o domnișoară pistruiată, cu ochii la dreptunghiurile de hârtie din mâna mea.
-Ești singură?
-Ăăă, nu, sunt cu prietenul meu, a zis puțin fâstâcită. S-a răsucit pe jumătate înspre el, un tip pirpiriu, rămas la doi pași în spate.
-Bun, am zis, la film n-am, dar vă dau două bilete la Bulandra, începe în jumătate de oră.
După ce m-am luptat să-i conving că nu trebuie să le plătească, am pornit la pas înspre tanti Flora, sora mamei. Gestul caritabil comis întâmplător îmi redase buna dispoziție, vine și ziua ta, Cipi, mi-am zis. Și apoi, Demis? Ce naiba, aveai de gând să asculți Demis pe repeat, doar ca să o vrăjești pe Beatrice?
Cu încrederea refăcută, m-am avântat printre tufele de hortensia din curtea mătușii. Toată seara m-am îndopat cu gogoși date prin zahăr pudră și am băut cidru. Nu-i de mirare că mi s-a urcat la cap, tanti Flora a sunat-o pe mama și i-a zis că rămân să dorm la ea, după care m-a împachetat în plapuma de vară, făcută cu bumbac egiptean. Am dormit ca un prunc și, când m-am trezit, fredonam Goodbye my love goodbye la care, n-am idee cum, știam versurile pe de rost. Aveam foarte clar în minte tot ce visasem, atât de clar încât am tras zăvorul ușii de la baie și m-am masturbat cu ochii închiși, revăzând pas cu pas întregul vis.
Ferestrele dormitorului rămăseseră deschise și vântul flutura perdelele de tul, umflate ca niște pânze de corabie deasupra mării întunecate. Aproape adormit, am simțit întâi o boare parfumată, urmată imediat de respirație ei, foarte aproape de ureche.
-Ciprian, dormi? Credeam că mă aștepți!
-Nu eram sigur că mai vii, am șoptit.
-Doar ți-am promis!
-Și bărbosul?
-Oh, abia așteptam să scap de el. Să vin aici, să ascultăm împreună Demis.
-Demis, desigur, îmi place la nebunie.
-De asta te doresc, ești singurul băiat care ascultă Demis.
-Dar cum ai reușit să intri?
-Poarta e descuiată și ferestrele sunt larg deschise. Se pare că, totuși, mă așteptai.
De afară se auzeau privighetorile răspunzându-și una alteia cu triluri melodioase. M-am ridicat și am pornit pick-up-ul, vocea lui Demis a acoperit imediat cântecul păsărilor, Ever and ever, forever and ever you’ll be the one. Beatrice purta o cămașă neagră din voal, la lumina lumânărilor apărute din senin i se putea ghici sub pânza aproape transparentă trupul subțire, am tras-o înspre mine, frigea ca una dintre gogoșile mătușii, abia scoase din cuptor. Când i-am ridicat bărbia, pregătit să o sărut, am văzut că semăna cu blonda de la Abba.
-Dar cum? am îndrăznit.
-Și eu te doresc, a șoptit Agnetha. Un băiat căruia să-i placă atât de mult ce cânt, mă excită enorm.
S-a împins și mai mult în mine, sfârcurile i se întăriseră și împungeau voalul subțire. M-a tras înspre pat. Cămașa de noapte i-a alunecat la picioare, un trup de abanos strălucea acum în lumina lumânărilor. Părul devenise și el de culoarea abanosului și se încrețise. Când s-a răsucit către mine, dantura impecabil de albă a strălucit în penumbră.
-Donna Summer? am zis uimit.
-Ciprian, o să-ți cânt Love to love you baby după ce facem dragoste, știu că adori melodia mea.
-Eu, da, cum să nu, am bâiguit, buzele ei cărnoase mă chemau, am trântit-o pe pat și am sărutat-o. Un sărut parcă nesfârșit, îi simțeam respirația precipitată, mirosea ba a Chanel no. 5, ba a Magie Noire, ba a Arpege, când întredeschideam ochii o vedeam pe Beatrice amestecată cu Agnetha sau cu Donna, toate trei stârnite de preferințele mele muzicale.
