Chiar știu că poate să-ți fie dor, la un moment dat, de cineva care a desenat ceva pentru tine într-un caiet alb fără coperți. Sau coperte, cum le-o spune. Nu, nu mă bazez pe simțurile mele, nici măcar pe alea pseudo-artistice. Știu foarte bine când mintea mea vrea să mă impresioneze, când are poftă de zahăr sau de un film ultrasiropos, cu o femeie frumoasă care spre final rămâne fără sutien. Este sigur că nu-mi amintesc mai mult de jumătate dintre oamenii pe care i-am întâlnit. Pe unii nu i-am văzut niciodată. Șansele sunt să nu îi văd în carne și oase vreodată (deși aș plăti câteva salarii ca să stau lângă Nana care a scris „Livada de peri” și pe această cale, mulțumesc Mihnea, fără story-ul tău nu știu când ar fi ajuns cartea aia la mine. Și ar fi fost păcat să citesc cine știe ce oboseli sesiunea asta, ignorând complet povestea căminului de copii retardați din Tbilisi.) Pe alții, da, i-am văzut, au fost fizic lângă mine, mi-au zis ceva, au făcut ceva sau se îmbrăcaseră cumva (nu am să te uit niciodată fata de la arhitectură cu părul creț și tricou cu GNR, inelel alea veneau așa bine pe mâinile tale și ochii tăi, my goodness). Iar unii mi-au desenat în caiet, și s-au ambiționat să rămână ceva mai mult decât mâzgâleala creionului. Dintre toți, Laura, care mă bântuie zilele astea, era vară când am întâlnit-o. Era vara de după clasa a cincea. Prima vară în care am mers într-o vacanță adevărată. Prima vară când nu mergeam la bunici sau la țară. Acum, dacă stau să m gândesc, pare tot mai „haha chiar?” că mie mi s-au întâmplat lucrurile astea. Ordinea, pe cât posibil logică, ar fi CAM ASTA. Câștigasem un concurs la biologie. Mama deja anunța peste tot că mă pregăteam de medicină, tata îmi dăduse voie să-mi iau niște pantofi de sport noi (unii care imitau Converșii, fapt care a pus-o serios în gardă pe o colegă, că a doua zi după ce mi-am luat eu ieftinăturile la școală, m-a întrebat ce firmă erau și a treia zi s-a prezentat și ea, dar în Converși noi, negri, cu semnul ăla pe gleznă alb, alb, vezi doamne, originali), bunică-mea suna la rude, la țară. În fine, eram cineva. O fostă profesoară a mamei, cu care ea rămăsese în relații (relații profesor-student, cu „săru-mâna” și tot tacâmul, dar totuși o relație), mi-a oferit un fel de cadou, pentru performanța mea. Cadoul era o excursie, marea excursie în care: 1. plecam departe de casă și 2. mergeam fără ai mei. Un tur al României, cu opriri prin Iași, Suceava, Maramureș, apoi venind în jos prin Alba, Sibiu, Râmnicu-Vâlcea. Nu am dormit în noaptea dinainte de plecare, până la șapte dimineața când autocarul vira spre ieșirea din București. Somnul m-a luat pe nepregătite și m-a lipit cu fața de geam, cu fruntea de tapițeria îmbâcsită a scaunului din fața mea. Dar ce conta, plecam în aventură. Pe Laura nu am văzut-o atunci, am văzut-o mai târziu, în fața unei cetăți, o ruină, dar o ruină construită de Ștefan, probabil. Asta ar fi prima amin.., nu, nici măcar amintire, e o închipuire de amintire, creierul meu tocmai a generat-o ca să îmi acopere golurile, nu mă pot baza că e o amintire sau o hologramă. Clar de tot mi-a fost încă din primele minute, ore că nu știam ce să fac cu diferența dintre gimnosperme și angiosperme ca să anulez diferența dintre mine și restul colegilor de excursie. Nu ajuta faptul că ei erau deja la liceu, iar unii păreau pe bune de facutate. Nu le înțelegeam glumele și nu înțelegeam de ce băieții aveau atâta păr pe față și de ce fetele nu plecau in cameră până nu se machiau. Mă intimidau privirile lor, curioase și disprețuitoare. M-am făcut și eu că nu îi văd și că nu-mi pasă de ei, așa nu puteau să-mi facă nimic nașpa, corect?
