Aș vrea să fiu altcineva, nu mai pot trăi așa… Ăsta e gândul cu care se trezește Orlando în fiecare dimineață de la incident, de când și-a pierdut încrederea în justiția americană, în dreptate și în capacitatea organismului de a dormi șapte ore fără întrerupere. Își privește cearcănele vineții în oglinda din baie și înjură bufnițele care și-au făcut cuib în bradul din fața dormitorului și ale căror chirăituri nocturne ar speria o persoană slabă de înger. Însă Orlando nu e superstițios, vremurile s-au schimbat, iar bufnițele sunt, mai nou, un simbol al înțelepciunii și al norocului. Toate astea sunt fleacuri, Orlando nu se îndoiește că adevărata sursă a lucrurilor care nu merg bine în viața lui e pățania din seara aceea, cu femeia, a cărei amintire e mereu acolo, ca o eczemă care nu se vindecă.
Ideea îi vine într-o zi în care e deznădăjduit și simte că țara adoptivă a devenit brusc neprimitoare. Dar poate că e vina lui, nu e suficient de adaptat și are nevoie de un gest patriotic, de o imersiune în stilul de viață american autentic, așa că deschide televizorul. Un politician cu fața portocalie bâlbâie un discurs incoerent, pe care încearcă să îl facă mai convingător folosind forme greșite la superlativ: they had a quick trial, a trial that was very, very quick, it only lasted a few hours, it was the most quickest trial I’ve ever seen. Zapează de pe un canal pe altul, revenind la poliloghia omulețului de pe ecran. I haven’t seen anything like this before, repetă bărbatul, cu uimirea unui preșcolar în fața unui spectacol de circ, când lui Orlando i se face foame și închide televizorul.
În frigider, în spatele cutiei de ruccola pe jumătate veștejită, găsește resturile unui hotdog și noul sens al vieții. Jake, colegul lui de serviciu, i-a povestit despre concursul anual de mâncat hotdogi, organizat în fiecare an de Nathan’s Famous din New York. A participat și el de câteva ori la etapa de calificare, doar ca să agațe tipe, pentru că femeile din țara asta sunt moarte după campioni. Și Orlando poate să facă asta, trebuie doar să se documenteze puțin și să născocească niște trucuri inedite de îngurgitare, pe care să le pună în aplicare mai bine decât ceilalți concurenți. Se entuziasmează și îi scrie Jeannettei un mesaj cu multe emoticoane: bec aprins, hotdog, inimă, o siluetă masculină care dansează. Răspunsul care vine în câteva secunde îi pică la fel de greu ca imaginea cârnatului abandonat: Babe, this is so sweet. You are becoming more and more American. I knew you could do better, inimă roșie, inimă albastră, inimă albă, vânătă, față galbenă cu două palme întinse în lateral.
În cele două luni care urmează, Orlando simte cum crește pe dinăuntru: inima parcă i se dilată, plămânii își dublează volumul și o voce cu accent îi șoptește fraze motivaționale. Trebuie să fie jumătatea americană a personalității lui, își spune cu buzele rotunjite, care se manifestă cu o întârziere de câțiva ani. Ce nu s-a întâmplat cu ocazia naturalizării, se produce acum și o forță venită nu știe nici el de unde îl împinge de la periferia societății tocmai în mijlocul evenimentelor. Pentru prima oară de când a aterizat în țara tuturor posibilităților, are un alt scop în afara celui de a se îmbogăți. Cu cât își dedică mai multe ore pregătirii pentru concurs, cu atât îi vin mai multe idei. Nu se va limita la hotdogi, de acum încolo se va implica în tot felul de chestii patriotice: va face voluntariat la un adăpost pentru animale, va alerga la maratoane cu scopuri umanitare, va ronțăi gheață când îi e cald și, de ce nu?, va adopta o autostradă. Nu are habar ce înseamnă asta, se va sfătui cu Jeannette.
***
În dimineața concursului, Orlando se trezește odihnit și optimist. Familia de bufnițe l-a lăsat să doarmă toată noaptea, a visat că era în concediu în Italia, țara lui preferată, și că se înfrupta dintr-un borcan cu zacuscă pe plajă. Se miră că nu are niciun mesaj de la Jeannette, dar e devreme, cu siguranță îi va scrie să îl încurajeze. Face un duș fierbinte – a citit că ar trebui să îi accelereze digestia – și sare în hainele pregătite cu o seară înainte: pantaloni scurți roșii și tricou alb cu dungi bleumarin, o ținută gândită să-l impulsioneze și să câștige simpatia publicului. Nu știe dacă ar trebui să mănânce sau nu, sfaturile pe care le-a găsit pe internet sunt contradictorii și adevărații experți ai înfulecatului de hotdogi, Joey Chestnut și Miki Sudo, au refuzat să-și divulge secretele. Orlando își face un espresso lung, pe care îl bea fără grabă, alături de o felie de cozonac. Înainte de a ieși din casă, se studiază în oglinda din hol, cu spatele drept și cu pieptul scos în față, în timp ce în minte rulează sloganele motivaționale, pe care îi e jenă să le declame: You can do it! You are the best! Everything starts in your mind! Fake it until you make it!
Pe gazonul din fața intrării, Tim, bărbatul-fără-casă care își face veacul pe strada lor, se înfruptă dintr-un burger. Un cărucior de cumpărături de la Walmart, plin cu saci negri, două geamantane din plastic și un umeraș cu un tricou și o cămașă, ambele cândva albe, blochează trotuarul din fața townhouse-ului.
— How you doin’, neighbor? îl abordează pe Orlando, care tocmai a coborât geamul mașinii pentru a nu părea nepoliticos. E o zi grozavă, nu zici?
— Hey, man, te-am rugat să nu te mai instalezi în fața casei mele.
— E o țară liberă, my friend.
— Chiar și așa, asta e o proprietate privată. N-ai dreptul să campezi aici și să deranjezi tot cartierul.
— Scrie-i lui Moș Crăciun, my friend, poate te ajută el.
Orlando inspiră adânc – combinația de miros rânced și prăjeală îi întoarce stomacul pe dos – și se concentrează la tehnicile de training autogen, pe care le-a învățat de la incident încoace. În creier i se aglomerează frânturi dintr-o altă confruntare: imaginea femeii dezbrăcate, care apare în bucătăria lui de nicăieri, și rânjetul știrb al vecinului-fără-casă. Își drege vocea, dar nu apucă să vină cu alte argumente, pentru că partenerul de dialog îi livrează calm, molfăind ultima bucată din burger:
— Dumnezeu e singurul proprietar al pământului, al casei tale și al lumii, prietene. N-ai tu treabă să îmi spui ce să fac.
Orlando ia câteva înghițituri de aer, coastele îi devin vizibile prin tricoul în dungi și se înalță pe scaunul șoferului.
— Dar, dacă ții morțiș să mă vezi plecat, du-te și ia-mi o cafea și mă car de aici. Promit! A fost tare uscat burgerul ăsta.
Orlando ezită câteva secunde, îi vine să cedeze șantajului, dacă nu ar întârzia la concurs, mormăie o înjurătură printre dinți și accelerează. Îl aude pe Tim strigând în urma lui:
— Dar să fie de la Pete’s, m-am săturat de Starbucks.
Pe drum mai aplică niște tactici de liniștire, nu prea funcționează, deși a dat o grămadă de bani pe toate cursurile alea online și offline. Într-un final, se concentrează pe amintirile din ultimul concediu în Italia și se bucură de peisajul de afară, de palmieri, de soare. Când ajunge în Pleasanton, cu mai bine de o oră înainte de începerea concursului, imaginea incidentului s-a mutat deja în planul al doilea al memoriei. Welcome to Nathan’s Hot Dog Eating Contest Qualifier 2024 îl întâmpină o pancartă fixată deasupra bulevardului central, la primul semafor din oraș. Pe stâlpi, afișe de diferite dimensiuni, în formă de hotdog, cu o săgeată roșie în vârf, îi indică direcția; nu se poate rătăci nici să vrea, e de-ajuns să se ia după arome și grupurile de localnici, conduși de mascote îmbrăcate în costume galben-roșii. Parchează în zona destinată concurenților și își face loc cu greu prin mulțimea care stă la coadă pentru a primi coifuri în formă de hotdog. La masa pe care scrie Contestant Sign In, un domn aranjează niște formulare și ecusoane. De pe panoul de deasupra, îi zâmbesc câștigătorii Centurii de Muștar de anul trecut, Joey Chestnut, cu 62 de hotdogi îngurgitați în zece minute, și Miki Sudo, cu 39,5 de hotdogi înghițiți pe nemestecate, tot așa, în zece minute. Numerele astea i se par impresionante, i se face rău la gândul că, în aproximativ o oră, se va lupta și el cu cel puțin 20 de hotdogi – ăsta e planul –, va înmuia pâinea în apă, o va preface în îmbucături mici de tot, care să alunece nestingherite pe gât, și va ronțăi rapid și de maximum trei ori fiecare bucățică din crenvurstul fiert pe jumătate. În plus, trebuie să nu uite să preseze între degete bucățile de chiflă, ca să le reducă volumul. Șmecheria asta e his personal touch, cum i-a zis Jeannette, când l-a sfătuit să se laude la interviul pe care sigur i-l vor lua la finalul competiției.
Își verifică telefonul, niciun mesaj de la ea, asta e straniu, dar mai este timp, se îmbărbătează Orlando; în fond, nici nu ține morțiș ca ea să îi scrie, ce vrea să facă azi e doar pentru el și pentru psihicul lui, de asta nici nu și-a bătut gura: competiția e între el și America.
— So, may I have your name, please? îl întreabă fața zâmbitoare, care tocmai a terminat de aranjat taraba de primire a concurenților. Îmi pare rău că te-am făcut să aștepți.
— No worries, am ajuns prea repede, n-am vrut să întârzii.
— Înțeleg, nu ești de aici. Chiar așa, de unde vii? îl întreabă organizatorul, pe un ton mai ridicat.
— Din Sacramento.
— Desigur, dar unde te-ai născut? Am sesizat că ai accent.
— M-am născut în România, în Europa de…
— Da, am auzit de România. Maseuza mea e din Ucraina, accentul ei seamănă mult cu al tău. Vorbiți aceeași limbă maternă, nu?
— Deloc, româna face parte din familia limbilor romanice, pe când limba…
— Iartă-mă că te întrerup, dar o să te rog să completezi formularul ăsta. S-a format o coadă în spatele tău și trebuie să ne mișcăm.
— Desigur, aprobă Orlando; restul explicației îi alunecă greu în stomac, ca o bucată de chiflă neînmuiată în apă.
Citește în diagonală regulamentul de concurs – o grămadă de avertismente, urmate de disclaimers, ce conduc spre aceeași concluzie: nimeni, în afară de Orlando, nu e responsabil de nimic, indiferent de consecințe – și semnează. Bărbatul cu maseuza ucraineancă îi înmânează un ecuson cu numele lui, pe un fundal asortat la culorile zilei, și îi arată cu palma întinsă scena.
— Nu-i așa că-i spectaculoasă? Fix ca cea din New York. Nici n-ai zice că nu e the real thing.
Îi zâmbește încântat, fără să aștepte o confirmare, și își îndreaptă rânjetul spre următorul concurent. Orlando dă o tură prin piațetă și face câteva fotografii la standurile cu mâncare și suveniruri roșu-alb-albastre; o să posteze mai spre seară, după ce ajunge acasă, în felul ăsta o să îi facă invidioși pe colegii de serviciu, pentru că e sigur că Jeannette nu le-a spus nimic.
Scena pe care, în mai puțin de o oră, va îngurgita cel puțin 20 de hotdogi în zece minute – doar ăsta e planul –, e construită din trei straturi de paleți din lemn, îmbrăcați într-o pânză groasă, neagră, peste care cineva a trântit petice de mochetă vișinie. Șirul de mese unite între ele, acoperite cu mușamale roșii, se umple cu farfurii, șervețele și pahare, toate de unică folosință, sticle cu apă și suc, găleți goale. Un bărbat în maiou examinează podiumul și mesele din toate unghiurile, apoi se întoarce spre Orlando și îi întinde mâna:
— Hi, eu sunt Derek Henrickson! Nice to meet you!
— Orlando, îmi pare bine. Ești câștigătorul…
— … concursului local de anul trecut. Exact! 32,5 de hotdogi, chiar aici, spune Derek și se bate cu mâna pe burtă. Sunt cel mai bun din California. Pe bune, ar trebui să îmi fac griji în privința ta?
— Nu cred, man, e prima dată când particip la concursul ăsta și o fac mai mult pentru mine, ca să îmi demonstrez că…
— Fugi de-aici! Toți susțineți asta, de aia nici nu câștigați. Asta e mentalitate de loser, man. You’ve got to go for the win. You know what I’m saying?
— Da, înțeleg, poate la anu’. M-am hotărât târziu și n-am apucat să mă pregătesc.
— N-ai nevoie de nicio pregătire specială, ascultă-mă pe mine. Trebuie să fii pe fază tot timpul. Altfel n-ai nicio șansă în viață. You know what I’m saying?
— Cred că da.
— Hey, îmi pari cunoscut. Te-am mai văzut pe undeva? Ai apărut la TV?
— Nu. Am o figură comună, poate seamăn cu vreun cunoscut de-ai tăi.
— Nici vorbă, am o memorie foarte bună. Sigur te-am mai văzut pe undeva. Lasă, că îmi amintesc eu. Zi-mi de unde ești, îmi place accentul tău.
— M-am născut în România, dar locuiesc de ani buni în Sacramento
— Rumania?
— Ro-mâ-ni-a, e o țară din Europa de Est.
— I don’t know, man. Nu prea îmi place să călătoresc. America e cea mai grozavă țară din lume. De ce să îți pierzi vremea pe avion, când le ai pe toate aici? You know what I’m saying? California e minunată, man, ocean, munte, păduri, tot ce vrei. Auzi, da’ care-i limita ta?
— Limita mea?
— What’s your number, man? Câți hotdogi dai pe gât în zece minute?
— Aa, nu știu exact, depinde. N-am mâncat niciodată mai mult de doi, am citit că nici nu e recomandat. Mi-am lucrat mușchii feței, am făcut exerciții de înghițire, de reglare a respirației, chestii din astea.
— I see, te-ai luat și tu după Joey Chestnut. Ai auzit că s-a apucat de yoga, tocmai ca să respire mai ușor? That son of a bitch! S-a băgat la tot felul de recorduri, 121 de tamales în doișpe minute și 121 de twinkies în șase minute. Îți vine să crezi? That’s insane, man!
— N-am eu asemenea aspirații. Vreau doar să încerc ceva nou.
— I respect that, man! Mă scoate din minți că nu știu unde te-am văzut. În fine, mă duc să-mi pregătesc locul. Auzi, dă-mi numărul tău de telefon, poate bem o bere cândva, ajung destul de des prin Sacramento.
Cei doi bărbați fac schimb de numere, își strâng mâna ca doi prieteni de conveniență și se îndreaptă sprinteni spre șirul de mese, care se umple cu platouri cu hotdogi. Orlando alege locul cel mai din stânga, la distanță de Derek, care s-a instalat în centru și a intrat în vorbă cu un alt concurent. Evită să se uite în direcția campionului, dar simte cum privirea acestuia se ațintește asupra lui; regretă că i-a dat numărul corect de telefon, însă poate oricând să-l blocheze. Își aude numele undeva în mulțime și, când scrutează adunarea cu coifuri din fața scenei, vede o pancartă cu numele lui, săltată din stânga în dreapta de Jeannette și Jack. We wanted to surprise you, we are very proud of you, plus trei inimi tricolore și o față galbenă cu ochelari de soare, vine imediat mesajul de la iubita lui și Orlando se emoționează, mai că îi vine să sară în mulțime și să se îndrepte spre ei, însă își aduce aminte că unul din subpunctele regulamentului considera părăsirea scenei drept o abandonare a competiției și nu are chef să riște. E mai puțin singur, poate e chiar iubit, așa că seria de poze pe care Jeannette i le face cu telefonul îl prind cu un zâmbet reținut și românesc în colțul gurii. Fluierul prezentatorului – un bărbat îmbrăcat în costum, cu o pălărie galbenă, de paie pe cap –, care anunță că nu mai e mult până la începerea concursului, îl surprinde pe Orlando visând la un concediu cu Jeannette în Italia. Se smulge repede din reverie și, în timp ce prezentatorul le rezumă spectatorilor istoria concursului și îi laudă pe concurenți ca pe niște sportivi adevărați ce sunt, el își aranjează colțul de masă: paharele cu apă în dreapta, șervețelele în stânga. Eliberează spațiul din fața lui: acolo va depozita farfuriile goale, mai bine zis, le va împinge, pentru că nu va irosi nicio secundă cu mișcări inutile. Aruncă un ochi în public: pancarta e tot acolo și se bâțâie în continuare. Cineva îi pune în față o farfurie din carton cu cinci hotdogi, apoi se așază în spatele lui, cu o a doua farfurie pregătită. Aude mulțimea numărând – five, four, three, two, one –, fluierul, pentru a doua oară, și îi vede cu coada ochiului pe colegii lui repezindu-se spre farfurii cu mișcări repetitive. Apucă și el primul hotdog cu mâna stângă, mușcă din cârnat și transferă chifla în mâna dreaptă, pe care a pregătit-o exclusiv pentru înmuierea pâinii în apă. Cu aceeași mână, o stoarce bine și o presează într-o formă alungită, mult sub dimensiunile chiflei originale. Îndeasă jumătate din ea în gura care deja se chinuie să rupă cârnatul în bucăți suficient de mici pentru a le putea înghiți, însă chifla i se lipește de cerul gurii și îl face să caște de câteva ori și să înghită aer. Mai îndeasă o bucată de carne, care agață coca în drumul ei spre gât și, după câteva sforțări, care lui i se par supraomenești, dă gata primul hotdog. Se uită la ceilalți: imaginea lor cu degete ce îndeasă îmbucături uriașe în cavitatea bucală îl catapultează într-un tablou de Hieronymus Bosch și îi întoarce stomacul pe dos. Cu al doilea hotdog renunță la ideea compactării chiflei: o înmoaie în apă, o scutură cu mișcări rapide, stropindu-i pe curajoșii care s-au apropiat prea mult de masa concurenților, și o îngurgitează din trei mușcături, pe care le alternează cu bucăți din cârnat. Simte cum apa din chiflă i se scurge pe bărbie și sacrifică șapte secunde pentru a se șterge. La al treilea hotdog, nu mai înmoaie nimic, ci rupe în bucăți cât mai mici pâinea și îndeasă câte două-trei îmbucături, folosindu-se de două degete pentru a împinge bolul alimentar cât mai adânc. Următorii doi hotdogi îl prind descumpănit, niciuna dintre tacticile încercate până atunci nu au funcționat, așa că aplică un freestyle, o combinație de trucuri. La fluierul de final al prezentatorului – două sunete jalnice –, mâna i se întinde după al șaselea hotdog. Are fața lipicioasă, bucăți de mâncare i-au migrat din gură spre obrajii îmbujorați. Nu mai vede pancarta cu numele lui în mulțime, Jeannette e cu spatele la el și îi șoptește ceva la ureche lui Jack. Atenția tuturor e îndreptată spre Derek, care înalță deasupra capului Centura de Muștar și rânjește cu dinții plini de resturi roz. Un jurnalist de la ziarul local se apropie de Orlando și îl întreabă dacă are ceva de comentat.
— Despre ce?
— Despre cum e să ieși pe ultimul loc. Poate despre onoarea participării sau chiar despre calitatea umană numită to put yourself out there, care cere un anumit curaj, pe care îl au doar cei bravi?
Nu, nu are nimic de declarat, se grăbește să își ajungă prietenii. Dă să coboare de pe scenă, când o mână îl apucă de braț:
— Good job, man! You did great! țipă Derek cu o voce despre care Orlando nu știe dacă e ironică sau entuziasmată.
Un miros de usturoi rânced vine dinspre campion. Orlando se scutură de palma lipicioasă și îl felicită din mers.
— Îți dau un semn când am drum prin Sacramento. Maybe we can hang out, strigă Derek, dar Orlando e deja prea departe ca să îl audă.
— Babe, sper că nu te superi că nu te îmbrățișez, dar ești transpirat tot și miroși ciudat, a stătut. Someone needs a shower, chicotește Jeannette.
Jack îi ține isonul și chițăie pe un ton mai jos.
— Suntem foarte-foarte-foarte mândri de tine. Ce zici dacă te scoatem diseară la cină? Jack mi-a recomandat un restaurant italian, cum îți place ție.
— Da, mi-ar face plăcere. Însă nu știu dacă mai pot mânca azi.
— Fii serios, cum să nu poți? De acum ești sportiv, poți să faci tot ce vrei. Îți trimit un mesaj cu adresa, îi mai spune Jeannette și se îndreaptă spre parcare.
Orlando își înghite protestele, iar după ce iubita iese din câmpul lui vizual, își apropie nasul de mâneca stângă a tricoului, pe care a înflorit o pată de ketchup – habar nu are de unde, nu s-a atins de sosuri – și adulmecă. Mirosul de rânced îi amintește de musafirul nepoftit din fața casei și o senzație de iritare i se așază în stomac, ca un animal cu voință proprie, care i-a luat în stăpânire cavitatea abdominală. Sticlele cu apă minerală pe care a avut inspirația să le lase în mașină i se par cea mai grozavă idee a zilei și se grăbește spre parcare. Haine de schimb nu și-a pus, dar pornește la maximum aerul condiționat al mașinii și dă muzica tare.
Drumul spre casă îl parcurge chinuit: animalul din burtă crește cu fiecare minut – îl simte în curbe, lovindu-se de pereții stomacului –, până când tricoul îi devine neîncăpător. Orlando își privește îngrijorat protuberanța, în timp ce mintea îi derulează imagini recombinate din două povești diferite, seara incidentului și ziua concursului. Se vede într-o bucătărie elegantă, gătind pește și legume la grătar, apoi, dintr-odată, încăperea se umple de o mulțime entuziasmată, cu coifuri în formă de hotdogi, care îl ovaționează câteva secunde, după care amuțește. O cărare se desface printre străinii adunați în jurul aragazului și, de undeva din spate, dintr-un peisaj care seamănă cu plajele italienești, apare o femeie dezbrăcată care îi rânjește lui Orlando și întinde mâinile spre el. Babe, just made a reservation. See you at 7,vine mesajul de la Jeannette, exact în momentul în care Orlando din halucinație e pe punctul de a se cățăra pe blatul din bucătărie și de a sări pe geam pentru a scăpa de fani. Iubita lui i-a salvat viața, își spune și formulează un plan: va ajunge acasă, va bea un pahar cu vin, va face un duș rece, până când va îmblânzi animalul din burtă, se va întinde aproximativ o oră, apoi se va pregăti pentru cină. Nu e convins că asta e succesiunea corectă a pașilor, dar are măcar un punct de plecare, așa că respiră adânc, repetând câteva fraze de autoliniștire: Sunt bine, sunt sănătos, sunt puternic. Nimic nu mă poate învinge. Sunt bine…
Își vede casa de la distanță și se relaxează: în câteva minute, mirosul, animalul, concursul de înfulecat hotdogi vor fi detaliile picante ale unei povești pe care o va relata pentru a-și amuza prietenii. Însă ceva e diferit la fațada casei, o pată maro pe care nu a remarcat-o de dimineață și care, văzută de aproape, e umbra unui cort instalat pe peluză. Din el scoate capul bărbatul-fără-casă, iar Orlando se întreabă dacă denumirea asta i se mai potrivește.
— Howdy, neighbor! Pe unde ai umblat toată ziua? N-am avut cu cine să schimb o vorbă.
— Ce cauți aici? se răstește Orlando și adaugă câteva înjurături în engleză. Chem poliția și o să te zboare imediat.
— La ora asta? Păi, speram să pot dormi aici. Nu te îngrijora, nu stau mult, așa, câteva zile, pe urmă mă car. Aveți în copacii ăștia niște bufnițe nenorocite, care chirăie toată noaptea. Nu știu de ce nu te muți, man.
— You motherfucker, îi spune Orlando printre dinți și se repede în casă.
Ultima imagine pe care o vede înainte să descuie ușa, cea a lui Tim care mușcă cu poftă dintr-un hotdog, lăsând să îi cadă pe bărbie câțiva stropi de ketchup, îi trezește animalul din burtă și îl face pe Orlando să gonească spre baie. Îi e cald, picioarele îi tremură, iar fruntea îi e acoperită de o peliculă de transpirație. Bestia vrea să iasă, Orlando nu are niciun dubiu că nu i se poate împotrivi, așa că îngenunchează în fața vasului de toaletă și deschide gura. Stă pe marginea vanei câteva minute, cu capul în palme, cât să se asigure că a eliminat de tot cauza răului, apoi își amintește să sune la poliție: ticălosul, nerecunoscătorul care s-a decis să campeze în fața casei lui trebuie pus la punct, de data asta nu o să se lase, nu o să fie ca în seara incidentului, când ea a dat buzna peste el, în pielea goală, a vrut să-l atace și, în final, toată lumea a crezut că ea e victima. Până și avocatul pe care l-a angajat s-a îndoit de versiunea lui și nu a crezut că a pus pătura pe ea ca să o acopere, nu să o asfixieze, așa i s-a părut lui Orlando și își dă seama că gustul amar lăsat de întâlnirea cu apărătorul lui seamănă cu cel al animalului din burtă. Mai trage o dată apa peste ultimele bucăți de hotdog nedigerat, inspiră adânc și își caută telefonul, formulând frazele concise pe care să le recite operatorului de la 911. Pe ecranul aparatului, pe care îl găsește abandonat pe jos, în holul de la intrare, vede mai multe mesaje necitite: câteva de la Jeannette, unul de la organizatorii concursului și două de la Derek. Din imaginea primului mesaj îi rânjește noul lui amic, care ține deasupra capului trofeul câștigătorului, Centura de Muștar. Salut, this is Derek. Hey, man, mi-am amintit de unde te știu. Te-am văzut la știri. Nu ești tu tipul ăla care a atras o homeless lady în casa lui, a abuzat-o și pe urmă a scos-o în stradă dezbrăcată? Eu n-am nicio treabă. Cred că ai avut ghinion că fix atunci a apărut poliția. Îți dau un semn când ajung prin Sacramento, poate bem o bere, champ. Față albastră, din a cărei gură țâșnește un lichid străveziu, față îmbujorată de clovn, hotdog.