După-amiază, când m-am întors acasă, soră-mea mi-a întins discul.
-Ți-a lăsat Bea ăsta, a zis privindu-mă ironic. V-ați combinat?
-Păi…
-Lasă, lasă, nu te chinui să inventezi. Dar ai grijă, tipa e cam jucăușă, dacă înțelegi ce vreau să zic. Și mai e ceva, te-au căutat băieții acum vreo două ore, cică n-au dat de tine toată ziua.
Grasu palma o țigară în curtea din spatele blocului.
-Să-mi bag, intrasem la bănuieli, am zis că te-am pierdut.
-Băi, a fost o noapte grea, am răspuns cu capul plecat.
-Cred și eu, tocmai a trecut Bea pe aici, când am întrebat-o de tine mi s-a părut că s-a fâstâcit puțin. Nu-mi spune că i-ai pus-o!
-Grasule, să nu te pună naiba să mai zici cuiva, că te omor.
-Ce naiba, băi Cipi, suntem prieteni.
-Tocmai de-aia, știi cum se zice, ferește-mă Doamne de prieteni…
-Parcă ești maică-mea, ai luat-o pe arătură. Normal că nu suflu o vorbă.
-Aseară, la mătușă-mea, am ascultat discul ăla împreună.
-Ați ascultat Demis? Un disc întreg? Dar știu că te-ai sacrificat, nu glumă!
-Ce naiba să fac, e moartă după el, zice că o transportă în altă lume. Se întunecase, așa că am rămas să dormim acolo.
-Nu-mi vine să cred! Așa, poc, pui un disc și-ți cade puicuța în brațe. Ai călcat în vreun căcat zilele astea?
-Am stat până târziu, am mai băut și niște vin, poate de la ăla.
Cu un gest smucit, a stins mucul țigării sub talpa pantofilor.
-Cristache știe?
-De unde naiba să știe, abia m-am întors.
-Îi zicem?
-Lui și atât. Nu vreau să se împrăștie în tot cartierul.
A doua zi am trecut pe la Corso, să-i înapoiez albumul.
-Am auzit că ai dat lovitura, a zis rânjind.
-Adică? m-am făcut că plouă.
-Vedeta liceului, frate, ești tare, nu te bănuiam.
-De unde naiba ai auzit?
-Veștile circulă repede.
-N-aveai de unde, m-am înverșunat. N-am spus nimănui.
-O fi avut grijă pițipoanca, își face capital.
-La naiba, n-are nevoie de asta.
-Așa crezi tu, poate. N-o să știm niciodată ce-i în mintea femeilor. Oricum, nu vreau nimic la schimb, consideră că te-am premiat.
N-avea rost s-o mai lungesc, i-am mulțumit din prag cu ochii la maioul care nu mai părea deloc alb. Să fi fost același de alaltăieri?
Câteva zile m-am strecurat printre blocuri cu coada între picioare. Mă și vedeam dând ochii cu Beatrice, care mă lua la rost. Cel mai rău mă durea privirea ei plină de dezgust, de parcă se uita la un câine în putrefacție. Din fericire, n-am avut parte de așa ceva, am aflat de la soră-mea că plecase la mare cu ai ei. Și admirația prietenilor s-a domolit curând, pe la începutul ultimului an de liceu mă mai surprindea câte unul, care aflase cu întârziere și ținea să mă felicite, de parcă luasem locul întâi la Olimpiadă.