De fapt, tot ce am de la Laura, ceva despre care pot spune că nu a fost creat de mintea mea, e ea îmbrăcată într-o pelerină de ploaie imensă, la ieșirea dintr-o biserică. Era înnorat, se uita departe, avea părul într-o coadă și profilul ăla ușor conturat, echilibrat, cu nasul în vânt, cu buze subțiri, cu osul bărbiei proeminent. Îi flutura pelerina de ploaie războininc în vânt, ea își ținea capul sus, pumnii strânși, cu ochii iscoditori, în toate direcțiile. auzi, da tu de ce stai singură? nu stau singură, stau cu mine. aha. dar oricum, nu prea te omori cu vobitul, nu? nu știu ce să vorbesc cu alții. ți-e teamă de ei? sunt toți mai mari decât tine, nu? și eu sunt mai mare decât tine. sunt mari, lor nu le e frică de nimic. ție de ce ți-e frică? mi-e frică de tine, asta îmi venea să zic, dar deja nu mai era adevărat, îmi e frică de șerpi, am zis ușurată că găsisem ceva despre care să zic. Și da, ăsta era unul dintre lucrurile care ne-au adus împreună pe mine și pe Laura – ne era frică de șerpi. atunci, dacă și ție îți e frică de șerpi, hai să fugim de ei, cursă până la autocar, care râmâne ultima e mâncare de șerpi. gata? Cred că nu greșesc dacă zic că de la momentul ăla încolo am înregistrat existența Laurei. Și nu după foarte mult timp, și pe cea a Georgianei.Nu e mare lucru de spus despre Georgiana. În afară de faptul că erau prietene. Cele mai bune prietene. Atât de bune încât împărțeau hainele în timpul excursiei. Hainele, mâncarea, camera. Georgiana nu prea zâmbea, ea era scundă (mai scundă decât mine, la ăia 11 ani ai mei), Lau vorbea în locul ei cu profa, îi rezolva pantofii când i se stricau, avea mereu un creion prin buzunar când Georgiana nu îl găsea pe al ei, uneori Georgiana nu își găsea nici banii, dar era ok, Lau avea grijă in the end. Georgina a primit un pluș la Arad, eu știam sigur de la cine îl are, cu toate că ea nu zicea nimic, îl ținea în brațe și dormea cu capul lipit de geam. Eram, până la urmă, chit. Chit pentru Gura Humorului, când… de fapt, nu. Ce mai știu despre Laura e că desena foarte bine. Zic lucrurile așa, fix când și cum mi le amintesc despre ea, poate să sune alandala, nu mă interesează, fiindcă nu a rămas prea mult din Laura în clepsidra asta și mi-e teamă că atunci când voi putea zice „uite-o”, atunci o voi pierde de fapt. Deci cu îngerul. Dăduse nebunia cu desenul în mine, nu vorbeam despre talentul ăsta „ascuns” și secret al meu, nu aș fi dat voie nimănui să vadă caietul, cum niciunui copil de 12 ani acum nu i se pare normal să vadă cineva mesajele către BFF-ul lui. Și totuși că nicio precauție nu m-a ferit de ochii Laurei când desenam un înger pe care îl trăgeau faldurile hainei în jos, cu mâna flexată inuman deasupra capului. Eram în curtea pensiunii (o pensiune tipică din Gura Humorului, dacă aș merge acum, aș ști și locul din curte unde am stat, aș ști care era camera ei, aș ști tot), se dăduse stingerea, dar unii dintre noi încă se mai prelingeau pe lângă ziduri, că poate nu îi vede profa și îi lasă în pace. (Ideea că te pune cineva la culcare, e trecut de 10 noaptea, asta e ora la care bag rufele la spălat, dau drumul la un playlist și îmi fac flotările sau în fine, stau să vorbesc ăștia, să văd ce au mai făcut azi, să una, să alta). Laura mi-a desenat atunci un înger pe prima pagină, fără să deschidă caietul. Nici