De aici pot s-o iau razna

E într-o poziție foarte proastă. Drive-ul de pe fairway a aterizat în rough, la o palmă de zidul scund de piatră. A dat un duff de toată frumusețea. O greșeală de amator, a țintit verdele dintr-un loc greu, convins că poate rămâne în avantaj. Mai sus decât curul unei girafe, șuieră printre dinți, cu un zâmbet întins ca un aluat de pizza. Își trage căciula înaltă de pe frunte și calcă iarba grasă din jurul mingii. Nările-i sunt gâdilate de răsuflarea de tutun a proprietarilor de herghelii care-l urmăresc amuzați, cu coatele proptite pe zid. Bărbați pragmatici, fumători de pipă, purtători de jiletcă și sacou de tweed sau pulovăr de lână și geacă subțire. Cel puțin un sfert dintre ei poartă cizme de călărie. Steagul e la aproximativ douăzeci și cinci de metri în spatele său. Flutură nervos în bătaia vântului care i-a nenorocit lovitura. Un vânt rece, anunțând ploaia. Începuse să se înnoureze cu două ore în urmă. Cosește cu crosa câteva smocuri de iarbă, nu prea convins de ceea ce face, aproape că se dă bătut, îndepărtându-și brațele de corp în râsetele joviale ale mulțimii. În timp ce „degajează” perimetrul simulându-și lovitura, îi vin ca-ntotdeauna în minte vorbele bunicului său. „De-aici, pot s-o iau razna”. Nici el n-o putuse spune mai bine. Abandonase facultatea după un an, muncise la săpat șanțuri, cărase mobilă, ștersese mese prin baruri prost luminate și împuțite, dormise prin parcuri, totul pentru golf. Totul ca să ajungă aici, acum, să aibă ocazia să o dea rău în bară. I-ar fi aruncat o vorbă bună, „ești încă pe ringul de dans, băiete”, iar Fred i-ar fi răspuns ca și cum ar fi stat pe gânduri, „da, dar nu aud formația”, râzând afumați (Fred avea numai zece ani) de whisky-ul din butelcuța ținută de bunică-su în buzunarul interior de la piept al hainei cu miros iute. Are nevoie de forță, ca să n-o arunce prea scurt, și backspin ca să nu alunece prea departe după aterizare. Floare la ureche, nu? Își potrivește ochelarii de soare pe nas și se învârte în jurul mingii ca un cocoș pe lângă găină. Măcar nu fusese o Fuckahwhee, așteaptă cocoțată pe un moț de iarbă ca un turist uitat în drum de șoferul autocarului care nu-și numără pasagerii. Cumva o scot eu la capăt, își zice, scărpinându-și coapsa. Se așază pe poziție, cu fața spre spectatori, flexează genunchii – apropierea făcând să pară că vrea să urineze pe zid –, își ia avânt și lovește cu putere. „Ai lovit un grăsan” se aude o voce bătrână, guturală, dar încă puternică, din tribunele dinspre conac. Mingea izbește zidul, ricoșează într-o boltă înaltă țâșnind ca dintr-un arc și, ajutată de spin și de vântul care s-a calmat chiar în acele clipe, aterizează pe verde, în ovațiile entuziaste ale mulțimii. O zi banală a devenit ceva de povestit nepoților. Coboară banană pe panta ușoară și se oprește la doi metri de gaură. Dormise în parcuri, învelit în ziare, pentru bucuria asta. Ai lui îl credeau la facultate, dezmembrând mașini și punându-le la loc ca pe piese de lego, bunică-su murise, după trei infarcturi, al patrulea avusese în sfârșit succes. Nu-și poate ține gândurile în frâu și nu e bine deloc. O ia agale, cu pași largi, salutând publicul cu mâna ridicată, ca un prinț, fără să se uite cu adevărat în direcția respectivă. Primește putter-ul cu mânerul înainte pentru a îndeplini ceea ce nu e tocmai un James Joyce. Par-ul e la un deget distanță, ca și victoria. Adrenalina a șters efectul celor trei pahare matinale din Glenfarcas-ul de 25 de ani, cadou de logodnă de la Syd, un broker de doi