La început, mă întrebam destul de des ce naiba mă apucase. Doar printr-o minune minciuna asta, rostogolită ca un bulgăre de zăpadă, nu declanșase o avalanșă. Îmi era puțin rușine, dar îmi trecea de câte ori auzeam un comentariu elogios la adresa falsei mele cuceriri. În fond, Beatrice nu fusese combinată cu nimeni din liceu, se știa că umblă cu tipi mai mari ca noi. Mă puteam lăuda că sunt excepția care confirmă regula, chiar dacă aventura durase numai o noapte. Și, atâta timp cât onoarea îmi rămânea neștirbită, orgoliul meu transforma pas cu pas o poveste inventată în una reală, astfel că, după un timp, îmi plăcea să cred că lucrurile se petrecuseră aievea și eu, din modestie, sfială, sau naiba mai știe ce, le mutasem în imaginație.
Poate că nu mi-aș fi amintit toate astea după mai bine de douăzeci de ani, dacă n-aș fi primit un telefon de la Grasu. Vorbeam destul de rar, drumurile noastre se despărțiseră după terminarea liceului. În pofida insistențelor maică-sii, Grasu făcuse ASE-ul, din câte știam fusese numit de curând directorul unei sucursale a băncii unde lucra, în timp ce eu băteam țara cu proiectele mele culturale.
-Cipi, ce faci, tăticu’, pe unde mai ești?
-Băi, sunt la Bacău, facem un documentar despre zone defavorizate.
-Aha, ce tare! a zis, deși bănuiesc că nu-l interesa subiectul. Ține-te bine, a continuat, îți zic o bombă. Cine crezi că a trecut pe la bancă puțin mai devreme?
-Isus? am încercat.
-Tot tâmpit ai rămas. Nu, bă, e mai tare ca Isus. Beatrice.
-Beatrice? am îngânat. Ar trebui să o știu?
-Cred și eu, ramolitule. Beatrice, Bea, cucerirea ta din liceu.
-Ah, Bea!
Amintirile au năvălit deodată, imaginile s-au amestecat, în cap a început să-mi sune ritmul din Highway Star, pompat cu putere de inima care bătea parcă mai repede ca de obicei. Nobody gonna take my head / I got speed inside my brain, dar capul nu deținea controlul, asta era clar, deodată picioarele perfecte ale Beatricei mi-au reapărut în fața ochilor. Parcă se îndepărta de mine, dar cu încetinitorul, aveam destul timp să le admir, apoi chipul ei le-a acoperit. „Poți să faci cumva?”, am auzit, și genele i se loveau unele de altele, îngreunate de rimel. Beatrice, cu care petrecusem o noapte încântătoare. Sau nu.
-Și să vezi, a reapărut vocea lui Grasu, mă trezesc cu ea în birou, o fostă colegă de liceu, cum se prezentase la recepție. Tot în fustă, și-a tras scaunul și s-a așezat picior peste picior, știi faza aia din Basic Instinct, să fiu al naibii dacă te mint, dar nu purta nimic pe dedesubt.
-Grasule, visezi? Ce tot spui acolo?
-Băi, Cipi, știi că nu-mi place să inventez. Fix așa, cum mă vezi și cum te văd. După câteva secunde, de parcă nu se așezase bine, a făcut din nou schema în sens invers, și mai lent, oricum fusta aia se ridicase până sus. Mă uitam, nu zic, dar eram puțin stresat, mi-era că intră cineva și observă. Am întrebat-o ce-a mai făcut, alea-alea, cică a pierdut facultatea din cauza unei sarcini nedorite, acum e combinată cu un om de afaceri italian, ceva cu importuri de încălțăminte.
-Și, cum arată?
-După mine, cam obosită. Cearcăne, unghii nașpa, țoalele păreau de la second hand.
-Mă mir, era foarte atentă la detalii.
-Naiba știe ce s-o fi întâmplat cu ea. Dar cel mai tare a fost că a confirmat treaba cu tine.
-Ești tâmpit, doar n-ai întrebat-o?
-Ba da, omule, cum să ratez ocazia? Ca să ți-o zic pe-aia dreaptă, nu te-am crezut sută la sută atunci, prea s-a petrecut din senin. Dar, jos pălăria, îmi fac mea culpa! Te-a complimentat, ah, da, Ciprian, ce băiat drăguț! Oamenii care fac eforturi pentru mine merită răsplătiți.