nu știu de unde îl luase, dacă era în capul ei, dacă îl văzuse. Poate îl mai desenase pân-atunci, de zeci de ori încât liniile palmei ei se prelungeau acum natural în aripi și mantii care flutură, în săbii de foc și priviri tăioase. Nu puteam să o acuz că știe de îngerul meu, decât dacă deschideam să i-l arăt chiar eu; nu mai știu dacă l-a văzut, tind să cred că da, că i l-am arătat chiar eu. De fapt, dă-o încolo, recunosc că pe cât de secret îl ținusem, caietul și îngerul, pe atât de ușor i-am deschis paginile ca să i-l arăt. Și da, îmi ardea stomacul, voiam să îl vadă, să zică că e bun, să zică cât îi place, să fie uimită, încântată, admirativă dacă se putea. Îmi e și nu-știu-cum acum să zic, privirea ei curioasă pe caietul meu ar fi deschis pentru mine noi căi în viață, ar fi fost egală cu consacrarea mea ca artist, uite că am făcut și eu ceva frumos, se cheamă că pot și eu ceva, chit că nu mă pricep la cuvinte și conversații și nici la oameni și nici prieteni nu prea am, de ce să mint; dar cu desenul îmi iese. Ce mă înfiora de-a dreptul era că îngerul meu devenise acum geamăn de hârtie cu arhanghelul ei. Îngerul meu beteag, LÂNGĂ minunăția ei de arhanghel. Arhanghel gata-gata să iasă din pagină, știu că asta zice toata lumea despre desenele marilor șmecheri, Michelangelo și toți, dar trenuie să vezi privirea și brațul cu care ține sabia arhanghelul, aripile lui vag neterminate, nu există niciun dubiu că nu poți capta așa ceva pe foaie, că și-a lăsat doar urma, cum fac fluturi cărora le-ai atins aripile. Desena cu detașare, dar nu m-a lăsat să văd nimic până nu a terminat, nimic în afară de părul ei. Avea breton? Sau semi-breton? Care era faza cu părul ei, cu freza ei? Avea părul scurt, mai mult ca sigur, codița de la spate era scurtă de tot, scurtă ca o codiță de ursuleț, și se uita la mine pe sub bretonul? semi-bretonul ei, cu un zâmbet în colțul gurii. Sau, cel puțin, dacă imaginea asta nu a existat niciodată, nici măcar în seara aia, nu e totuși atât de departe de realitate, așa cum știu eu realitatea acelei seri. Tot în realitatea acelei seri se înscrie criza pe care a avut-o Georgiana când a găsit-o pe Lau, care continua să-mi deseneze. Și să-mi povestească, pentru că e sigur că dintre noi două, vorbea Lau. Pe scurt, Georgiana a venit, s-a uitat la noi, s-a dus în camera lor și a încuiat ușa. Lau mi-a zis atunci: căcat, iar are o criză. Nu a fost o criză, a fost o jumătate de secundă, după care a urmat o jumătate de oră ca să îi descuie ușa și jumătate de noapte ca să înceteze cu plânsul. După asta, Lau a început să mă evite. Au urmat cele mai îngrozitoare zile, când coboram la masă, dar nici poftă bună nu puteam să îi zic. Singurul lucru pe care îl voiam era să văd profilul ei, bărbia ei, codița ei măcar, iar ea nu făcea decât să se uite în altă parte, de fiecare dată când trecea pe lângă mine . Nu suportam prea bine nici privirile de felină furioasă cu care mă trata Georgiana, Georgi pe care mai-mai că n-o remarcasem pănâ atunci, Georgi se făcuse gard electric de sârmă ghimpată, în jurul lui Lau. Și ca și cum asta nu era destul, un sentiment inexplicabil îmi ronțăia de la zi la zi inima: vinovăție oarbă ca o cârtiță, pe care ori de câte ori încercam să pun mâna, se prefăcea șerpuitor, abil, nesimțit într-o furie care le explica pe toate.
O furie care explica până și că am început să mă bag în seamă, puțin câte puțin, cu restul de fete din excursie, doar așa, pentru că oricum nu aveam nimic de pierdut. Bineînțeles, făceam glume proaste, mai ales despre băieți. Ele îmi povesteau în schimb tot felul, tot despre băieți. La final făceam din nou glume proaste despre băieți, până râdeau toate cu sughițuiri și îmi ziceau că nu ar fi ghicit că sunt așa amuzantă. Nici eu nu aș fi ghicit, nici măcar nu eram amuzantă pentru ele, voiam doar să treacă Lau pe acolo, să vadă ce bine râd ele cu mine, să știe. Și adevărul e că atunci am aflat o groază despre ce fac fetele și băieții, și de ce le era lor frică, și ce voiau și cum visau să fie pupate. Nu mai am în minte numele niciuneia dintre fetele alea, era o treabă de fete să ne strângem fermoarul la spate sau să ne împletim una alteia cozi, eu cu părul meu nu făceam nicio brânză, dar ele se încumetau să îmi zică că și părul creț, că e și el bun la ceva, că uite, ele și-ar fi dorit, dar nu aveau. Cu coada ochiului vedeam că Laura și Georgiana făcuseră pace, după Gura Humorului și după dimineața aia de la Sighet când Lau i-a ars cu fierul de călcat fusta, în timp ce i-o călca. Apoi, nu doar eu, ci tot autocarul a văzut că de la Arad încolo, pentru restul drumului, Georgiana a dormit cu un pluș imens în brațe. Poate de asta nu-mi amintesc să mai fi vorbit, că ce ar fi fost de spus, mai ales acum când, de bine, de rău, vorbeam și eu cu fetele. Parcă nici nu ne cunoscusem. Era doar o fată din alea mari, îmi desenase ceva pe caiet, puteam oricând să rup pagina, la o adică, bine. Avusesem o vacanță bună, până la urmă. Până la faza cu călugărița.
Da, atunci a fost prima dată când am văzut o călugăriță. Eram la Densuș de data asta, așteptam să termine toată lumea de vizitat ruinele. Mă îndepărtasem de grup, cum mai făceam uneori. Nu prea aveau vizitatori p-acolo, nu prea des, prin iarba netăiată săreau tot felul de insecte. De ele nu-mi era neapărat teamă, dar înaintam cu ezitări, mai-mai că aștepatam să iasă de sub pietre șerpii, de care să mă speri pe bune. Atunci mi-a apărut în față o gâză, cum nu mai văzusem în viața mea, o gâză mare, ciudată, verde. Am încremenit. Nu-mi era frică de insecte, dar asta era… imensă. Am simțit-o pe Laura lângă mine. Știi ce e?, m-a întrebat ea. Nu știam, nici nu aș fi putut ști în fața Laurei. Mi se tăiaseră picioarele, cuvintele îmi stăteau ca niște pietre în gât, îmi țineam privirea departe de ea (nu știam eu, campioana clasei la biologie). E o călugăriță; știi de ce le spune așa? Nici asta nu știam (deși mai aveam puțin și dădeam la veterinară). Abia dacă reușeam să respir, cu ochii ațintiți pe gângania verde, atât de aproape de mine. ele au perioada asta de împerechere, în care își găsesc un partener. dup-aia, înainte ca el să-și dea seama, nu mai are cap, e pe jumătate mâncat. d-aia le zice călugărițe, că ele nu au niciodată un „soț”. așa cum stăm, pitite în iarbă, ne uităm la domnul călugăriță care este strâns între fălcile doamnei călugărițe, trag cu ochiul puțin, numai puțin spre ochii Laurei, da, domnul călugăriță o să fie supt cu totul în curând, dau încă o dată să îi privesc ochii, poate mai are totuși șanse, nu crezi, dă încă din picioare, nu. de data asta mă apropii tiptil, tiptil, de la bărbiei, în sus pe obraz, hopa cicatricea de sub colțul ochiului, mă apropii, îmi tremură gene, pleoape, tremur eu, dar mai am atât de puțin. ochii ei mă prind ca o săgeată, din zbor. ah, îmi mușc buza, mă țin să nu las privirea în jos, dar nici nu văd. Nu văd nimic, poate ochii ei sunt verzi, poate sunt albaști, poate sunt căprui. Stau acolo, ochii mei în ochii ei, dumnezeu știe dacă mai respir. Când în sfârșit izbucnim în râs, suntem stai ce, Laura??? în acea îmbrățișarepentru care complotaseră ziua, luna, soarele, iarba înaltă, călugărița. Tot universul, de fapt, pentru că nu cred în coincidențe. Următoarele zile, am plutit în zeama roșiatică a apusului, în iarba în care ne rostogolisem. Am continuat să uit cu sfințenie ce s-a mai întâmplat, pentru că pe lângă momentul ăla, restul zilelor nu au fost.
Întoarcerea acasă s-a terminat bine. Georgiana a coborât la Pitești sau în alt oraș, până să ajungem la București. Georgiana nici măcar nu s-a întors spre mine, deși își luase la revedere de la tot autocarul. Bine, eu mai mult ca sigur mă făceam că dorm, s-o fi prins și ea. Atunci să zicem că ar fi fost un moment bun să mă mut lângă Lau. Dar nu știam cum și ce puteam să zic. Nu știam unde rămăsesem. Nu eram doar noi două, în lumina după-amiezii de august. Eram un întreg autocar scârțăitor, balansându-se pe șosele, jumătate dintre noi urla vara nu dorm, jumătate ignora vara și piesa, dormind de zor. Cu colega mea de scaun am schimbat câteva cuvinte – e greu să nu zici chiar nimic pentru atâtea ore. La debarcare, în parcare nu am știut pe cine salutasem și pe cine nu, cu cine nu schimbasem nici un cuvânt, am vorbit cu toată lumea, cu toată inima, cu entuzism și cu părere de rău — îmi părea pe bune rău că mă despart de ei, pentru că însemna că nu o să o mai văd niciodată pe Laura. La un moment dat, trebuia să termin cu promisiunile de revedere, să o găsesc, s-o salut pe Lau. Doar pe ea. Și urma să nu mai fie nimeni în jur, doar noi. Normal, lucrurile nu s-au întâmplat așa. Am dat de ea la grupul de băieți, strângea mâna cu ei și glumea. Eu nu auzeam nimic, vedeam doar zâmbetul ei până la urechi și râsetele lor răgușite după atâta cântat. Am înaintat printre bagaje și rucsacuri, printre oameni care își luau la revedere. Mi-a întins mâna, eu mă întinsesem spre ea să o îmbrățișez. A părut dezorientată, apoi m-a îmbrățișat de departe și m-a bătut ușor pe spate. Te iubesc, am reușit să bâlbâi. Ce? Te… Aaaa, și eu vă iubesc, pe toți, a râs ea. Și a dat mâna cu mine. Bănuiesc și acum că a fost vina mea, că nu am ales cel mai bun moment ca să-mi exprim sentimentele. Dar era ultima dată când o vedeam, simțeam acel „acum sau niciodată”. Asta era despărțirea pe care o aveam așa, de ochii lumii, ce era între noi îmi spusese atunci, în seara cu călugărița, de fapt.
Așa cum, de fapt, al doilea desen e preferatul meu. Habar nu am pe unde o fi caietul ăla, dar trebuie să îl am, trebuie să revăd desenele Laurei. Și trebuie să o caut, pentru că trebuie să fie un semn, nu? Să-ți fie dor pe bune, din adâncul burții, de cineva care a desenat ceva pe caietul tău. Mda.