Efectul Jumanca (🎙️)

Nu trecuse nici măcar o lună de la apariția ultimului roman al lui Casian, când temutul critic Jumanca îi și făcuse o cronică devastatoare, publicată în cea mai importantă revistă culturală din țară. Bineînțeles, Casian a cumpărat revista dimineața și a citit-o pe o bancă. De la primele rânduri a simțit o fierbințeală teribilă între tâmple. La final spumega. „Când mama dracului a avut timp să citească un cărțoi de opt sute de pagini și să mai și scrie ditamai recenzia? Nenorocitul ăsta mă urăște!”. A fumat trei țigări una după alta, apoi s-a dus acasă, unde a recitit cronica. „Nenorocitul! Îl urăsc!”. A băut trei păhărele cu vișinată. „E doar un prost bătrân. Nu-l urăsc. Îl disprețuiesc! Ba nu, mi-e milă de el. Îl compătimesc! Dar a scris că… Îl disprețuiesc și-l compătimesc în același timp! E un bătrân frustrat, îi urăște pe cei mai tineri, sub cincizeci de ani, mă rog, mai tineri ca el, nu vede, nu știe, nu vrea să vadă valoarea, e un frustrat, dobitocul dracului, îl urăsc!”. A mai băut trei păhărele și s-a culcat. 

S-a trezit în toiul nopții. Visase că-l calcă trenul. Lângă el, câinele a ridicat botul. L-a mângâiat pe cap. Câinele i-a lins mana. „Urăsc toți oamenii. Tu ești în regulă, mă iubești, nu ceri nimic în afară de iubire și ceva de mâncare. Tu nu mă judeci. Ah, ce simplă ar fi viața, dacă am privi-o prin ochii tăi!” Câinele s-a lins la coaie.

A doua zi a primit un telefon de la prietenul său, romancierul Béla, care i-a cerut să se întâlnească. Nu se mai văzuseră de ceva vreme. Béla și-o luase și el în urmă cu vreun an de la aprigul Jumanca. Atunci Casian fusese reținut, deoarece criticul nu scrisese încă nimic despre vreo carte de-ale lui și nu voia să trimită aiurea vreun gând negativ în Univers. Béla băuse mult, înjurase mult și chiar vărsase câteva lacrimi în fața răutății legendare a lui Jumanca. „Cum să scrii așa ceva, cum sa faci rău cu bună știință? Și de ce?”. „Dă-l în pula mea.”, spusese fără chef Casian, sperând că Béla se va potoli, doar că Béla nu voia să se potolească. „Ai sa vezi tu cum e, când o să-ți vină rândul…”, îi zisese cu o voce înecată de lacrimi.

Între timp cronica fusese publicată și online. Prietenul său o citise și îl sunase imediat. 

Nici n-a apucat să ceară o bere, că Béla a zis:

– N-o să se oprească niciodată.

– Ce?

– Durerea, știi, nu se oprește. 

– Despre ce vorbești?

– Știi foarte bine! 

– Zici de recenzie? Dă-o încolo, nu contează, e un dobitoc.

– Nu contează? 

– Nici vorbă…

– Nu contează?! a răcnit Béla. Ochii mai-mai că-i ieșeau din orbite. Din fericire, erau singuri în restaurant. Casian l-a privit stânjenit și un pic speriat. A dat să răspundă, însă un chelner cu mutră severă a apărut ca din pământ. Au comandat și chelnerul s-a retras.

– Ce-i cu tine? a zis Casian. Credeam că ți-a trecut. E doar o recenzie.

– Nu e doar o recenzie, a șoptit Béla. E un blestem pe care nenorocitul ăla l-a aruncat asupra mea. Din când în când o visez, am coșmaruri cu recenzia.

– Cum adică?

– Aud o voce care o citește. Știu fiecare cuvânt pe de rost. Mai mult, vocea citește cu intonație, ca un actor, emfazează ironiile și lungește în mod sadic și inutil insultele. E o voce nemiloasă și nu o pot opri. 

– Și de când ai început s-o auzi?

– Cam la o săptămână de când a apărut recenzia. În primele zile am negat puterea distructivă pe care cuvintele lui o aveau asupra minții mele. „E doar o recenzie, am mai avut recenzii proaste, nu înseamnă nimic, în câteva zile am s-o uit” și așa mai departe. Doar că nu e doar o recenzie ca oricare alta, nu-i așa? Cuvintele alea sapă în tine.

– Dar vocea a cui e? E a ta?

– Nu cred, e o voce străină, e ciudat, pare să vină din afară cumva. Acum, dacă mă gândesc la ea, nu știu cum e, însă dacă aș auzi-o, aș recunoaște-o, sunt sigur! Uneori mă gândesc că e vocea lui.