-A zis ea asta?
-O mică insinuare, de altfel nu foarte subtilă. Vrea să-i aprob un credit pe firmă.
-Și ți-a lăsat de înțeles că te plătește în natură.
-La fel de evident ca machiajul ei strident. Deși, la început, parcă nu-mi venea să cred că se dă la mine. O să analizez dosarul, dacă se califică, îl aprob. Fără bonusuri, cred că-ți dai seama. Cine ar fi crezut? Highway Star la mine în birou.
Mi-am luat o pauză și am ieșit la aer. Cafeaua se răcise în paharul de carton, în plus căpătase gust de clei afumat, am băut-o cu înghițituri mici, de parcă mă pedepseam tardiv pentru minciuna din trecut. Cum lucrase timpul, cum se întorsese lumea cu susul în jos! Ce putea fi mai elocvent decât că primisem confirmarea unui fapt neîntâmplat.
Deodată, însă, un alt gând s-a întins peste celelalte. Am simțit că-mi tremură genunchii și m-am așezat degrabă pe o țeavă groasă de metal, care traversa curtea de-a lungul zidului de piatră. Și dacă lucrurile nu se întâmplaseră așa cum mi le aminteam eu? Pe oricine ai fi întrebat, chiar după atâția ani, ți-ar fi confirmat că petrecusem o noapte cu frumusețea liceului. Grasu, singurul care se îndoise, era acum mai convins decât mine. Cumva, rămânea părerea mea contra părerii tuturor, până și protagonista întâmplării mă contrazicea.
Puteam să-mi explic cu ușurință de ce o făcuse. Mai întâi, a vrut să arate că e dispusă să-l răsplătească pe Grasu, cum o mai făcuse cu alții, printre care mă număram și eu. Era logic, dacă nu mă aventurez prea tare și cred că înțeleg logica femeilor. Și mai era un argument, care îmi plăcea și mai puțin – poate că Beatrice nu-și mai amintea foarte bine de mine, Ciprian putea fi oricare dintre băieții cu care se combinase pe atunci. Bănuiesc că nu se străduise prea tare să-și amintească, unul în plus sau în minus nu mai conta.
Totuși, nu cumva mă autoamăgeam și, dintr-un motiv obscur, creasem în minte o amintire paralelă, care să o ascundă pe cea reală? Poate că Beatrice intrase prin fereastra deschisă și petrecuse noaptea cu mine, poate că dorința mă tulburase atât de tare încât am avut halucinații și am simțit că fac dragoste nu doar cu ea, ci și cu celelalte două frumuseți, pe atunci celebre și dorite de orice bărbat. Deși nu mă puteam convinge cu ușurință, parcă abia acum lăsam drum liber și acestei posibilități, oricât de nerealistă părea.
Nu era prima oară când gândul îmi dădea târcoale, dar înainte fusese doar o posibilitate de a scăpa de vină, la fel de fantezistă ca orice închipuire adolescentină. În plus, o redeșteptasem în minte așezat pe o țeavă de metal, atât de asemănătoare celei din care era făcut bătătorul de covoare din fața blocului, unde treceam în revistă fetele frumoase.
Am dat pe gât ultima gură de cafea și am reintrat în hala unde se filma. În fața reflectoarelor, un bărbat neras povestea cum viitura îi distrusese întreaga recoltă. Lumina puternică îi scotea în evidență vena din dreptul tâmplei, care pulsa îngrijorător. În ciuda dramatismului întâmplării, părea că se bucură, o urmă de zâmbet rămânea agățată de colțurile gurii, pentru el conta acum doar că urma să apară într-un film.
Cu pași mici, am traversat tăcut hangarul, încercând să-mi amintesc dacă păstrasem în laptop unica fotografie cu Beatrice de care făcusem rost. Ea și soră-mea la o onomastică, ținându-se pe după umeri, de parcă ar fi fost cele mai bune prietene.
Ce zic Daniel și Laura, roboțeii noștri de casă, despre text: