Cam în a doua săptămână după ce ne-am instalat la pension am început să visez. Vis e cam mult spus, căci în visul meu nu se întâmpla nimic, visam doar niște imagini haotice, intens colorate, care se succedau cu repeziciune și nici măcar de asta nu eram sigură, dacă ele erau cele care se succedau sau pur și simplu eu cădeam în ele. Mai întâi izbucnea o lumină portocalie, pe care o simțeam aspirându-mă cu forța unui vârtej. Mă cuprindea cu totul în pâlnia ei, dar nu îmi dădeam seama dacă stau sau mă mișc, dacă zbor sau mă prăbușesc. Lumina devenea tot mai incandescentă, vira din portocaliu spre roșu intens, apoi se dezintegra, explodând în mii de scântei galbene, albe, verzi. Știam că în miezul său era la început cald, tot mai cald și că apoi se făcea foarte rece. Știam doar, nu simțeam, fiindcă, în cursul acelei alunecări ce semăna atât de bine cu zborul, ființa mea fusese despărțită de toate simțurile, așa cum atunci când toată lumina care mă înghițise se sfâșia în jerbe lungi de scântei, știam că am ajuns, deși nu știam unde și nu vedeam nimic în jurul meu. Abia în acel punct al plutirii reîncepeam să simt: îmi era frig și frică, voiam să respir, dar în mijlocul golului nu era nicio picătură de aer, îmi recăpătam greutatea dimpreună cu o absurdă formă de conștiință, paralizată de propria-i prezență. Și dintr-odată înțelegeam: stăteam pe trupul mort al surorii mele, eram un fir de praf pierdut în faldurile rochiei portocalii cu care fusese îmbrăcată în ultima zi din viața ei. Mă trezeam țipând, cu membrele livide de parcă aș fi mers goală prin zăpadă și, oricât ar fi fost de cald în cameră, aveam nevoie de minute bune ca să mă pot opri din tremurat.

Țipătul îmi trezea colegele de cameră, dar mai ales o speria pe Sofia. Venea în patul meu, mă lua în brațe și tremuram împreună până ce somnul o biruia din nou, numai pe ea, căci eu nu mai îndrăzneam să adorm. Petreceam ceasuri chinuitoare luptându-mă cu somnul, nu numai de teamă că voi visa, cât pentru că mă simțeam rușinată în fața colegelor de cameră și vinovată pentru spaima pe care i-o provocam Sofiei. Fără să vreau și fără să-mi fi putut imagina că asta mi se putea întâmpla tocmai mie, devenisem o problemă pentru toată lumea. Oricât de bune ar fi fost cu mine, maicile, colegele de la pension și Sofia însăși nu mă puteau scuti de acel sentiment de vinovăție.

Lipsa de somn mă preschimbase în propria mea stafie, trasă la față și cu ochii îngropați în cearcăne. Pensionul avea și un doctor, singurul bărbat pe care fetele îl puteau vedea în interiorul clădirii. Locuia în oraș și ne vizita cam o dată pe săptămână. Era un domn în vârstă, șters și reținut, cu ochelari rotunzi și o bărbuță rară, tremurătoare. Cazul meu îi stârnise un oarecare interes profesional, dar nu din cale afară. Îmi ceruse să îi povestesc ce visam și așa mă văzusem constrânsă să recunosc deschis cealaltă ciudățenie: nu îmi puteam pune visul în cuvinte. În nopțile când mă trezeam țipând, dacă eram întrebată ce am visat răspundeam doar că am visat urât. Asta era de-ajuns, delicatețea celor din jur mă scutea de detaliile pe care presupuneau că nu doream să le dau. Doctorul însă voia să le știe, iar eu nu aveam niciun motiv plauzibil să îi evit curiozitatea. I-am spus adevărul: era un vis ciudat, făcut din culori și senzații, mintea mea le înregistra cu maximum de acuitate, aș fi fost în stare să închid ochii și să le retrăiesc chiar și în starea de trezie, dar îmi era peste putință să le povestesc. Vorbele, în oricare dintre limbile pe care le știam, îmi erau insuficiente sau poate că altcuiva mai deștept ca mine i-ar fi slujit, dar eu nu reușeam să le găsesc pe cele potrivite. Doctorul, un om pragmatic care pesemne nu avea chef de complicații, a ridicat din umeri fără să mai insiste. Mi-a prescris valeriană și niște pastile de dormit. Le-am înghițit ca o bolnavă cuminte câteva seri la rând, atât mi-a trebuit să mă conving că nici ele nu mă puteau ajuta, că visul, înspăimântător și inexplicabil, putea să mă găsească chiar și în somnul cel mai adânc.