– A cui? A Diavolului?

– Ce?! Nu, domne’, a lui Jumanca! Doar că nu știu cum are vocea, că nu l-am întâlnit niciodată și nici nu vorbește în public. Ticălosul scrie și atât!

– Așa e, acum că zici îmi dau și eu seama. Ciudat, nu, un critic de talia lui…, cred că primește o grămadă de invitații să vorbească pe la evenimente. Totuși, în mod inexplicabil, refuză să iasă în față. Oare e nebun?

– Nu știu, dar pe mine în mod clar mă înnebunește. Nu mai pot s-o duc așa!

– Păi și ce vrei să faci? 

Béla a plecat privirea.

– De ce nu mi-ai spus nimic pana acum? a zis Casian.

Béla s-a uitat la el.

– Mi-e frică, a șoptit.

„Ce fătălău”, și-a spus Casian în timp ce se îndrepta spre casă, „a cedat de la un căcat de recenzie”. A râs. Râsul s-a împrăștiat în bucăți mici prin gangul de dinaintea intrării în bloc.

A luat hotărârea să nu mai citească recenzia. A băut un pahar cu vin, apoi a adormit în timp ce se uita la televizor. S-a trezit buimac în toiul nopții. Câinele dormea cu botul pe piciorul lui. A stins televizorul și s-a dus in dormitor. S-a foit vreo oră prin pat, după care s-a întors în sufragerie și a luat revista. În timp ce citea, a încercat să-și imagineze vocea criticului spunând toate cuvintele alea nesuferite. N-a reușit. 

A doua zi l-a sunat pe Béla să vadă cum se mai simte. Béla nu i-a răspuns. I-a lăsat un mesaj și și-a văzut de ale lui. Béla n-a răspuns nici la mesaj. 

Seara a recitit recenzia. Nici măcar un cuvânt de care să se agațe, care să-i dea o brumă de speranță. Textul îl decapita fără menajamente. A aruncat revista pe covor și s-a culcat. A visat o formă ciudată arzând, apoi înghețând, apropiindu-se și îndepărtându-se. Apoi forma s-a stabilizat și a devenit un uriaș cuvânt arzând pe un câmp. Veleitar, acesta era cuvântul. L-a privit arzând parcă la nesfârșit, dupa care s-a trezit. Îl durea groaznic capul. S-a uitat la ceas. Era puțin trecut de șapte. A încercat să adoarmă la loc, dar n-a reușit. A băut un pahar cu apă, s-a gândit să bea niște vin, s-a gândit că n-ar fi deloc potrivit să bea cu noaptea-n cap, „la dracu’!”, s-a răzgândit și a băut direct din sticlă. S-a gândit să scrie ceva, dar nu-i venea nimic în cap. „N-am mai scris nimic de când a apărut recenzia asta nenorocită”, spusese Béla în ziua aia. În timp ce se gândea dacă să-l sune din nou, a adormit.

Părinții lui avuseseră cinci apartamente, pe care le închiriau. După ce ei au murit, mai întâi tatăl, pe când el avea treizeci și doi de ani, apoi și mama, la puțin timp după ce făcuse patruzeci, Casian a vândut două dintre ele și pe restul le-a închiriat în continuare. S-a lăsat de slujbă, era agent de vânzări, unul care nu vindea mare lucru, și s-a apucat serios de scris. Se apropia de cincizeci de ani și publicase trei romane – primele două la niște edituri mai mici, ultimul la o editură mare – așa ajunsese probabil în atenția lui Jumanca, cunoscut pentru faptul că scria îndeobște despre cărțile publicate la respectiva editură. Casian era familiarizat de ani buni cu munca criticului, care scria câte o recenzie la fiecare două săptămâni, și îl aprecia, însă îi era și teamă de el, pentru că era imprevizibil. Se întâmpla să radă cărți apreciate de colegii săi de breaslă și să ridice în slăvi altele în privința cărora ceilalți erau mai reținuți. Un lucru era cert – Jumanca scria bine, argumentele sale erau de multe ori originale și incontestabile, și lumea literară, în mare parte, îl respecta, în măsura în care era posibil, bineînțeles. Jumanca publicase la rândul său câteva volume de critică și studii de istorie a literaturii române contemporane, bine primite, care îi întăriseră poziția. Trecuse de șaptezeci de ani, o vârstă la care nu mai avea, se pare, mare lucru de pierdut, de vreme ce își permitea să nu fie prezent la târguri și lansări, mărginindu-se în schimb la o cruzime ieșită din comun în privința cărților care nu-i plăceau. Lui Casian această cruzime i se părea o gură de aer proaspăt în peisajul prăfuit și servil al lumii critice, în care mai toți scriau cam aceleași lucruri, despre aceleași cărți, de la aceleași edituri. Chiar și în cazul lui Béla găsise valabile anumite puncte de vedere ale criticului, deși, bineînțeles, nu-i spusese nimic prietenului său. Acum însă era altceva – Jumanca se înșelase amarnic, iar ghinionul făcuse să se întâmple asta chiar în privința lui. Când citea însă recenzia, nu mai era așa sigur, ba argumentele criticului păreau la fel de solide ca întotdeauna, doar că el știa că Jumanca pur și simplu nu avea dreptate. Cartea lui nu era așa, el nu era așa. Și dacă totuși era, măcar în parte, măcar în privința anumitor nuanțe? Dacă era un veleitar, măcar în parte? Partea proastă era că nu mai avea și alte cronici, unele pozitive, care să contrabalanseze, asta se nimerise prima, iar Jumanca era un critic influent, ceea ce inducea posibilitatea ca următoarele reacții să fie dirijate de această atotputernică recenzie negativă. Oare cartea sa era deja condamnată? Oh, de ce? Ce fel de om face una ca asta și cum poate fi atât de crud cu un autor aflat la început de drum, un suflet fragil, de scriitor, de artist, de om? 

Peste două zile a apărut o recenzie pe un blog. Era atât de prost scrisă, încât i-a trecut prin cap că o prefera pe cea a lui Jumanca. A îndepărtat gândul și a ieșit să se plimbe.

Noaptea a visat din nou cuvântul arzând. S-a trezit brusc. Câinele și-a înălțat botul. Ochii îi luceau în beznă. „Ești un veleitar împuțit”, a spus. Casian a țipat și s-a trezit pe bune. Câinele s-a foit. A întins mâna și l-a scărpinat după ureche. Cainele n-a zis nimic.

De dimineață l-a sunat pe Béla. De data asta a răspuns soția lui și i-a spus că acesta încercase să se sinucidă, iar acum era internat la Obregia. Casian a rămas mut și femeia a închis. A căutat pe internet recenzia la cartea lui Béla și a recitit-o. Nici de data asta nu i s-a părut atât de groaznică pe cât pretindea prietenul său. E adevărat, nici laudativă nu era, nici pe departe, dar cea la romanul său era mult mai rea, mai crudă, mai batjocoritoare, de ce oare, cum de putuse, ce fel de om are o asemenea inimă rece și pășește cu atâta nepăsare peste trupul lățit și neînsuflețit al unui alt scriitor, al unui coleg, al unui confrate, al unei alte ființe cu sentimente? O jigodie, clar!

Noaptea a avut parte de prima sesiune de lectură. Tocmai visa că i se face sex oral de către o asistentă pe care o întâlnise pe când era în clasa a patra și ale cărei buze roșii, cărnoase, păr ondulat și uniformă impecabilă îi rămăseseră întipărite în minte, când o voce a început să declame infama recenzie. „Există autori care se bazează pe talent, alți autori care se bazează pe muncă, și, în mai mică măsură, autori talentați care muncesc pe brânci la textele lor. Casian nu face parte din niciuna dintre categoriile de mai sus.”. Și așa mai departe. Trecerea de la extaz la tortură a fost atât de surprinzătoare și brutală, încât Casian era gata-gata să facă un infarct, noroc că vocea s-a oprit chiar când inima bietului scriitor era pe cale să plesnească. 

A deschis ochii, leoarcă de sudoare, horcăind. Senzația de umilință fusese atât de vie, de viscerală, trăise fiecare cuvânt la o intensitate nemaiîntâlnită. Dupa ce s-a mai liniștit, a descoperit că se pișase pe el. 

S-a dat cu greu jos din pat și a luat o gură din sticla de vin. S-a dus la baie. S-a privit o vreme in oglindă, apoi a făcut duș. A tras niște haine pe el și a condus pana la Obregia. A întrebat de Béla. Era rudă cu el? Nu, era un prieten, un confrate scriitor torturat de același critic fără suflet. Nu erau încă orele de vizită. Să se întoarcă dupa trei. 

S-a întors la trei fără cinci. Béla era în salon. Arăta obosit. Au ieșit în curte să fumeze. 

– Am auzit și eu vocea, a zis Casian.

– Mă așteptam, a răspuns Béla.

– Nu-mi imaginam că e așa rău.

