Cronică prefăcută de mine, Radu Achim, după arest şi tras de feare
N-aş vrea să-mi amintesc zilele de arest, dar biciul căpitanului Chihaia aducea tristeţea pe uliţa mare, mai grozavă decât ura meseriaşilor cu prăvăliile pe dreapta şi pe stânga podului, iar în umezeala colcăind dedesubt se lăfăiau până la clădirea Academiei şi, mai ales, a preşedintelui ei de Literatură şi dimineţi trecute în scris, torturile din beciuri, chiar şi de la Palatul Florescu, scene demult învechite. Achim le-a dat o nouă viaţă odată cu aducerea acordeonului în Bucureşti.
Biciul era spânzurat, ca un simbol de odinioară, la uşa de la scara Căpităniei. Sunt multe după-amiezi de atunci, de când am fost aruncat la Cesianu de direcţia miliţie secretă. Am apucat să stau destul în peşteră, cum i se spunea în Biserica Kretzulescu, lângă arestaţii care nu se auzeau unii pe alţii de la atâta stat în picioare dacă se apucau coastele să răsufle singure. Şi oasele. O, beci din care nu se ieşea, o, cum ar spune călătorul uimit de tortura care poseda omul şi locul, o, brâu de lovituri, în care urla gerul şi frica, ori se mişca seara în ape ca lacul înecat, o, clopot, care baţi aşa târziu, după cei câţiva paşi la hârdău şi la patul cu cearşaf de zăpadă, nu doar pentru că e interzis ziua, ci pentru că tot trupul e un singur lemn! O fi ea belle epoque, dar casa cu iadul în pivniţă avea puţul exact în partea unde soarele nu bătea vreodată. Sub picioare aveai şerpi reeeci şi trupuri pătruunse de ţepuşe sau răngi, iar toată vederea era doar o boare, în care nu viziunile lipseau, lipsea visul. Nici familia întemeietoare Filipescu nu se mişca, nepomenită de atâta vreme, cu toate decoraţiunile, cu tot acoperişul care ar fi trebuit să păstreze sfârşitul de secol al XIX-lea pentru ce va urma în al XX-lea.
În şantierul pentru renovare, întârziat, un muzeograf uitat după program a zărit serile de teatru dinainte, cu vioara unui mare maestru, lăsată tot la scările de intrare. Ca să audă contemporanii ceva din coarda de la gâtul violonistului, Achime, mi-a zis cu ocazia lansării, coarda maestrului e subţiată şi singură. Aflaţi că şi coarda vibra la ţipetele condamnaţilor dacă soarele se apropia măcar de brâul mucegăit, mai degrabă o luminiţă cu frigul în ea, de fapt, care îţi sugea măduva şi somnul. Petrecusem deja un an şi exact de sub picioare trăgeau lemnul putrezit, mirosul nu, mirosul îngheţase în hârdău, unde erau aruncat vreun mort dacă moartea tot era vie, aşa, în lanţuri. Lanţurile nu se desfăceau nici când căram omul plin de rahat la groapă, cu doagele din lemn de dud în cicatricele încă şiroaie, mai ales că rumeguşul se îneca singur la câteva zile. Iar ai viziuni, întreba din lanţuri vecinul Costache de la icoanele lui de sticlă,Tu mai lipseai, i-am zis, Mă vei uita, mi-a zis când Apusul a dat buzna peste borhot, Ptiuu! În sfârşit, după căratul hârdăului umplut cu om şi căcat, aţipeam cu suflarea tot rece, poate de asta când deschideai ochii, tot în vale mergeam, adică fugea somnul de vârful degetelor, de fapt ale biciului şi toate se aşezau în mijlocul hârdăului pe o apă în care, parcă, se lăsau norii până ridicau terciul şi se revărsa moartea, mai puturoasă decât zilele arestaţilor. În zori scoteam iar rahatul, tot la o săptămână deşi mortul, Crăcănel, mai visa casa lui de la marginea Bucureştiului, cu luncă cu tot. Ha, răbufnea Costache, poate îi cântă cineva în strană! Peste zi nu mai cânta nimeni că era lemnul staroste şi frigul spiţer, iar procesul verbal direct la tălpi, cu spiţe întoarse, dacă ar fi avut timp şi meşteşug, chiar toarse, ha, ce vreme de beţie şi anarhie şi multă frică! Dacă Chihaia ar fi trăit, ura ar fi fost mai slabă decât tristeţea de pe chipurile neadormite. Unele, chiar şi după ce îşi lăsaseră conştiinţa la prima bătaie, dar ce scriu? Scriu că spinările noastre înlănţuite fuseseră mâncate de şobolani, Dacă vrei să trăieşti cu ei, lasă-i să roadă din şolduri, Achime, Ce, osul? Pielea, camarade. Au, nu i-am respectat sfatul, nici el, iar gustul de şobolan a intrat în mine de atunci şi umblă prin picioare şi braţe, uneori se şi opreşte pe ici pe acolo ca să mă înjunghie. De asta mă întreabă câte un confrate unde am dormit, miros a hoit ca cerşetorii. Ori nu ai unde dormi? Am acum şi baie, dar am trăit şi am mâncat cu şobolanii, la beci, Ei, aşa ai spus şi de fiare că le-ai cărat prin construcţii unde ai lucrat şi nu ai o zi de muncă. Nu ne ponta după arest că nu mai aveam gust… Poţi judeca cum vrei, dar în puţ ne apucam de găteje. Ce, puneau fân? Pe jos, uneori. Amice, au murit mulţi camarazi, ca pe front. Am omorât şi eu, nu zic, dar am făcut-o de frică. Era care pe care. Îmi dădea putere, da, numai că puterea nu dura. Mă gândeam la odaia mea, la familie, la… Văzându-mă nedeprins cu munca, şobolanii mă alergau deşi eram înţepenit toată ziua, apoi şi nopţile dacă mă burduşeau cu porţia de nămol în groapa patului de cazarmă, Exagerezi, Amice, i-a zis Macadam, te victimizezi, lasă trucurile! Trebuie să ştii, Maestre, că noi lucram la stat în picioare, nu la bunăstare. Şi eraţi nişte gloabe, Burduşite cu pumni şi picioare, Vezi, îţi place să borăşti peste toate, Ai scris că şi coliva mea e memorabilă, Maestre…, M-ai dezamăgit între timp, De ce, romanul e făcut pe dinăuntru ca oala, lipit bine. Historia e tot bine lipită înăuntru, Doar până la contemporani, unde vrei să laşi dumneata altă impresie când ştim că nu mai citeşti ca înainte, Mi se trage de la barbari, Achime, dar Historia mă recomandă, nu ţin oamenii în drum, Nu, în cămăruţă, fără foc şi fără căldură sau vărsaţi ca apa de sacagii. Să pomenească morţii în fiecare zi dată de Dumnezeu, Achime, dar să lăsăm asta cu apa vie, e cam moartă şi plină de nisip. Asta după ce înveţi mirosul de betoane, că al apei proaspete, de unde? Dâmboviţa trebuie curăţată mereu, iar mirosul de care pomeneşti a fost odată, pe vremea sacagiilor, cum spui, ei îl duceau pe tot Podul Mogoşoaiei. Ştiu fotografiile vechi, o duceau de la un capăt la altul pe două roţi şi doi boi. Pe urmă un cal, alb dacă se putea, ca domnitorii. Mirosul ajungea şi la morţi, că nu se pomeneau fără apă. De la cişmele nu a mai fost la fel, iar puţurile au ajuns pieţe. Tot îţi place ţie pe Romană, Achime, ajungi repede, cinci minute de la Monteoru, nu mai vezi cumpăna, Ba este, bagi mâinile printre coloane şi dai de ea, Dai de metrou, astea sunt vremurile, Dai şi de Puţul cu apă rece, nu aici, pe Uranus, dar strada cu apă bună nu era departe. Şi Puţul de piatră, nu mai pun câte mai sunt prin Bucureşti, Le ştiu, au sub ele şi acum o cruce, Pe aia o visezi tu, Achime, Da’ ce, sunt la Gara de Nord? Ajungi tu şi la Piaţa Matache, lasă, Şi ce legătură este, Păi, a fost pe acolo un cimitir, cum de n-ai aflat, de la el sunt crucile. Greşit, apă dulce era în pieţe, prin curţi săpau degeaba, tot de sălcíe dădeau. Pe General Berthelot, nu. Hm, mai trebuia şi un bou, maestre, Dacă n-aş şti istorie, ţi-aş scoate şi albastru din cap, Răducule. Oricum, cămăruţa e fără apă, maestre, Adăpatul s-a terminat, Achime, ţi-am dat o pernă unde să pui capul şi acum mă huleşti din toate puterile, dai cu biciu’ şi dărâmi tot ca tauru’. Nărăvaş! Pe când dumneata străluceşti cu hora în jur, Căpraru şi Vova şi Iris şi dracu’, Ia pune boii la căruţă, Achime, Gata, logofete, m-am dus, duminica e duminică. La fel ca noi, pământeană, Mai ales cu românul, Părinte, du-te-n morţii tăi de cucuvea!
Chiar cheltuieşti degeaba cu viaţa, mi-am zis, nu aude nimeni. Bucureştiul şi aşa a rămas în negură. O văd cum urcă vechea scăriţă pe deal, dar şi jos îl măsura şi îl măsoară, cu toate că uscăciunea zace peste fântânile vechi, le înconjoară ca fâneaţa arsă Casa de Ştiinţă şi Literatură cu interioarele ei pline de umbre, sigur că de oameni, acum şi de şobolani. Dacă Femeia cu-dinţi-de-rechin a venit cu rânduri de spinări gri pe picioroange, să nu mănânce unii din ea, ceilalţi iau taxiul să ajungă o zi pe săptămână la lucru, cu toate că asta înseamnă să zacă într-o somnolenţă din care doar mâinile se văd pe birou, gândul e mort ca şi chipurile lor, identice cu timpul, închis din ’89 încoace cu cine vine nu pleacă decât cu picioarele înainte, mai bine nu, se zideşte fiecare în aerul greu şi, dacă ies pentru restul săptămânii să îşi facă bandaje pentru genunchi acasă, ies cu trup, restul rămâne proptit la fereastră sau la birou, fiecare cum bea aceeaşi cafea de la început, de dimineaţă până seara. Dimineaţa văd mâna lui ceauşescu pictată pe peretele din faţă, seara e a consoartei, în spate, negura le închide lumina şi toţi se întind spre noapte cum ar fi pe patul de acasă, cu visele păstrate pentru anii următori, tot bine bătute în cuie.