Într-una din zile, la sfârșitul cursurilor, maica Sybile m-a chemat în biroul ei. Biroul era o cămăruță întunecoasă, aflată la capătul cel mai îndepărtat al coridorului care ducea din sala de cursuri către bucătărie, mobilată modest, cu o masă simplă, un scaun și un dulap cu câteva cărți. Deasupra mesei trona un crucifix mare, de lemn înnegrit, cum încă mai poți vedea și azi prin chiliile starețelor. Am intrat relaxată, căci, în spatele aerului ei melancolic, desprins de lumea exterioară, maica Sybile era o profesoară blândă, care nu ridica niciodată tonul la eleve și avea mare grijă să nu le rănească sentimentele nici măcar atunci când le dojenea. M-a primit zâmbindu-mi cu bunăvoință, străduindu-se să mă privească în ochi, deși, în general, remarcasem că efortul pe care îl implica privitul oamenilor direct în ochi părea să fie unul mult prea mare pentru maica Sybile. Mi-a spus că mă chemase fiindcă o preocupa starea mea de sănătate și că, în absența părinților, era datoria ei să aibă grijă de fiecare dintre noi. Am tăcut încurcată, nu știam ce s-ar fi cuvenit să-i răspund. Și ea a tăcut, la fel de încurcată. Presimțeam că, în spatele acelui motiv, mai exista un altul, încă nerostit, adevăratul motiv pentru care mă aflam în biroul ei în după-amiaza aceea sumbră de sfârșit de toamnă. Ne priveam stingherite pe deasupra mesei în vreme ce din curtea interioară a pensionului răzbăteau când și când strigătele fetelor, înflăcărate de o partidă de tenis.

Abia atunci, stând față în față cu ea, am băgat de seamă că era o femeie încă tânără. Și avea niște minunați ochi căprui, care te scăldau în lumină. Până atunci nu mă gândisem niciodată la feminitatea ei, nici la faptul că ar fi putut încă să-i pară interesantă oricărui bărbat. Nu mă întrebasem nici cât de mult știa despre povestea noastră, dacă avusese prilejul să afle, măcar pe departe, că eu și Sofia aduceam de acasă  un secret greu de purtat. Când alesese pensionul la care urma să ne ducă, mama ne spusese vag că  maica Sybile ne era oarecum rudă, una foarte îndepărtată, recomandată de o altă rudă, la fel de îndepărtată, din numeroasa familie a tatei. Ne asigurase, iar asta reprezentase atunci un argument capital, că aveam să trăim într-o ambianță cuviincioasă, fără a fi prea mult iscodite, ori tiranizate de disciplina călugărițelor. Din fericire, promisiunea se adeverise. Lucrurile decurgeau cât se putea de mulțumitor pentru noi, aveam colege simpatice, preocupări amuzante și profesoare îngăduitoare, nu se bârfea și nu se țeseau intrigi, pâra nu era încurajată, iar maicile nu scormoneau prin sufletele fetelor ca să le afle cu orice preț tainele bine ascunse. Nici măcar spovedania și mersul la slujbă nu ne erau impuse, deși cele mai multe dintre fete practicau regulat această rutină a credinței, deprinsă de acasă. Ne puteam considera norocoase, nimeriserăm într-o neașteptată oază de liniște, una în care nimeni nu se simțea chemat să ne siluiască voințele pentru a ne-o impune pe a sa. Cine ar fi crezut că tocmai mie, liniștea îmi va fi interzisă și nu din cauza zgomotului armelor, așa cum, la urma urmei, aș fi putut anticipa, ci a zgomotului din propria-mi minte care se hotărâse dintr-odată să îmi joace feste.

Eram pe jumătate resemnată, mă pregăteam să ascult o predică a maicii Sybile despre datoria de a fi curajoasă și de a nu mă lăsa pradă spaimei față de ceea ce se întâmpla în lumea de-afară, despre abnegația și curajul surorilor mele mai mari și despre obligația mea de a mă strădui să le semăn, măcar că ele nu fuseseră închise într-un pension în care aveau tot timpul să lâncezească gândindu-se la ceea ce își doreau să uite. Și mă mai pregăteam să o aprob politicos pe maica Sybile  fiindcă, în situația aceea, nu prea vedeam ce altceva aș fi putut să fac.

Nu părea chiar în largul ei, își dregea glasul cu maximum de lentoare și mă scruta cu o insistență aproape panicată. Spera probabil că o voi scuti de neplăcuta povară rostind eu prima ceea ce ar fi dorit ea să îmi spună. Într-un târziu, când s-a convins că nu o puteam ajuta, s-a hotărât să vorbească:

– M-am gândit că ar fi bine să știi: i-am scris mamei tale săptămâna trecută. Credeam că ti-ar fi de folos dacă ar putea veni să petreceți împreună câteva zile. Azi am primit răspunsul, printr-un prieten comun, sosit de la Paris. Din păcate, îi este imposibil să ajungă, dar ți-a trimis câteva rânduri de îmbărbătare. Poate că vrei să le citești.

I-am mulțumit. Am asigurat-o că mi-ar face într-adevăr foarte bine. De fapt, mințeam politicos, ceea ce mi se întâmpla foarte des pe atunci. Bănuiam chiar înainte de a le citi ce conțineau cele câteva rânduri și s-a dovedit imediat că nu mă înșelam: era, în esență, frumoasa predică pe care mă așteptam să o rostească maica Sybile, de care, iată, scrisoarea mamei venea să o dispenseze. Mi-ar fi plăcut în schimb să știu ce îi scrisese ea, în ce cuvinte îi explicase această femeie, atât de delicată încât se înroșea de emoție în fața unei eleve de cincisprezece ani, cuiva ca mama, care nu-și pierdea niciodată timpul cu fleacuri, că fiica ei visa urât în fiecare noapte și că acest fapt ar fi putut necesita o intervenție specială.  Aproape că am fost pe punctul să o întreb, dar nu eram chiar atât de îndrăzneață.

– Mi s-a spus că tratamentul prescris nu te ajută foarte mult. Încă mai visezi în fiecare noapte?

– De câte ori adorm visul mă găsește negreșit. Dar îmi dau silința să nu deranjez prea mult, n-aș vrea să vă fiu o povară.

– Oh, nu pentru noi trebuie să îți faci griji! a izbucnit maica Sybile într-un elan care m-a luat prin surprindere. Draga mea copilă, pentru binele tău trebuie să cauți să te eliberezi din această situație împovărătoare.

– Și cum credeți că m-aș putea elibera de un coșmar? am întrebat-o, pe jumătate nedumerită, pe jumătate, recunosc, ironică în fața naivității sale de persoană care probabil nu visa decât îngeri.

– Crezi că, dacă l-ai putea împărtăși altcuiva te-ar ajuta să te scuturi de el?

– Posibil, dar asta ar însemna să îl pot povesti. Și, cum i-am spus și doctorului, deocamdată nu pot. Pur și simplu nu îmi găsesc cuvintele.

Am văzut-o cum cade pe gânduri de parcă ar fi căutat cu adevărat o soluție. Discuția aceea, la început doar formală, amenința să treacă într-un registru tragicomic, iar eu mă simțeam tot mai nervoasă în fața turnurii pe care o lua. La urma urmei, ce ajutor aș fi putut să sper de la maica Sybile, cu toate resursele sale de bunăvoință? Oricâtă de binevoitoare se arăta, nu avea cum să înțeleagă până la capăt, pentru că nimeni nu-i spusese tot adevărul și nici eu nu aveam dezlegare să i-l spun. Știam dinainte că nici din partea ei nu mă puteam aștepta la altceva decât la un alt șir de cuvinte goale, mereu aceleași cuvinte pe care le tot auzisem, de care mă simțeam deja obosită și care mă împovărau chiar mai mult decât coșmarul nocturn. Aș fi dat orice să nu le mai aud niciodată, preferându-le de o mie de ori tăcerea cea mai înghețată, dacă măcar era sinceră.

– Îți place să pictezi? mă întrebă în cele din urmă maica Sybile, cu obrajii împurpurați de probabil cea mai curajoasă idee pe care o avusese în viața ei.

– Destul de mult, profesoara de desen crede că aș avea chiar puțin talent.

– Atunci încearcă așa, încearcă să pictezi ceea ce nu știi cum să povestești. Poate că nu vei reuși din prima încercare, dar măcar strădania îți va face bine.

Mă pregăteam să-i spun că nu sunt sigură, soluția era prea simplă ca să funcționeze, dar i-am văzut ușurarea de pe chip și sentimentul victoriei, fiindcă, din punctul ei de vedere, ajunsese cu bine la capătul acelei discuții de care se temuse atât de tare. I-am mulțumit fără să mă prefac prea mult, era, la urma urmei, prima persoană cu adevărat preocupată de cauza frământărilor mele, chiar dacă nu avea mijloacele să o înțeleagă și nici nu îi era îngăduit să treacă dincolo de limita relației formale dintre noi.

Se făcuse aproape ora cinei și am ieșit împreună pe coridorul ce ducea spre sala de mese. Fetele erau deja acolo, zumzetul vocilor și clinchetul farfuriilor ajungeau până la noi. Înainte de a intra, maica Sybile mi-a prins ușor mâna în mâna ei rece și, pentru prima dată de la începutul discuției, a reușit să mă privească în ochi mai mult de o secundă:

– Să știi că viața e făcută mai ales din întâmplări pe care nu le putem controla. Dacă reușești să le dai un sens, amintirile devin mai ușor de suportat.

Apoi a deschis larg ușa și s-a grăbit să mi-o ia înainte, de parcă s-ar fi temut de efectul  propriilor cuvinte. Atunci și acolo, n-a existat însă niciun efect. Iar replica, dacă aș fi găsit vreuna, mi-ar fi rămas ferecată în minte, lângă uimirea că maica Sybile știa.

Totuși, mi-am dat seama mult mai târziu că uriașele eforturi ce se investeau pe atunci în educația unei fete pentru a o obișnui să își ascundă gândurile nu erau chiar complet inutile. Dacă, în după-amiaza aceea, i-aș fi spus în față maicii Sybile ce gândeam cu adevărat aș fi rănit pe nedrept prima ființă care, în felul ei timid și înfricoșat, îmi deschisese o cale pe care să pot merge mai departe. Pentru că zilele continuau să se scurgă, iar eu nu aveam de ales, trebuia să le înfrunt pe fiecare în parte, una câte una.

Așa că, în cele din urmă, m-am apucat să pictez. Mai întâi din plictiseală, apoi dintr-un fel de curiozitate. Îmi urmăream pensula pe pânză așa cum urmărești un animal necunoscut. La început, nici nu mă gândeam la ce pictez, așterneam culorile la întâmplare, doar ca să mă obișnuiesc cu senzația. Mâna se mișca singură, în timp ce eu mă gândeam la ale mele sau pur și simplu nu mă gândeam deloc, asta îmi plăcea cel mai mult, să pictez cu mintea complet goală, cu ochii ațintiți pe fereastră, eliberată de povara timpului, înmuind pensula în acele culori care se nimereau să îmi placă mai mult în ziua cu pricina. Nu-mi ieșea mare lucru, puncte suspendate în vid, linii încâlcite între ele, rotocoale, șerpișori semi-transparenți, bizare figuri geometrice sau mici vârtejuri de vopsele amestecate, uneori câte o umbră de copac sau câte o figură abia schițată în mijlocul unui lac de culoare. Dar nu rezultatul conta, ci liniștea care mă cuprindea de îndată ce ajungeam în fața pânzei și începeam să plimb pensula prin culorile pregătite dinainte de maica Augusta, profesoara de desen a pensionului, fericită că își găsise, în sfârșit, o discipolă.

De visat noaptea, visam în continuare. Totuși, fie că începusem să mă obișnuiesc cu visul și frica de la început se transforma încet-încet în obișnuință, fie că învățasem să dorm așa, cu ochii deschiși, în timp ce pictam, fizic mă simțeam deja mai bine. Și Sofia se mai liniștise, reușisem să o conving că n-avea niciun rost să-și strice și ea odihna în fiecare noapte în care eu mă trezeam din vis înspăimântată. A fost foarte bucuroasă să afle că pictez, i se părea o preocupare foarte șic. De fapt, în ochii tuturor devenisem deodată un personaj interesant. Din momentul în care pusesem mâna pe pensulă, mi-am dat seama că se petrecuse o transformare surprinzătoare în felul în care mă priveau: nu mai eram doar o colegă bolnăvicioasă, ci un temperament artistic măcinat de febra creației. Misterul comportamentului meu li se lămurise în sfârșit. Era, firește, o altă concluzie fantezistă și, dacă aș fi fost ceva mai împăcată cu mine, m-aș fi amuzat pur și simplu pe seama ei. Dar nu eram, așa că noua atenție binevoitoare de care mă bucuram mă irita și mă împovăra la fel de mult ca aceea pe care mai înainte o arătaseră cu toții pentru starea mea de sănătate. Sofia avea totuși și un motiv de nemulțumire, anume că picturile mele – care numai picturi nu se puteau numi – nu semănau deloc cu ceea ce credea ea că ar fi trebuit să aștearnă pe pânză o fată cumsecade, adică peisaje cu flori, răsărituri de lună, simpatice scene de interior sau portretele micii societăți de la pension. Cred că, tocmai în legătură cu așteptările mult prea exigente ale Sofiei, mi-am surprins și prima manifestare de egoism: când mi-am dat seama că era din ce în ce mai dezamăgită de evoluția mea artistică, nu doar că nu m-am întristat, ci am fost de-a dreptul bucuroasă. Speram că voi dezamăgi pe toată lumea suficient de tare încât să nu-i mai interesez deloc și să fiu lăsată în pace. Nu prea credeam să am vreo legătură serioasă cu pictura, însă, pentru moment, faptul că-mi petreceam tot timpul liber în fața șevaletului părea scuza perfectă ca să mă sustrag de la aproape toate obligațiile sociale pe care le presupunea viața în comun la pension.

Da, privind înapoi, pot să zic că astea au fost primele mele descoperiri în pictură: egoismul și singurătatea. Și trebuie să recunosc că mi-au plăcut amândouă. Începeam să aflu ce binecuvântare poate fi să trăiești singur cu tine fără să te sinchisești de privirile celorlalți sau de ceea ce credeau ei că trebuie să faci, fără să te forțezi să le anticipezi așteptările ca să le poți satisface cât mai grabnic, fără să-ți pese dacă purtarea ta îi dezamăgește sau îi întristează, fără să te simți supus judecății în fiecare clipă în care încerci pur și simplu să trăiești. Suna îngrozitor și complet în răspăr cu morala comună, de-aia m-am și temut la început să recunosc ce mi se întâmpla. Era ceva mult prea diferit de educația pe care o primisem și de toate deprinderile mele de până atunci. N-aș fi putut trece dintr-o dată printr-o prefacere atât de completă, nici să mă împac fără remușcare cu noul meu fel de a fi și poate că, dacă n-aș fi fost atât de tulburată sau dacă împrejurările s-ar fi înlănțuit diferit, aș fi încercat din răsputeri să îmi înăbuș pornirile.

În jurul meu, războiul părea să nu se mai sfârșească, iar oamenii păreau să nici nu mai creadă cu adevărat în sfârșitul lui. Asta, însă, nu-i împiedica să vorbească în fiecare zi despre cum va fi viața de după război. Era ciudat cum își închipuiau cei mai mulți, chiar și dintre cei cărora nu le lipseau resursele de înțelepciune, că răul pe care și-l făcuseră unii altora ar fi putut să ducă, în cele din urmă, la ceva bun. Și cu cât optimism își preziceau fericirea, cu câtă siguranță vorbeau despre ”zorii” unui nou secol, care, sărmanul, se născuse atât de bolnav. Cam de pe-atunci am început să mă minunez de forța uriașă a  iluziilor omenești, de umbra densă pe care pot ele să o arunce asupra adevăratei substanțe a lumii. Recunosc, nici până azi nu m-am vindecat de această uimire, așa cum nici până azi n-am reușit să mă lămuresc dacă o asemenea forță i-a fost dată omului ca să îl salveze sau ca să-l piardă.

