Procuror Virgil Panait, la domiciliul său din strada Paltinului, Bușteni, 1999

Am spus: „Sigur, doamnă, vă povestesc tot ce vă interesează, adevărul mi-a fost far călăuzitor întreaga viață, deși, după așa zisa Revoluție, am fost atacat, aș spune cu succes, deh, astea erau timpurile, deci, n-aveți nici o grijă”.

Dar părea încă în dubiu, așadar am mai spus: „Mă vedeți în etate, dar am o memorie formidabilă, și, în plus, am caietele mele, în care mi-am notat tot ce conta. Profesia m-a împins către acest obicei. Dețin tot: nume, date și explicații!” Ca să fiu și mai convingător, am deschis la întâmplare un dosar și i-am arătat opisul de pe prima pagină, și așa aveau toate. Făcute la timpul lor, nu cum își propuneau câte unii și tot lăsau de pe-o zi pe alta până uitau. Îmi plăcea să-i întreb pe colegii mai tineri când a făcut Noe arca iar ei se uitau încurcați, unii bălmăjeau câte ceva despre materialismul dialectic, dar tot de la mine așteptau răspunsul, și, după ce-i lăsam să se perpelească nițel li-l dădeam: „Înainte de ploaie, tovarășe! Înainte de ploaie!”. Adică nu după. Nu se mai face așa treabă ca lumea în ziua de azi.

Și atunci, în sfârșit, ea s-a lăsat, și m-a întrebat dacă pot să i le dau cu împrumut. Ei, asta nu puteam face, chiar dacă amenința să plece. Să nu creadă cineva că dacă m-am retras aici, la poalele muntelui, înseamnă că am murit și, deci, sunt în siguranță. Fiindcă, după ce-ai făcut zeci de ani de zile meseria mea, numai pe lumea-ailaltă nu te găsesc ăștia. Dar i-am dat voie să facă oricâte copii voia. Am spus: „Un pic mai jos, lângă primărie, este un butic unde au și xerox. Dacă vă interesează ceva merg cu dumneavoastră la doamna Mariana și faceți câte copii doriți.” Am jucat cartea modestiei, cu acel „dacă vă interesează”. Păi, sunt oameni importanți care ar ucide pentru documentele mele. A fost de acord și abia după asta am stat cu adevărat de vorbă.

Întâi și întâi m-a întrebat dacă-mi amintesc un locotenent de miliție, un anume Sebastian Popa. Bineînțeles că-mi aminteam: un băiat tânăr și respectuos, taică-su era mare general în Armată, că de-aia l-am și primit. Am căutat imediat la dosar și i-am arătat, negru pe alb. Mă căutase pe 6 august ’85. Subiectul: Ionela Bica, paisprezece ani, oraș Băile Govora, crimă, 1982.

Mi-am mai turnat o țuică de Văleni, gândindu-mă ce popor de fraieri suntem, că nu știm să ne vindem. Țuica asta ar face furori în Occident. Învechită în butoiaș de fag în care s-au ținut prunele lojnite, bate orice whisky! De data asta a acceptat și ea un păhărel, iar eu am profitat să spun o glumă pe care am auzit-o prin sălile de judecată pe vremuri, am întrebat-o dacă știe de ce poartă avocații robă și perucă, iar când a răspuns că nu am spus „ca să poată minți ca femeile!”. A râs și ea și i s-au îmbujorat obrăjorii, hehe, ghinionul ei că nu mai sunt tânăr.

„Deci”, am spus, „cazul fetei Bica”. De-acum trecusem la pertu, la țuică nu se vorbește cu dumneavoastră, iar ea a clătinat din cap că da, viguros, de i s-au scuturat buclele ca sălciile de pe malul Oltului. Recunosc, am fost ușor dezamăgit, aveam cazuri mai importante de discutat – povestea celor trei tineri din Făgăraș care plecaseră spre Porțile de Fier cu portbagajul plin de explozibil, și care, dacă nu-i prindeam, ar fi comis un act terorist pe lângă care Autobuzul[1] ar fi părut o joacă de copii, cazul lui Soloholmes, regele bandiților țigani din Oltenia, prins la balamuc, al lui Ion Pistol, ultimul condamnat la moarte care și-a ucis mama cu toporul și a cerut ca ultimă masă o omletă cu ceapă, și câte și mai câte. Dar nu eram eu de vină că se mulțumea ea cu puțin.

Am întrebat-o cu ce să încep și a spus că, firește, cu începutul, fată tânără, deh, s-a înclinat în fața experienței și m-a lăsat pe mine să conduc, dar nu știa cu cine are de-a face, și am întrebat-o „De ce tocmai Ionela Bica?”, fiindcă eu întotdeauna am fost cel care pune întrebările, și asta nu se schimbă cu trecerea anilor. A scăldat-o, că să vedeți, dom’ procuror, ba că e de acolo din oraș și o cunoaște pe maică-sa, că a prins toată povestea și e curioasă, ba că asta îi interesează pe reporterii franceji, ba că una, ba că alta, dar pe mine nu mă duce nimeni de nas și n-am slăbit-o până când n-a spus tot. Exact cum îmi închipuiam, oamenii bănuiau că adevăratul criminal nu fusese prins niciodată, și voiau adevărul, chiar și după șaptesprezece ani. Atunci, zici că s-a aprins o lumină în care am văzut lucrurile clar și mi-am amintit tot.  

M-am ridicat și am umplut din nou paharele. Când i l-am întins pe al ei am privit-o fix în ochi, de aproape, de la treizeci de centimetri, așa cum ne instruiseră în știința interogatoriului, că e o știință și asta, și am întrebat-o dacă îl cunoaște pe fostul căpitan de miliție Ghenea. Luată prin surprindere a recunoscut că da, cum altfel, toată lumea îl cunoștea în Govora, iar asta m-a făcut să suspectez că diavolul ăla a trimis-o la mine. Pe tot parcursul anchetei îmi stătuse ca un ghimpe-n coastă, o dată la două zile dădeam de el, ba la birou, ba mă aștepta la mașină, iar într-o seară l-am găsit acasă, în sufragerie, unde-i dăduse drumul Neta, nevastă-mea, să mă aștepte. Asemenea mizerie n-am putut suporta și l-am scos afară pe palier unde, fără să-mi pese că m-ar putea vedea vecinii, l-am luat de guler și i-am spus că până acum am fost băiat bun, dar să nu facă greșeala să mă ia de prost, până aici! Acum, la bătrânețe, am mai intrat la apă, dar pe vremea aia aveam un metru optzeci și suta de kile și nu mă dădeam în lături de la astfel de asperități de natură fizică. E drept că nici el nu era chiar plăpând, și nici ușor de intimidat, iar în privire avea ceva rău, îi citeai în ochi că te-ar omorî fără să clipească, apoi ar putea mânca tacticos o friptură de pe cadavrul tău. Dar nu mă speriam eu de un milițian de țară. Totuși, n-a plecat până nu m-a amenințat că dacă îngrop cazul ăsta mă-ngroapă și el pe mine, că mă găsește și-n gaură de șarpe. Am strigat după el că e treaba colegilor lui să-l prindă pe criminal, și pe urmă să n-aibă grijă că-l aranjez eu. Dar l-am admirat că avea coaie.

Numai că miliția orbecăia, până într-o zi când un pușcăriaș de la Jilava a făcut memoriu să fie adus în fața procurorului, sub pretextul deținerii unor informații prețioase. De obicei nu-i băgam în seamă pe de-alde d-ăștia, tot ce voiau era să-și facă viața mai ușoară în închisoare. Unii, mai șmecheri, încercau marea cu degetul și cereau eliberare anticipată, se mai întâmpla, dar pentru așa ceva chiar trebuiau să aibă ceva de valoare. Iar de data asta frântura de informație pe care mi-a dat-o s-a potrivit cu cazul meu, și parcă-l vedeam pe nebunul ăla-n sufragerie cu nevastă-mea. Am dat dispoziție să-mi fie adus imediat deținutul. Era un țigan, Rotaru, închis pentru furt. Am spus: „furt cu pisica”, iar ea s-a mirat, cum eram sigur că o s-o facă, cum adică cu pisica, exact cum ai auzit, legau o pisică cu sfoară, o aruncau pe culmea de rufe, iar animalul se agăța cu ghearele de ce apuca și îl trăgeau repede înapoi. O găinărie, dar la a cincea condamnare, câte avea ăsta la nici treizeci de ani, îi dăduse judecătorul să-i ajungă. Deci, Rotaru susținea că-n celula lui fusese băgat de curând un hoț de mașini, unul Ion Bărău, zis Grozavu’, care la beție s-a lăudat cum a violat el și omorât o fată. Partea proastă era că îl auzise doar Rotaru și, cum știm de la romani, testis unus, testis nullus, adică un singur martor e egal cu zero. Totuși, l-am „cumpărat” ieftin, pe îmbunătățirea condiților de detenție, și i-aș fi dat și reducere de pedeapsă dacă ar fi cerut, dar n-a vrut, că mai avea câteva luni și voia să le facă înăuntru, la căldurică, nu să iasă în pragul iernii.

Am spus: „să nu crezi că pe deținuții ăștia îi dădea deșteptăciunea afară din casă, cei mai mulți erau proști ca noaptea, și le plăcea să se dea mari cu faptele lor în fața celorlalți”.

Amănuntele din denunț se cam potriveau și l-am luat pe Bărău la prelucrat, să nu mă-ntrebe cum făceam asta că nu pot spune. A admis de la bun început că fusese la Govora la data crimei, dar zicea că a stat doar o oră, cât a băut o bere la o terasă, și-a tras sufletul, și apoi și-a văzut de drum. Am spus: „Nu vreau să te încarc cu detalii total nepotrivite pentru o femeie frumoasă și delicată ca tine.” Aproape o săptămână s-a ținut bățos, și era cât pe-aci să renunț când, într-o dimineață, ca prin minune, a recunoscut tot de cum s-a așezat pe scaun, fără să-l mai fi întrebat nimeni nimic, de parcă i s-ar fi arătat însuși Iisus Hristos Nazarineanul. Dar nu m-am mirat, până la urmă toți recunoșteau.

Am căutat dosarul („1982, trim. IV”) și i-am arătat. Pe 4 octombrie semnase declarația.

Numai că ceva nu se lega. Oricât insistam, și am insistat, nu glumă, Grozavu’ nu era în stare să specifice o grămadă de detalii, iar cele pe care le dădea nu se potriveau cu ce știam noi de pe teren. Cel mai ciudat era că-i dădea înainte că o violase, iar din raportul legistului reieșea clar că fata fusese virgină și nu existau urme de viol. Acum, puteam să înțeleg că se lăuda cu asta în fața altor criminali ca el, dar de ce mi-ar fi spus-o mie? N-aveam altă variantă decât să cer să se facă reconstituirea, să văd cu ochii mei. Io credo a quello che vedo, cumcânta odată Caterina Caselli.

Era marți și am programat-o pentru luni dimineață. Joi, am plecat de la birou ca de obicei, pe la cinci, pe jos. Prin dreptul statuii, la scări, m-a abordat un bărbat, îl văd și acum, înalt, deșirat, într-o haină de piele. Purta favoriți iar părul, de un negru nefiresc de intens, părea vopsit. M-a întrebat dacă sunt tovarășul procuror Panait, deși părea că știe deja asta. Mi se mai întâmpla să mă oprească oamenii pe stradă să-mi ceară una alta, în general apropiați de-ai inculpaților, disperați sau chiar amenințători, știam eu cum să-i expediez, dar acesta nu era deloc genul. Nici n-am confirmat, nici n-am infirmat, dar asta nu l-a oprit și mi-a spus să-l ascult cu atenție, ceea ce nici prin cap nu-mi trecea să fac, iar atunci, ca și când mi-ar fi intrat în minte, a scos o legitimație de Securitate, din acelea cu coperți de piele roșie, pentru șefime, comandanți de unitate sau de trupe, cu posesorii cărora mai bine nu te puneai. Numele nu era trecut, am văzut doar seria CP și un număr care începea cu 1. Am spus: „vă ascult, ce pot face pentru dumneavoastră”. Pe scurt, mi-a cerut să renunț imediat la reconstituire în cazul Ionela Bica și să procedez de urgență la obținerea condamnării. M-a asigurat că judecătorul va fi cooperant. Motivul, confidențial: victima provenea dintr-o familie de dușmani ai regimului și se dorea evitarea oricărei acțiuni care ar fi putut crea animozitate și inflama spiritele în localitate. Nu că ar fi fost nevoit să-mi dea vreun motiv.

Am spus: „am procedat întocmai. Nu se putea altfel, tu n-ai de unde să știi, dar eu am trăit timpurile alea când puteai ajunge una două de partea cealaltă a gratiilor. Legea era o glumă, tot sistemul legal era un mare haloimăs, fiindcă, după ’45, comuniștii i-au ras pe toți specialiștii în drept. Constituțiile țării nu mai respectau nici măcar ius cogens[2], forța dreptului, care înlocuiește dreptul forței, însăși baza civilizației moderne, tu ești tânără, dar, uite, ce zici de asta, existau legi secrete, nepublicate, după care un om putea fi condamnat fără să aibă habar de ele, și nici de astea nu aveau nevoie, pentru că judecătorul putea condamna pur și simplu prin analogie, despre ce vorbim?”

Mă înfierbântasem, și m-am oprit să-mi umplu iar paharul, doar pe al meu, ea încă nu și-l terminase. Simțeam că mă privește cu ostilitate, ca și când aș fi ținut discursul anterior doar ca să-mi acopăr lipsa de bărbăție, iar asta mi-a adus aminte de procurorul Cristea Ștefan, care mi-a fost coleg de bancă în gimnaziu, Fane, Fănică al lui tanti Ruxandra. Lui Fănică i s-a transmis pe linie politică să acuze o învățătoare prinsă că avortase și care nu voia să-l toarne pe medic. O cunoștea pe femeie, îi învățase mezinul să scrie și să citească, și n-a avut inimă s-o facă. După o săptămână, pe Fănică l-a denunțat un gestionar pe care-l ancheta pentru delapidare, că i-ar fi dat mită o sumă de bani în valută. S-a făcut percheziție cu martori, i-au chemat pe vecini, pe prietenii lui cu care-și făcea concediile la Constanța, și i-au găsit dolarii, suma exactă din denunț, între prosoapele din șifonier. Două zile a durat procesul, a luat unsprezece ani. Iar pe învățătoare a acuzat-o altul, care a înțeles mai bine cum merg treburile. Am spus: „Eu am bătut pușcăriile o viață întreagă, să te fi ferit Sfântul…acum e ușor să vorbim…” Nessuno mi può giudicare, cum cânta Caterina Caselli, feblețea mea, care semăna cu săraca Neta.

M-am oprit. Cine se scuză se acuză, am învățat asta pe pielea mea după ’89, când m-au răstignit în piața publică. Am spus: „tu ești de acolo, de-a locului, precis știi povestea”. Nu știa, și am simțit-o că vrea să plece, dar eu mă încălzisem și mi-era urât să rămân singur, așa că i-am aruncat o nadă, am spus: „nenorocitul de Ghenea a fost în spatele linșajului!” Nici măcar nu era vreo minciună, ani de zile m-am tot gândit la asta, e drept că într-o poziție cum am avut eu îți faci dușmani cu ghiotura, dar ceva îmi spunea că el trebuie să fie. Am încercat în fel și chip să aflu, l-am îmbătat pe nemernicul ăla de ziarist de nu mai stătea-n picioare și tot degeaba, s-a jurat pe copiii lui că a primit documentele anonim, de până la urmă l-am crezut, dar asta nu i-am spus ei, fiindcă doar numele lui Ghenea o mai ținea pe scaun și nu voiam să risc. Am spus: „da, domnișoară, recunosc, am semnat. Mi-a zis, atunci, ofițerul: ascultă la mine, singura opțiune mai bună decât rezistența e să ai un viitor!”, iar eu eram tânăr, mi-era foame și sete și îmi doream un viitor. Dar n-am turnat pe nimeni, jur pe copiii mei care m-au scuipat în față și nu mi-au mai vorbit vreodată. Mai târziu, când am intrat în partid, trebuiau să-mi distrugă dosarul, așa se făcea, și n-au făcut-o, din neglijență, sau, cine știe, și-a făcut vreunu’ un calcul că-i va folosi la un moment dat. Am spus: „după ce a explodat bomba m-am gândit că asta e, o să se vadă din el că n-am nenorocit pe nimeni”. A recunoscut și ziaristul – eram un fals informator cu acte-n regulă, spre deosebire de alții adevărați, pe care i-a protejat sistemul de conspirare. Fraier ce sunt, am crezut c-o să conteze, că oamenii or să înțeleagă, or să-și ceară iertare, dar de unde?! Gloata a simțit miros de sânge, m-a rupt în bucăți și s-a pișat pe mine, scuzați limbajul. Restul e istorie.

După aceea, oricât am insistat eu, chiar mai adusesem încă o sticlă, domnișoara a plecat. Să fie sănătoasă, eu mi-am făcut datoria față de presă, deși n-ar fi trebuit, și i-am povestit tot, nu ca acelui locotenent de miliție, în ’85. Mirosise el ceva, mai ales că, după condamnarea lui Bărău m-am trezit transferat la Câmpina, dar pe vremea aia nu puteam vorbi nici dacă era fiul lui Dumnezeu tatăl, așa că mi-am ținut gura.

N-am mai apucat să-i spun că Grozavu’ s-a omorât în celulă după nici șase luni din pedeapsă, dar ce să-i fac, dacă s-a grăbit așa. O să se-ntoarcă ea, că nici copii după documente nu și-a făcut.


[1] Referință la Operațiunea Autobuzul, cel mai sângeros atac terorist petrecut în România, în apropiere de Timișoara, în 1981. (n.a.)

[2] Normă peremptorie, principiu considerat obligatoriu în comunitatea internațională. (n.a.)


This poll is no longer accepting votes

Cine credeți că a scris acest text?