lei, nici el nu știe cum s-a îmbogățit. Cei mai mulți își încep ziua competiției cu un ceai în sala de mese; el preferă să rămână în camera lui, în pat, după o noapte de nesomn, cu un single malt în mână. Prin minte încep să-i treacă în viteză vagoane de avertismente sclipitoare. Ți-e frică de întuneric, ai dat o cubaneză, aruncă-ți borseta, e urâtă dar se fute, ai turnat prea mult sos pe pui, te-ai pișat pe ea, ai atingerea unui violator azi. Îi transpiră palmele, fața i se întinde dureros. Îl cuprind din nou mâncărimile face liftingului, convins că acel efect secundar avea să-i confirme temerile din momentul deciziei. Parcă simte cum i se retrage iarba roșcată, rară, în plin proces de albire pe flancuri, de pe frunte și tâmple. Nu fusese la înmormântare pentru că ai lui telefonaseră la o adresă la care Fred nu mai locuia. Așa au aflat că singurul lor copil aruncase facultatea la coș pentru visul unui moșneag senil. Fără o cupă în mână, cât de mică, nu se putuse întoarce, altfel la ce bun tot chinul, la ce folos ruptura dintre bunică-su și ai lui? Visase să-i spună „Hai să bem din ea, fac cinste.” De-aici am fifty-fifty, se îmbărbătează. Îl mănâncă degetele să încerce o lovitură directă, simțind palma aspră a lui bunică-su pe spate, „nu suntem aici să futem păianjeni”. Baland îl scrutează intens de pe margine, cu mâinile în buzunarele pantalonilor bleumarin. Fața ovală ascuțită, nasul subțire, o piele bizar de netedă și lucioasă și sprâncenele stufoase negre îi dau fiori. Nu se poate obișnui cu el și Baland o știe. A mai fost și faza de dimineață. Fred închide ochii și pipăie panta cu talpa în câteva locuri, îi deschide, întinde brațul drept, ridică două degete și fixează linia de tragere. Vântul dă târcoale în rafale, când mai puternice, când mai slabe, începe să-l pătrundă prin haine. Cel mai rău se teme de durerea din cot, epicondilită medială, i se declanșează de fiecare dată când depășește trei ore jumătate de joc sau când se strică vremea. Baland e odihnit, se culcase devreme și-i pândește calm greșeala (omul e doar calm și aroganță, roadele unui master în psihologie). Printre norii care-și încetinesc deplasarea spre nord-est, aducând un aer umed și înăbușitor, chiar dacă afară sunt numai unsprezece grade, se strecoară raze de lumină care străbat terenul ca niște jocuri de reflectoare. Anunță cel mult o perdea măruntă de stropi reci ce doar va jilăvi iarba. Îmi pierd focusul, își spune Fred. Se străduiește să vizualizeze traiectoria mingii spre gaură, dar în loc îi apare camera unui prieten din adolescență. Joacă împreună Street Fighter pe o consolă Sega. Mă-sa era asistentă medicală și făcea multe ture suplimentare, așa că rămâneau adesea singuri. Da, uite și fututa de durere. Oricum sunt bine, sunt totuși doi metri și nu risc un three putting. Nu-nțeleg de ce mă tot pripesc. Mingea lui Baland e de partea cealaltă a steagului, cam la aceeași distanță. Jucase curat, la sigur, evitând toate obstacolele, punând de fiecare dată mingea în poziția optimă pentru lovitura următoare. A mea e mai aproape. Dar n-o să mă lase filfizonul, din nețărmurita lui generozitate, să-mi continui nestingherit jocul. Din nou camera și gagiul ăla creț. După patru ore de frecat intens gamepad-urile, s-au ridicat buimaci de la consolă. Foamea stătuse până atunci la izolare și revenise ca un nebun hăituit de halucinații. Nu era mare lucru prin frigider, și-au făcut niște sandvișuri cu șuncă și brânză topită. Tipul mânca frugal, iar șortul și tricoul galben stăteau ca pe sârmă pe el. Era murdar și transpirat, dar nu puțea. Izul lui Fred era mai puternic. A înfulecat două sandvișuri cu maioneză și ketchup cât celălalt a dat gata unul. Aveau niște ochi aprinși și nu încetau să vorbească agitați despre diverse faze din joc și despre planul de bătaie al următoarelor mișcări, întrerupt de cerințele sâcâitoare ale trupului. Tipul s-a dus la baie, iar Fred a șters masa cu un șervețel, aruncând totul la grămadă în coș. Când s-a întors în cameră, l-a văzut de pe hol, prin ușa întredeschisă, pe veceu, cu tricoul ridicat în pumn la nivelul plexului, cu cealaltă mână trăgându-și șortul în față, încercând să-și sugă pula imensă. I-a venit toată mâncarea în gât. A plecat după jumătate de oră, pretextând că a uitat că trebuia să se întoarcă mai devreme acasă, unde îl aștepta o mamă de bătaie. După asta, a trecut printr-o perioadă foarte nasoală, când n-a mai fost în stare să termine sesiunile de masturbare. În vremea aceea făcuse o fixație pentru Bo Derek din Tarzan, foarte generoasă cu cele până la cinci partide zilnice de sex oral în junglă. Numai că după faza cu prietenul pasager, imaginația începuse să dea rateuri. În mijlocul actului, avea epifania că simula felația servită de superba actriță împrumutând senzația atingerii penisului de la delicatețea umedă a propriei guri. Organul odată fleșcăit nu mai răspundea nici la cele mai fierbinți rugăminți. Totuși, Baland nu aducea cu băiatul ăla, oricât s-ar sforța să găsească o asemănare. Uite-l cum cere să se arunce cu banul. Să-l facă să-și iasă din mână. Moneda cade în favoarea lui Fred, odată cu primii stropi de ploaie. O perdea măruntă și rară prin care, dacă mergi iute, abia te uzi. Îi ard buzele, simte nevoia acută a unui pahar de cristal umplut trei degete. Începe să se bâțâie, ridicându-și și coborându-și capul, bătând pasul pe loc într-un dans ritualic de invocare a zeilor golfului. S-a întors mult mai târziu acasă, după ce a primit telefon de la avocat. A mers la mormânt și a plâns, atent să nu fie nimeni în preajmă. N-avea bani, soție, copii, nimic, și căpătase o casă și un mic grajd gol, ce necesitau renovare urgentă, plus un lot de teren în pantă cu care nu știa ce să facă. N-avea cum să deschidă un club de golf acolo. Ai lui n-au vrut să-i spună cum s-a stins din viață, au pomenit doar de infarct, că l-au găsit căzut în bucătărie, l-au scutit de detalii, probabil ca să se răzbune cumva. Lovește scurt și ferm, ridicându-se brusc, de parcă vrea să spună ceva ce-l apasă. Mingea pornește puțin mai iute decât și-ar fi dorit, dar încetinește după jumătate de metru și, ascultându-i îndemnul, se oprește la două palme de gaură. Ovații. Fred privește dincolo de zidul de piatră, în mulțime, pe direcția conacului cu două etaje, clădirea principală a clubului de golf. Până și Baland trebuie să admită că fusese o lovitură aproape perfectă. Își îndreaptă privirea pieziș și-l surprinde aplaudând, cu crosa prinsă între cot și piept. Hai, pune suficient muștar pe ea și să terminăm odată. De la Duffer Duck la Frednegger parcursese cale lungă, dar încă nu se simțea bătrân, chiar dacă vremea se instalase ca un partener de viață nedorit. Baland duce pumnul la gură ca și cum ar căsca și îl mișcă scurt de două ori pe orizontală. Calm și aroganță. Steagul s-a sculat de vreo trei ori în direcția copacilor. Câțiva stropi reci îi pișcă ceafa. Din nou pe poziție, se leagănă ca un bebeluș care comite mișcări ce se vor de dans, o dată, de două de trei ori, trage adânc aer în piept, îl eliberează apoi lent, simulează putt-ul, o dată, de două ori…

O vede în mulțime, cu mâinile încrucișate la piept. Lui Patty nu îi place golful, o plictisește de moarte, ar putea zice că l-ar urî chiar.

*

– Nu-i adevărat, puișor!

– Ba te-a auzit lumea, de ce negi? Ai strigat de trei ori Monica când ai dat cu crosa în iarbă. Dup-aia te-ai repezit la Baland, de ce n-ai zis gimme, măgarule!? Am crezut că o să-l lovești, nu glumă.

– Ei, asta nu! zice Fred azvârlind cearșaful și ridicându-se din pat cu paharul de cristal gol în mână. Mișcarea bruscă îi dă un vertij de toată frumusețea. Îi bubuie capul. Patty stă pe veceu, cu țigara în mână și ușa întredeschisă. O vede deformată prin sticla mată a ușii, ca într-un porno japonez clasic. Are doar prosopul pe cap.

– Ok, știam că n-o să-l lovești, dar așa părea, oricum voiai.

– Nu-i totuna, puișor.

I se năzărește, după ton, că are încă expresia de pe teren de nu așa arată un campion. Din toată mulțimea adunată acolo fusese singura care nu oftase, care refuzase să contribuie la zgomotul rotund de bucium urcat la ceruri din piepturile dezamăgite și nu chiar. Măcar nu-i plictisise, cu ultimele trei lovituri le înșelase toate așteptările. Dar Patty suferise cel mai mult dintre toți. Nu așa arată un campion, deci. Pierduse proprietatea bunicului său, asta era. Rămăsese fără casă, avea să o treacă pragul pe Patty numai ca să arunce o ultimă privire, să-și întipărească bine în minte cu ce a tras-o în țeapă. Asta dacă mai avea norocul chior să rămână cu el. Se aude apa. Fred, și el doar într-o pereche de boxeri, se strecoară iute înapoi în pat. E cu douăzeci și doi de ani mai tânără și totuși uneori se poartă de parcă ar fi copilul ei. Cu precădere atunci când o dă rău în bară.

– Ce-ți trece prin cap? i se adresează în deplinătatea sculpturală a goliciunii ei, Patty, cu pielea lucind frumos mirositor a gel de duș. Are un fel de a călca, cu umerii ușor lăsați, cu întreaga talpă lipăind pe podea, foarte iscusit în a ignora uitătura lacomă dintre cearșafuri. La franțuzoaică?

– Nu era franțuzoaică, citea poezie în franceză.

Patty râde ducându-și arătătorul la nas, gest pe care Fred îl adoră, apoi se așază pe marginea de la celălalt capăt al patului, unde și-a întins cremele și ojele și loțiunile și ce mai folosesc femeile pentru îmbălsămare, cu spatele la el. Își trage chiloții pe ea și se pune pe muncit unghiile de la picioare. Ridică dreptul și-și proptește bărbia în genunchi. Încă râde pe înfundate.

– Cum ai zis că ți-a zis? Își reașază prosopul care-i alunecă pe frunte. Fred își dă seama că lumina e aprinsă în cameră, că afară s-a lăsat întunericul și draperia nu e trasă.

– Îi plăcea unu’ Khayam. Când ne-am despărțit, mi-a citat din el, că vezi Doamne, ea nu poate să moară fără să știe de ce a trăit. I-o mai spusese de câteva ori, povestea, o binedispunea de fiecare dată.

– Adică ți-a dat papucii.

Fred nu-și mai amintește momentul exact al ratării, doar cum se simțise imediat după. Ca Jim Lowell, căruia visul aselenizării i se destrămase în fața lui pentru a fi înlocuit de coșmarul pieirii în spațiu. Trage adânc aer în piept. Impulsul sexual dispăruse. N-are energie nici să coboare și să tragă afurisita de draperie.

– Păi a fost măgar, ridică tonul Fred, potrivindu-și perna, fără să se lipească de ea, ca să nu-l fure somnul. Trebuia să strige gimme! Parc-a știut, coborî vocea, adresându-se mai mult unui spectru insondabil. Toată treaba a plecat de la chestia aia de dimineață, c-am întârziat…

Patty întoarce ochii mari la el. La lumina aplicei, i se văd urme foarte fine în jurul gurii, un puf aproape incolor. Brațul drept e acoperit în întregime de tatuaje, până pe dosul palmei.

– Nu dau vina pe tine, puișor, zic doar că am dat peste el jos, în baia clubului, c-am băut toată noaptea și dimineață am ieșit cam așa, știi tu, nu ne-am vorbit… Și l-am prins că-și dădea cu ruj în oglindă și avea și unghiile cam lucioase…

– Așa, și?

Simte cum scapă lucrurile de sub control.

– N-am nimic cu chestiile astea, dar cred că am avut o figură așa… surprinsă și ideea e că nu voia s-o știe nimeni, dac-o făcea pe ascuns, cu atât mai puțin eu.

– Deci nu pune asta în cârca mea.

Fred înțelege din căutătura laterală, se întinde după pachetul de pe noptieră și i-l aruncă. Nu îndrăznise niciodată să-i spună că fumează prea mult. Patty are nevoie de unele lucruri în viața ei, chiar dacă-i fac rău. Vorbește cu țigara în gură ca un camionagiu, dar unul sensibil și anxios și mai ales atrăgător. Un sân evadează din strânsoarea coapsei și se întoarce spre el, cerând ascultare. Patty știe să-i solicite atenția cu întreg corpul.

– Tu ești un scrântit, ok?

Când s-au întâlnit în urmă cu șase luni într-un pub nou, King’s Feet – care-i suna ca o ironie la King’s Head, deși nu știa exact de ce –, din orașul unde își petrecuse adolescența, Fred i-a oferit un pahar de whisky în pauza dintre sesiunile de cântare. Patty cânta la muzicuță, acompaniată de un tip cu plete, barbă și burtă la chitară. Își ținea părul strâns în coadă, purta o bluză gri cu sclipici, o fustă foarte scurtă de blugi, pălărie și cizme de cowboy. „Ești urât”, i-a spus. Tocmai semnase contractul pentru clubul de golf pe care voia să-l ridice pe locul unei ferme pe care o cumpărase, la un kilometru de casa bunicului său, cu care girase, și făcea prima vizită pe teren împreună cu constructorul. I-a scăpat o grimasă comică de dezamăgire, deși comisese gestul aproape inconștient, fără nicio așteptare. Patty a luat o înghițitură zdravănă și l-a înfruntat. „Dar te-aș fute.” Apoi s-a ridicat și s-a întors pe mica scenă improvizată de la capătul pub-ului, cocoțându-se pe scaunul înalt, rotund de bar. Urechile lui Fred se desfundaseră și, invitate de obrăznicia tinerei, începură să asculte mesmerizate bluesul tânguitor din reprezentația până atunci mută, părându-le că Hohnerul Crossover pentru avansați, dar accesibil financiar, l-a lămurit mai târziu Patty, li se adresează în mod direct. Încăperea cu tavanul jos, cu cele câteva mese și barul complet ocupate, se dilatase în timp și spațiu.

– Dă-mi bricheta te rog, unde e bricheta?

Apare și bricheta. Scrumiera e înclinată periculos, lângă fundul ei. Apoi fumul înecăcios de țigară într-o cameră ce se răcește. Pe corpul uscat al lui Patty, care terminase cu piciorul drept, răsare o ușoară cutis anserina, în urma activării reflexului pilomotor. Pe Fred îl trece un gol în stomac. Micile straturi de celulită de pe coapsele ușor depărtate, talia și umerii disproporționat de mici, îi reaprind poftele. Dar Fred dorește mai mult decât ce vede și inspiră pe nări, ceva nedeslușit și mare, mai mare decât camera de hotel, chiar dacă îi apare sub înfățișarea concretă a lui Patty în această clipă, ceva ce-l sperie teribil.

– Syd mi-a făcut un cadou de logodnă. E în sertar, dacă vrei să-l vezi.

Fred își freacă lănțișorul de aur, încurcat în părul de pe piept. Scoate la iveală o borsetă din material textil ce conține un set de șapte Fender Blues Deville.

– Știi cum e el…

– O, da știu, e foarte glumeț. Ca atunci când te-a sunat pe tine și la ambulanță că se aruncă de la etajul opt și când ați ajuns acolo el nu mai era și nici nu răspundea la telefon. L-ai căutat o noapte întreagă prin parcuri și baruri. Eu sunt un pic nebun, Pat. În meseria asta trebuie să-ți lipsească o doagă și, dacă nu, te prefaci. Se întoarce din nou către Fred. Tipul se preface că e nebun ca să nu-ți dai seama că e nebun de-adevăratelea, nu nega.

– Dar n-am zis nimic.

– Orișicum, așa pare, își dă prea mult silința. Terminase cu picioarele. Țigara fu stinsă pe jumătate, semn că va aprinde în curând alta. Le vine rândul mâinilor. Mai întâi îndepărtatul pieliței. Uneori sângerează și le șterge impasibilă, de parcă ar îndepărta urme rebele de ojă. Știi ce mi-a zis odată, continuă absorbită de luciul roșiatic, că… uf, la naiba. Încă o traiectorie eșuată în afara granițelor.

De ce își face unghiile, îi trece prin minte.  Acu două zile le dăduse cu ojă. Uneori, aplică tacticile din golf și în relația cu Patty. O învățătură de la bunică-su îi plăcea nespus, un fel de panaceu pentru orice situație, „cam asta-i treaba, să îți ușurezi pe cât posibil următoarea lovitură”. I-a băgat-o la tărtăcuță cu degetul înșurubat pe tâmplă, dându-i și un mic brânci.

Patty se ridică de pe pat și se plimbă prin cameră vânturându-și mâinile și pășind pe călcâie. În rotirea de uliu pedestru, privirea i se furișează pe oglinda din baie. Când bărbați în vârstă o fixează lung pe stradă, Patty îi înfruntă, întrebându-i ce le mai fac soțiile. Fred zâmbește la gândul ăsta, iar ea îl observă și-l întrerupe cu-n tremur în glas.

– Ți-a fugit mintea în altă parte azi.

Lui Fred îi piere brusc veselia și se întoarce din reflex spre noptieră să-și mai toarne un pahar.

– Știi că nu-mi place să vorbesc despre asta, nu acum, puișor. O să m-apuc s-analizez și o să sfârșesc prin a-mi da mie celui din trecut sfaturi. Ce rost are?

– Are, spuse Patty apropiindu-se de el și aplecându-se cu mâinile în evantai, ca o cadână. Sânii mici, lunguieți, ca două șosete umplute se lăsară asupra lui amețindu-l cu umbra lor sexuală. Se apără întinzându-i paharul. O ajută să bea ridicându-l ușor pe buze în timp ce-i ține bărbia între degete. În gropile de gunoi trăiesc tot felul de creaturi, știai? Sunt pline de viață. Ai auzit de Gramacho? Itacoa, Morro de Céu, Niterói, Maré? Gropi de gunoi din Rio. Întinde mâna și cu podul palmei îi îndepărtează pleata rară și aspră de pe frunte, Fred o simte rece și moale, lipsită de afecțiune, aproape ca pe o acuzație adusă începutului lui de calviție. Patty e o ființă plină de vitalitate și temerară. Citește în ochii ei de un verde spălăcit drumețiile, croazierele de pe Mediterană cu nopți nedormite, consumate cu Martini și solo-uri la muzicuță, scăldarea în costum de baie în apa rece ca gheața a unui râu din muntele Sierra Nevada, la 1400 m altitudine, la începutul lunii aprilie. În Gramacho trăiește o fată, Marcinha, n-are nici douăzeci de ani, o fată micuță, îmi vine mie până la sâni, cu un păr negru, bogat și creț… O catadora! Fred simte în coaie fascinația din glasul scăpat pe o notă ascuțită, ca o vrabie ce și-a luat zborul de pe o sârmă de rufe, a gurii trădând un tremur ușor. Știe că el e o creatură telurică, înțelege că toată viața lui a privit în jos căutând să astupe o gaură. Bunicul lui obișnuia să pună bani în cupa de golf ca să-l antreneze cu presiunea finalului ce impunea stăpânire și precizie. Marcinha are trei copii și fiecare sarcină și-a petrecut-o scotocind prin gunoaie, cu burta la gură. Acolo și-a întâlnit soțul, lângă groapă și-au ținut nunta, acolo și-au ridicat o cocioabă din resturi, Freddy. De la 9 ani sapă printre resturi după pâine. Adună sticle, plastic, tot ce se poate recicla. Duhoarea e atât de puternică că te ia cu leșin, nici nu știu cu ce s-o compar. Știi și tu cum miroase un camion de gunoi, gândește-te la un munte de camioane. Întoarsă în baie, își întinde pe obraji, pe frunte și pe nas o cremă albă, uleioasă care fu absorbită de pielea catifelată, apoi o pudră de culoarea pielii, lungită pe gât, acoperind cea mai mică imperfecțiune și lăsând la suprafață o peliculă subțire de luciu mat, un halou de mister cinematografic. Ecoul băii îi conferă vocii o notă de maturitate neașteptată. La baza gropii a apărut un mic lac de levigat, știi ce e ăla?, o zeamă din scurgerile pestilențiale. Locul nu e tocmai un teren de golf, dar ai putea spune ca sunt bunkere peste tot.

– Poți lua căpușe de pe iarbă, puișor. Boala Lyme nu e tocmai o gripă ușoară. Înainte să riposteze Patty, se grăbește să completeze. Dar da, nu e același lucru, nu spun că e același lucru. Doar că nicăieri nu ești complet în siguranță. Nu-i povestise niciodată despre perioada de vagabondaj care i-a precedat succesul și de pe urma căreia s-a pricopsit cu o bronșită cronică. Își aprinde o țigară. Poate chiar se va ridica, se va duce în baie și i-o va oferi după ce va trage câteva fumuri.

– Nici nu se compară, Freddy. Chiar dacă vulturii așteaptă la rând cu sutele ca la supermarket, pe gunoaie, alții survolând ca… Totul arată ca un tablou de… Cu vulturii ăia pe cerul senin de vară. La pescăruși deasupra oceanului te gândești. Exact! E mulțumită de imagine. O s-o folosească în nenumărate ocazii de-acum înainte, își zice Fred, scăpând din nou un surâs, în capul oaselor, la marginea patului. N-are niciun chef să se-mbrace. Pe lângă câini sălbatici, șobolani imenși, gândaci cât palma, țânțari și nori de muște care înnegresc cerul. Patty se veselește. Totul e atât de cumplit de murdar. Oamenii negri din cap până-n picioare, dar sub stratul de jeg au și o paloare, vizibilă în albul ochilor. Trași la față, parcă ar fi consumați de un duh al gropii, resemnați și voioși în același timp. Resemnați și voioși, Freddy. Marcinha s-a rănit de nenumărate ori în sticlă, s-a înțepat în seringile din pungile de plastic. E plină de tăieturi pe brațe și picioare, zici că s-a automutilat. Uneori, gazul emanat de deșeuri se aprinde. Au loc incendii și mor oameni, sufocați de fum în cocioabele lor. Noaptea e atât de beznă că chiar dacă porți lanternă pe cap, ca un miner, Freddy, unii oameni minează cărbune, alții minează gunoi, poți muri strivit de buldozere. Ei zic că sunt cosiți. Dar știi ce-i deranjează cel mai tare?

Patty așteaptă un răspuns. Fred n-are unul pregătit, își dă silința să picteze tabloul descris, să-i înțeleagă pe oamenii ăia, să vadă ce vede Patty.

– Nu, puișor, să mor dacă știu ce ar putea fi mai rău decât tot rahatul pe care mi l-ai descris. Ar vrea să se ridice în picioare și să se îndrepte spre ea. Țigara a ars singură pe jumătate. N-are suficientă energie, îi vine să se întindă înapoi în pat.

– Cadavrele, Freddy. Glasul i se răcește, coborând un ton. Asasinii își duc victimele adesea la groapa de gunoi, știind că poliția nu dă pe-acolo. Dar cele mai multe nu sunt corpurile unor adulți uciși. Nope.

Pe Fred îl trece un frison, își simte labele picioarelor înghețate.

– Sunt figurine micuțe, ca niște pui de câine fără bot. Avortoni, Freddy!

Imaginea îi întoarce stomacul pe dos. Gramul de energie rămas îi e stors din corp și o mână invizibilă îl prinde de ceafă, trântindu-l în pernă. I se derulează pe ecranul vederii ca la păcănele tavanul. Bâțâie un genunchi.

Patty răsare fără prosop pe cap, cu părul lung până la ceafă, drept, fără volum, fiindcă are firul subțire, i se tot plânge reflecției din oglindă, sub o pălărie Trilby, și corpul acoperit de o rochie simplă, dreaptă, cu bretele, lungă până la genunchi, de-un verde gazon, mândria ei irlandeză. Fred, deja obișnuit cu stilul ei, abia acum notează dezordinea din cameră. Bagaje desfăcute și negolite, bluze, fuste, împrăștiate pe canapea, pe ușile șifonierului, pe gențile lăsate pe podea. A fost o clipă și clipa a trecut. Fred ratase ocazia de a-i declara cât de frumoasă e în portița de timp deschisă primitor de oprirea evazivă a lui Patty la marginea patului, îndreptată spre el. Acum e lângă noptieră, cercetând una dintre muzicuțe. Fred o poate mușca de șold, dar are buzele și gingiile uscate, l-ar deranja gustul aspru al textilei. E mereu cu-n pas în urmă. Gândul ezitant o alungă pe Patty până la canapea. Își face loc printre țoale.

– Ce să-ți cânt?

Nu-i nevoie de un răspuns. Cu una dintre armonicele primite cadou de logodnă, scufundată între haine boțite, plutind într-un nor de parfum, Patty își umflă și își dezumflă obrajii ca o locomotivă cu aburi ce de-abia pleacă din gară, pe ritmul lui Piano Man, de Billy Joel. Melodia ia sfârșit, Patty bagă muzicuța în poșeta argintie cu bretea tip lanț și se ridică. Își trage rochia ridicată pe coapse.

– Voiam să-ți zic ceva la un moment dat, dar am uitat. În fine. Sigur nu vii?

Fred știe că ar trebui să-i răspundă cu totul altfel decât o face.

– Nu sunt în dispoziția necesară. O să vă stric seara.

Îi scăpase. Dar nu mai poate lua vă-ul înapoi. Patty parcă se înalță subit. Arată ca o zeiță de gheață, suferind de o mică migrenă. Își pune poșeta pe umăr și se îndreaptă spre ieșire. Se oprește după ce deschide ușa.

– A, mi-am amintit. Începusem să-ți zic ce mi-a zis Syd când mi-a dat cadoul. M-a întrebat cât vreau ca să fac sex cu el îmbrăcată numai într-o cămașă de forță.

După ce închise ușa în urma ei, Fred se duse la fereastră de unde o urmări pe aleea de piatră luminată difuz până intră în taxiul ce o aștepta la poartă. Era convins că el e înăuntru și simțise un nod în stomac că nu coborâse, de parcă gestul îi fusese adresat. Avu o mică iluminare. Syd fusese cel care-i apăruse pe teren sub înfățișarea adolescentului creț obsedat de gustul propriei puli. Se simți din nou un puști rușinat căruia i se zgârcise penisul ca un melc retras în cochilie sub atacul unei găini furioase. Trase draperiile și se întoarse în pat cu gândul la unul dintre sfaturile lui bunică-su. Să nu-și irosească niciodată timpul în căutarea mingilor aruncate în bălării.