– Te simți de parcă ai fi electrocutat, așa-i? Doar că-n loc de curent, în tine intră șuvoiul ăla de cuvinte și te năucește. O să fie și mai rău, de fiecare dată citește mai mult și senzația e mai chinuitoare. Chestia e că nu știi niciodată când vine. Pot trece câteva zile, săptămâni, te liniștești, crezi că ai scăpat, apoi, într-o noapte, Bum!, e iar acolo și te caci pe tine.

– Tu când ai auzit-o ultima oară?

– În noaptea de dinainte să încerc să mă omor. N-am mai rezistat. Am înghițit toate pastilele din casă. Dacă va fi o dată viitoare, am să încerc ceva mai sigur.

Casian a rămas tăcut cateva clipe. Era o zi frumoasă. Dincolo de gardul spitalului s-au auzit niște fete râzând. Erau râsete tinere, de fete frumoase, cu poftă de viață.

– Să mergem să vorbim cu el, a spus.

– Cu cine, cu Jumanca?

– Da.

– M-am gândit și eu, dar la ce bun? Ce să-i spunem?

– Nu știu, dar nu putem să o lăsăm așa. Vrei să mori?

– Nu știu… Nu.

– Nici eu, dar vezi unde ai ajuns… Nu vreau să-mi pun ștreangul de gât pentru o nenorocită de recenzie. 

– Bine, dar nici nu știm unde locuiește.

– Stă pe undeva pe lângă Brașov. Aflu eu cumva adresa exactă. Întrebarea e dacă vii cu mine sau nu.

– Vin, a încuviințat Béla. Dar am o rugăminte.

– Ce rugăminte?

– Putem să mergem cu o mașină decapotabilă?

– Poftim?

– N-am mers niciodată cu o decapotabilă și e frumos afară…

Casian a rămas pe gânduri. S-a uitat la mutra de cățeluș a prietenului său.

– Bine, a mormăit. Mergem cu o decapotabilă.

– Și dacă e diavolul?

– Cine? Jumanca?

– Da.

– Nu ți se pare un pic exagerat? a râs Casian.

Intraseră de vreo zece minute pe autostradă. Béla și-a lăsat capul pe spate și a privit cerul. A închis ochii.

– N-am mai mers cu o decapotabilă.

– Știu, mi-ai mai zis.

– Ce plăcut e. Mă simt, nu știu, viu… Tu cum te simți?

– E bine.

Béla a deschis ochii si s-a uitat la el.

– Cum ai aflat unde locuiește?

– Păi n-am aflat exact. Am gasit pe internet că stă în Hărman. Înnoptăm în Brașov și mâine dimineață mergem în sat și întrebăm de el. Cât de greu să fie să-l găsim?

– Și ce facem când ajungem – batem la ușă și îi zicem cine suntem, pur și simplu?

– Da.

– Și dacă nu vrea să stea la discuții cu noi? Are mutră de scârbos.

– E și el doar un om, probabil va fi curios ce vrem de la el.

– Și ce vrem?

– Nu știu încă exact. Ideea e să vorbim cu el, îi povestim ce ni se întâmplă și vedem ce zice.

– Și dacă nu e doar un om?

– Adică?

– Gândește-te un pic – ce fel de om tratează în halul ăsta alt om?

– Un critic? 

– Mai sunt și alți critici. Am mai primit recenzii negative. Vreau să zic – de ce tocmai el?

– E doar un moș acru, care n-are ce face și fute și el câte un autor. Mă rog, gândește-te totuși că nu-i cu toți așa. Pe Marcu l-a lăudat cu Libelula de piatră.

– Ai citit-o?

– Da, e un căcat.

– Așa proastă e?

– Ei, nu chiar, doar că n-are niciun zvâc, e bătrânească, obosită. În plus, nu-l suport pe Marcu. E un bou arogant.

– Și pe Laura Siminea a lăudat-o. A zis că e o voce proaspătă.

– Aia e și frumoasă. Poate are bucurii la ea, moșu’.

– Ai citit-o?

– Nu, a raspuns Casian. Nu prea citesc debutanți.

– De ce?

– Mă enervează, sunt așa, nu știu, ca niște milogi, se uită cu ochii aia de cățeluș. Iubește-mă, laudă-mă, dă-mi încredere în mine! Dă-i în pula mea!

– Ce rău ești!

– Nu sunt rău, doar că pe mine cine mă iubește? Eu n-am dreptul să fiu mângâiat, iubit, adulat?

– Ai! Ești o ființă umană minunată!

– Faci mișto?

Béla și-a îndreptat din nou privirea spre cer.

– Se va întuneca în curând, a șoptit. Ar fi trebuit să plecăm mai din timp.

Casian nu i-a răspuns. Privea concentrat drumul.