Și totuși apăreau semne că sfârșitul războiului se apropia, fie și prin epuizarea adversarilor. Schimburile de prizonieri între inamici deveneau tot mai dese. Geneva era locul de tranzit prin care acești presupuși norocoși treceau în drumul lor către casă. Cei mai mulți erau francezi, eliberați din lagărele germane prin mijlocirea Crucii Roșii, soldați și ofițeri grav răniți sau mult prea bolnavi pentru a putea rezista la viața mizeră din lagăr. Cum însă calea ferată traversa frontul, întoarcerea nu era lipsită de primejdii și, de multe ori, medicii și surorile de la Crucea Roșie opreau,  pentru o vreme, convoaiele în spitale improvizate din zona neutră, în așteptarea unui moment de pauză între lupte. În ultimul an al războiului, un astfel de spital a fost amenajat – nu fără împotrivirea maicii Sybile, îngrijorată de efectele unei vecinătăți masculine asupra minților noastre exaltate – într-o aripă laterală a pensionului. Doar un gard improvizat ne despărțea de prizonierii bolnavi și o alee mărginită cu tufe de grozamă, în ale cărei crengi îți puteai sfâșia cu ușurință poalele rochiei când încercai să ajungi la poarta de lemn, închisă cu un ivăr ruginit. Spre deosebire de maica Sybile, măicuțele celelalte fuseseră de-a dreptul entuziasmate de perspectiva de a deveni, fie și pentru scurtă vreme, surori de caritate, iar elevele le țineau isonul. Făcuseră larmă mare pentru înduplecarea maicii Sybile, în numele datoriei creștine, până ce, sătulă de gâlceava ce amenința să-i strice definitiv liniștea, aceasta ne adunase pe toate în sala de mese și ne anunțase, cam din vârful buzelor, că aveam binecuvântarea ei să ajutăm fiecare cu ce eram în stare, dar că nici nu se punea problema să ne aventurăm singure în spital, ci numai sub supravegherea măicuțelor, răspunzătoare în fața ei de orice ni s-ar fi putut întâmpla. Anunțul a fost primit cu strigăte de bucurie și aplauze. De când începuse războiul, era cel mai important eveniment din viața pensionului.

Febrei jurnalelor i-a luat locul în curând febra pansamentelor cusute din cearșafuri zdrențuite și a ciorapilor de lână împletiți în orele dinainte de culcare, când se șopocăia tainic, sub tirul sforăiturilor maicii supraveghetoare, despre năvalnicele pasiuni născute de ochii melancolici ai vreunui rănit sau despre straniile palpitații pe care le producea fără de voie privirea albastră a doctorului șef.

Oricât de dragă mi-ar fi devenit singurătatea, m-am trezit și eu amestecată în noua aventură. Nu doar fiindcă refuzul de a lua parte la măreața operă de caritate ar fi fost de neconceput – deși ar fi fost – dar mai ales fiindcă îmi doream în secret să privesc cu ochii mei chipul războiului, monstrul care ne bântuia tuturor viețile. Voiam să îl confrunt cu fețele pe care și le afișa prin ziare și, cine știe, poate chiar să îl înțeleg, dacă era ceva de înțeles.

Prima vizită la spital a fost una suficient de memorabilă încât să mi-o mai pot aminti și azi, aproape fără să omit niciun detaliu. Fuseserăm împărțite în ture de zi, căci maica Sybile nu le dădea voie decât călugărițelor bătrâne să lucreze noaptea. Primeam sarcini minore: pregăteam pansamentele, duceam hainele murdare la dezinfectat, aduceam medicamentele de la farmacia spitalului, făceam curățenie în saloane, puneam compresii reci pe fruntea celor care sufereau de febră sau îi ajutam pe cei care se puteau deplasa, fie și într-un scaun cu rotile, să se plimbe prin curte. Cele mai curajoase erau lăsate să asiste la operații, dar eu nu mă număram printre ele. Surorile medicale ne tratau cu severitate, iar doctorii mai în vârstă nu se fereau să se arate deranjați de prezența noastră, mai degrabă dezordonată și ciripitoare. Însă doctorii tineri și mai ales pacienții erau încântați.

În ziua aceea tocmai sosise un transport nou de prizonieri. Stăteau înșirați în curtea interioară, așteptând să fie repartizați în saloane. Erau cam cincizeci de bărbați murdari, nerași de săptămâni întregi, îmbrăcați în zdrențe, cu membrele înfășurate în bandaje pătate de sânge, cenușii de mizerie. Cei mai mulți erau tunși chilug, de frica păduchilor. Pe fețele supte și încercănate, doar ochii le sticleau, pâlpâind în fundul orbitelor ca niște luminițe gata să se stingă. Majoritatea erau întinși pe tărgi și numai câțiva erau suficient de zdraveni ca să poată sta așezați pe butucii de lemn stivuiți de-a lungul gardului. Unul dintre aceștia trăgea cu nesaț dintr-un ciot de țigară privind spre cer cu o expresie atât de extaziată, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima dată. Infirmierele, în uniformele lor albe ce le făceau să arate ca niște porumbei rătăciți într-un stol de vrăbii, treceau de la unul la altul, împărțindu-le zâmbete și cuvinte de încurajare. Ele erau singurele puncte mișcătoare în mulțimea aceea de trupuri parcă încremenite, parcă decupate din timpul curgător, pe care nici nu păreau să-l mai perceapă.

M-a izbit mai întâi liniștea ca de țintirim, nefirească în mijlocul unui număr atât de mare de oameni. Apoi m-au izbit trupurile chircite, parcă torturate de aer și de lumină, suportându-și cu greu propria greutate, ale celor care nu purtau niciun bandaj, nu aveau nicio rană aparentă, dar arătau cei mai grav bolnavi dintre toți. Am întrebat ce se întâmplase cu ei și mi s-a spus că sufereau de ”epuizare”. Erau, adică, cei cărora războiul le rătăcise mințile, care nu rezistaseră la îndelungata vecinătate cu moartea. M-am aplecat asupra uneia dintre formele încovoiate pe targă în poziția clasică a fetusului ascuns în pântecul mamei. L-am atins ușor cu vârful degetelor pe obraz. Nu s-a mișcat, n-a tresărit, nu a dat niciun semn că mi-ar fi simțit prezența. Era un bărbat probabil tânăr, așa cum tineri erau și ceilalți, dar chipul lui golit de expresie nu te lăsa să-i ghicești vârsta. Avea pielea aspră ca o scoarță de copac și tot atât de brăzdată de riduri. Mâna osoasă i se pierdea în mâneca prea largă a tunicii soldățești. Sub mâna mea care abia îndrăznea să îl atingă, trupul împuținat, în care bătrânețea și copilăria păreau să se fi întâlnit deodată, pe neașteptate, speriindu-se una de alta, respira ezitant. Suflul vieții îi palpita fragil între coastele scheletice,  ca o insectă înfricoșată prinsă de firul unei pânze de păianjen.

Mi-aș fi dorit să fac ceva pentru necunoscutul de pe targă, dar nu-mi dădeam seama ce. Cum se putea ajunge până la el, în acel colț al minții sale unde presupuneam că se ascunsese, chircit de spaimă, strigând după ajutor? Nu vedeam nicio cale. Între noi doi era o distanță la fel de mare ca între viață și moarte. Îl simțeam la fel de departe de mine cum o simțisem pe Bébé în sicriu, cu zâmbetul  lipit de chip, ca o platoșă.

– Va trăi? am întrebat-o pe infirmieră.

Mi-a răspuns tăios:

– Depinde ce înțelegi prin ”a trăi”.

Adică ce înțelegeam eu prin ”a trăi”. Chiar așa, ce înțelegeam? M-am mai uitat o dată în jur, în curtea aceea care semăna cu un purgatoriu. După ce viețile noastre învățaseră atât de bine să se chircească în umbra morții, ce mai putea să însemne a trăi? Atunci și acolo mi se părea perfect posibil ca viitorul meu să nu fie altceva decât o viață inertă, de frunză zburătăcită în vânt. Un viitor ca o lungă înstrăinare, de toți ceilalți și, în cele din urmă, de mine însămi, o liniște ostilă, sufocantă și înspăimântătoare, asemeni liniștii care domnea în mijlocul acelor trupuri în suferință, separându-le de viață cu mult înainte ca moartea adevărată să le învăluie în mrejele ei.


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți că a scris acest text?