– Știi, am mai recitit-o, a zis Béla. Nu e chiar așa rea.

– Ce? Recenzia?

– Da.

– Păi parcă te chinuia.

– Nu mă refer la a mea.

– Dar la care? La a mea?

– Da.

Casian i-a aruncat o privire.

– Acum chiar că faci mișto.

– Nu, serios, sunt unele chestii acolo pe care le-a nimerit.

– Ca de exemplu?

– Dar nu te superi dacă îți spun?

– Ce chestii?

– Nu te superi?

– Nu.

– Promiți?

– Da! Ce chestii?

– Păi aia cu faptul că te iei prea în serios, de exemplu. Că ai un vocabular pretențios, de parcă încerci să dovedești ceva.

– Ce să dovedesc?

– Și că ai un stil cam greoi, o frazare complicată inutil.

– Poftim?!

– Și că uneori pui cuvintele anapoda și se creează un efect hilar acolo unde ar trebui sa fie taman invers. Cum îi zice, comic involuntar, parcă, da, asta e – comic involuntar.

– Altceva?

– Și n-ai miză, mă rog, ai mize mici. Nici mesaj.

– Mai ai?

– Ți-am zis eu că o să te superi.

– Nu m-am supărat, doar că nu înțeleg de ce nu mi-ai spus până acum toate chestiile astea. 

– Păi am mai încercat, dar ești cam sensibil când vine vorba despre scrisul tău.

– Du-te-n pula mea!

– De ce vorbești așa? Ai zis că nu te superi!

 – Îți bați joc de mine, de munca mea? Cum să fii de acord cu jegosul ăla? Ce știți voi ce e în sufletul meu? Eu sunt un alcoolic recuperat, am trecut prin iad, mama mă abuza fizic și emoțional, tata nu era prezent niciodată. Scrisul e totul pentru mine. Eu trăiesc pentru literatură, labagiule!

– Te rog frumos să nu mă jignești!

– Sugi pula!

– Du-te dracu’ de veleitar prost! a strigat Béla.

Casian a tras de volan și a oprit brusc la marginea unei păduri. Cerul era roșu sângeriu. „E un foc mare pe undeva” i-a trecut prin minte lui Béla. În clipa următoare, Casian s-a întins și l-a pălmuit.

– Ce naiba ai? a țipat Béla.

– Pe cine mă-ta faci tu veleitar? a mârâit Casian și l-a plesnit iar.

Béla a deschis portiera și a coborât.

– Ești nebun, a zis.

Fără să-i răspundă, Casian s-a dat jos la rândul său. Era congestionat și răsufla greu. Béla s-a retras înspre pădure. Casian a ocolit mașina și a venit către el.

Béla s-a răsucit și a luat-o la sănătoasa printre copaci. A alergat până la un râu. A simțit că i se taie picioarele și s-a lăsat în genunchi. Ultimele raze de soare răzbăteau printre crengi. De undeva se auzea o păsărică. Sau mai multe. Apa curgând. „Ce frumoasă e natura. Atât de liniștită, de armonioasă, implacabilă, neliniștitoare în același timp. Și viața – un miracol necuprins, ce dulce…”, a mai apucat să gândească înainte să primească un șut zdravăn în spinare. A căzut pe burtă, cu obrazul între frunze. Casian i-a mai tras un șpiț în coaste. „Durerea”, a cugetat Béla, răsucindu-se cu fața spre cer, „e doar un test fugar, o pală de vânt, o firavă negură ce curând se va risipi. Ce frumos, păcat că n-am scris poezie până acum, deși proza mea, așa cum a spus și Jumanca, are valențe poetice, cu alte cuvinte sunt un poet captiv într-un prozator. Poezia…”. Lovitura i-a întrerupt abrupt șuvoiul gândurilor. L-a privit năuc pe Casian, care stătea călare pe el cu un pietroi în mâini. 

– Ce mama dracului vrei să faci cu ăla? l-a întrebat.

Casian i-a prăbușit pietroiul între ochi.

– Dobitocule! a suspinat Béla.

Pietroiul i-a zdrobit dinții.

– Scriitoraș de duminică! a șuierat Béla.

Pietroiul i-a storcit nasul.

– Veleitarule! a șoptit Béla.

Pietroiul i-a crăpat capul.

– …

Casian a scăpat pietroiul și s-a ridicat. A mers printre copaci până a ieșit într-un câmp. Se întunecase. Undeva în depărtare a zărit o lumină. Când s-a apropiat, a văzut că era un foc. Un uriaș cuvânt arzând. 

Ce au zis roboții Laura și Daniel despre acest text: