Criogenesis

Întinsă pe cuvertura patului nefăcut, cu lumina stinsă, nu doar își chestiona capacitatea de a înțelege ce i se întâmplă, punând la îndoială toate lucrurile trecutului, de la copilărie, la adolescență, la mariajul eșuat, la copilul apărut ca din senin, de nicăieri, acum înstrăinat, dar avea mari semne de întrebare privind propria existență fizică, degetele tot mai noduroase, fața care începe să fie brăzdată de riduri tot mai adânci pe care le observă cu mult înaintea celorlalți, de asta este sigură, picioarele tot mai grele, celulita, oasele care troznesc în locuri unde nu trozneau înainte, genunchii care nu o mai lasă să alerge, caz în care îi va fi imposibil să încetinească procesul îngrășării, durerile de spate cauzate de poziția proastă la calculator și a insomniilor, junghiurile aferente, răcelile care se acutizează, la fel ca mahmureala care a devenit insuportabilă, motiv pentru care nu mai bea aproape nimic, nici măcar apă, de unde uscăciunea gâtului și a ochilor, tusea, toate simptomele care duc către același diagnostic angoasant, semn de întrebare, oprire a șirului gândurilor într-un hău dureros de gol. Fix când orbita în jurul hăului din centrul ființei sau non-ființei sale, niciodată nu a putut fi sigură de asta, niciodată nu și-a ales o credință și să țină de ea mai mult de un sezon, fie yoga, mers la biserică, tai chi sau tot felul de tehnici de conștientizare a prezentului, își aminti de macroul congelat cumpărat de la supermarket care zăcea în ghiozdan pe hol de ore bune. Ieși ca teleghidată și desfăcu fermoarul ghiozdanului. Un damf de pește împuțit îi inundă căile respiratorii, pătrunzând adânc, alarmând centrii nervoși de un pericol iminent, secretând adrenalină, făcând mâinile să îi tremure și întreg sistemul digestiv să își verse toate secrețiile gastrice, pentru că de mâncare nu se atinsese în ziua ce trecuse. Ridică punga cu peștele și încercă să citească data valabilității pe etichetă, numai că odată apropiat peștele, duhoarea se înteți dincolo de limita rezistenței. Dădu să vomite, acoperindu-și gura cu brațul liber, în timp ce se ridică de urgență fără să știe unde trebuie să arunce mizeria, dacă în bucătărie, în coșul de gunoi, unde putoarea s-ar răspândi, dacă direct pe fereastră, nefiind totuși obișnuită să arunce gunoaie de la etajul șase, luă totuși decizia într-o fracțiune de secundă și ieși pe casa scării, ciudat lucru că nu închisese ușa de la intrare pe care de obicei o închide, trebuie să fi scăpat cu totul de orice vigilență și acum plătește pentru asta, pentru că dacă și-ar fi amintit că ușa de la intrare este descuiată, ar fi regăsit la timp și ghiozdanul cu peștele congelat. Aruncă punga cu peștele împuțit în gaura murdară care coboară până la ghenă, și odată cu peștele și posibilitatea să afle dacă era expirat sau nu, altfel nu poate înțelege cum poate un pește congelat totuși să se decongeleze într-un timp destul de scurt și nu doar că s-a decongelat, ci că a intrat într-un proces serios de putrezire. Își aminti că a mai uitat odată un pește afumat în aragaz, pe care l-a găsit plin de muște după o săptămână și nici atunci nu mirosea nici pe jumătate. Se întoarse în apartament și începu să inspecteze locul crimei. Ghiozdanul și toate celelalte cumpărături miroseau oribil la rândul lor, așa că le expedie și pe ele în gaura ce duce spre ghenă. Se întoarse în apartament și era clar că duhnea în continuare a pește împuțit. Se spălă pe mâini cu mare grijă, săpunându-se de zor, scrijelindu-și unghiile și frecând ba între degetele, ba pe podul palmei, ba trecea podul palmei însăpunit pe deasupra celeilalte mâini, frecând de zor, clătind și săpunind, apropiindu-și nasul să mai adulmece și săpunind din nou și clătind. Se șterse pe mâini cu un prosop agățat de ușă și fără să stea pe gânduri luă din spatele wc-ului produsele de curățat, din spatele oglinzii lavete, dintr-un sertar de lângă cadă, bureți și mănuși și începu să se pună pe treabă. Nu doar locul unde a stat ghiozdanul pare contaminat, adulmecă mai departe și i se pare că întreaga gresie de pe hol are un iz, pe care și-o imagină ca o pe placentă de germeni așezată pe jos, ca și cum o gelatină formată din microorganisme care sunt foarte aderente la suprafața pe care lâncezesc rezistă la toate asalturile sterilizare, motiv pentru care procesul trebuie reluat. După încă o vreme de frecat, dereticat, spălat, șters, puse ustensilele la locul lor și se întoarse în dormitor. Ceasul arată ora trei. Mai are timp să se odihnească. Se schimbă repede în pijama, deși îi venea să se culce îmbrăcată, pe patul nefăcut, totuși făcu și patul în cea mai mare repeziciune și intră sub așternuturi, crezând că odată cu sfârșeala va veni și somnul. Se foi de pe o parte pe alta și își rearanjă perna, mirosi mâna, damful de pește era tot acolo, subtil, dar tot acolo. Îi trecu prin minte să facă abstracție de asta și, eventual, să doarmă cu mâinile depărtate de nas, dar se cunoștea destul de bine și știa că nu poate dormi cu un ticăit de ceas, cu vreo sursă de lumină, cât de mică, chiar și o dungă de lumină sub ușă sau un punct luminos aprins la televizor, la fel, nu putea să doarmă dacă ceva intervenea, deranjând ordinea ritualului de somn, cum ar fi dezvelirea cearșafului de pe un colț de pat, răsucirea unui ciorap sau, un cazul de față, mirosul de pește care continuă să lâncezească pe mâini. Dă-i și ridică-te, mergi la toaletă, spală mâinile mai bine, utiliează peria de data asta, ia fiecare unghiu, fiecare falangă în parte, pe o parte și pe cealaltă, freacă bine cu peria, apoi pune mâinile sub jetul de apă, verifică și parcă, parcă tot mai e ceva acolo, ia alt săpun, săpunește în exces, clătește, dă pe apă fierbinte, clătește cu apă fierbinte până când se fac mâinile roșii ca săpunul neputincios de pepene, miroase a pepene, dar e un pepene care a stat lângă ceva pește, destul pentru unii să treacă mai departe, dar pentru orice eventualitate mai bine mai dă o spălare și cu un șampon, unul cu puternic parfum de levănțică, încă o săpuneală, o clăteală sub jet puternic și fierbinte, ștergere pe mâni, încă o verificare, pare ok, dar o urmă, undeva, tot există și cel mai probabil, se gândește mai bine, nu mai e nimic pe mâini, dar ca să se asigure se dezinfectează încă odată și izul acela, insesizabil, decât poate, poate e ceva acolo, e foarte probabil să fi rămas undeva în nas, vreo particulă contaminată, lucru care nu o liniștește prea mult, ci dimpotrivă, trebuie să taie din părul din nas și să își dea cu un parfum în nas, parcă e mai bine, se întoarce în dormitor, e 4:54, numai bine, ceasul o să sune la șapte, se pune în pat, adoarme destul de repede. Visează că e la supermarket, la secțiunea cu pește congelat, își alege macroul fără să se gândească prea mult, îl pune în coș, peste celelalte cumpărături, deodată e la casă, pe casier îl cunoaște, e un coleg al fiicei sale, nu înțelege de ce muncește, e totuși un adolescent și la ora asta ar fi trebuit să fie la școală, un sunet o făcu să tresară și se uită pe banda unde avea cumpărăturile așezate, le recunoștea pe fiecare în parte, untul, plasa cu avocado, plasa cu roșii olandeze fără gust, patru iaurturi, trei banane, nenorocitul de fanta, cutia cu porumb, punga cu covrigei, ceapa verde și punga cu peștele congelat, care nu mai era congelat și punga se mișca, peștele dădea din coadă, dar nu așa doar într-o doară, ca și cum ar fi încercat să înoate pe uscat, nu, dădea cu toată puterea, lovind puternic nu doar banda cumpărăturilor, dar parcă o pleznea în dreptul inimii, o sperietură, o spaimă de nicăieri, o pleznitură dinăuntru, ca și cum ar fi lovit pereții uterului, gata să fie născut, rupându-i apa care mirosea din ce în ce mai mult a pește stricat, adulmecând continuu, din cauza puținătății aerului respirabil, trăgând aer puternic în piept, umplându-se cu și mai multă duhoare. Alarma sună la ora stabilită. A dormit două ore. Bântuie spațiile, baia, dormitorul, holul, casa scării, frigul, mașina neîncălzită, drumul nenorocit, ambuteiajul, claxoanele, semaforul se face roșu fix când de-abia a ajuns acolo, caută loc de parcare acum, salută portarul de pe hol cu o mișcare scurtă a capului, nu crede că a fost văzută, poate părea arogantă, dar asta e, liftul, biroul, forțarea zâmbetului și bună dimineața în stânga și în dreapta, calculatorul se aprinde, are de făcut update, numai bine, își face o cafea în bucătărie. Primește rapoartele cu vânzări, trebuie să verifice în amănunt dacă se potrivesc seriile de numere dintr-o parte în cealaltă a ecranului, ca de obicei, se potrivesc, trebuie să rămână vigilentă totuși, enter, mai departe, space, răspunde clientului, adaugă mesajului o notă personală, să nu aibă impresia că vorbește cu un robot inteligent, nu îi vine nimic în minte, caută o frază de pe internet, enter, mai departe și tot așa, alt client, același lucru, a uitat de cafea. Ia prima gură, perfect, s-a răcit, când colo, mirosul ăla nenorocit de pește e tot acolo. Poate e numai o iluzie de moment, ce naiba, doar nu miroase cafeaua, normal că nu, e suprafața pielii, nu doar între arătător și degetul mare, e pe toată mâna, miroase și tastatura, toarta cănii de cafea, e peste tot, se ridică de la birou, trece printre colegii de muncă cu aerul că trebuie să ducă un mesaj important cât mai repede, dar în loc să intre într-unul din birourile managerilor, merge la ușa de la intrarea în biroul mare și miroase clanța, e și mirosul și acolo, până unde se duce putoarea se gândește, până unde oare și iese fără să închidă ușa în urma ei, câțiva colegi observă cum a ieșit fără să încuie ușa și o urmăresc curioși, ținând dosare în mâini. Se întoarce brusc în birou, își ia din cuier paltonul și se uită după vreun manager dacă e nevoie să ceară o pauză scurtă, oricum nu fumează și nu își ia niciodată pauze, așa că are tot dreptul, nu mai cere voie nimănui, nimic, iese din nou, de data aceasta trage ușa după ea, miirosul e și pe butonul de la lift, e în lift cu totul, iese, nu îl mai bagă în seamă pe portar, iese din clădire, merge pe trotuar, ocolind câțiva oameni cărora le iese abur din gură în timp ce merg și vorbesc la telefoane sau unii cu alții, traversează strada, de-abia aici a găsit loc de parcare, scoate cheile de la mașină, put, normal, pute și încuietoarea, e frig, se bagă în mașină, miroase volanul, pute și el, pune mâinile pe volan, ar vrea să plece, dar unde să se ducă, nu își poate potoli mâinile să nu frământe volanul sau pe ele însele, nu înțelege de ce a venit până aici, doar a urmat dâra mirosului. Se oprește din adulmecat, cu siguranță și acasă miroase, în loc să bage cheile în contact și să se ducă până acolo să verifice se pune pe plâns, plânge și nu știe de ce, nu plânge din cauza mirosului, aproape că s-a obișnuit, nici nu e atât de puternic, ce o deranjează e prezența lui aproape invizibilă, dar consistentă, ca picătura chinezească, plânsul nu o liniștește, o face să plângă și mai mult, de mizerie și neputință, de faptul că nu are unde să plece, să scape, nici măcar nu știe de ce. Scoate telefonul din buzunar și își sună fiica. Telefonul sună, ea plânge. Abonatul nu răspunde. E tare frig. Bagă cheile în contact și dă drumul la căldură, la maximum. Dârdâie de frig și închide ochii din care țâșnesc necontenit lacrimile neputinței. În întunericul din spatele ploapelor simte un vertij, pierzând orice simț al orientării, răsturnându-se în imponderabilitatea vidului. Panicată că s-ar putea scufunda în hău, deschide ochii. Afară a început să ningă. Dincolo de parprizul pe care se așează o pojghiță subțire, șinele tramvaiului cotesc până în stația în spatele căruia este un parc mic cu câțiva copaci desfrunziți, o bancă și o casă de bilete. Ninge liniștit. Știe că ninsoarea ar trebui să o liniștească, parcă totul s-a oprit în loc, nici mașini nu mai trec pe bulevard, dar nimic o liniștește, nici plânsul nu îi ajunge, deși are ochii împăienjeniți, nici frigul nu o liniștește, nici tremuratul teribil care a pus stăpânire pe tot corpul. În liniștea așternută de o bucată de vreme se aude sunetul de mesaj al telefonului. Nu pot să vorbesc acum, sunt la ore. E urgent? Zâmbește printre lacrimi. Începe să tasteze. S-a întâmplat ceva și o mie de gânduri îi vin ca să explice starea de disperare și nevoia de a-și auzi fiica, sunetul vocii care să o liniștească fără să îi comunice nimic anume, doar că e acolo, o îmbrățișare de la distanță. E prea mult. Șterge și acel s-a întâmplat ceva. Nu e nimic. Totul e ok. Vroiam doar să îți zic că mi-e dor de tine și că te iubesc și aș fi vrut să fim împreună. Scrie cu greu, cu mâinile tremurându-i de frig și emoție. Ninsoarea, liniștită cum este, reușește să se așeze pe parbriz, puțin câte puțin, acoperind ștergătoarele care s-au făcut un ghemotoc alb. Șterge și acest mesaj și o ia de la capăt. Eu sunt ok, vroiam să știu cum ești tu, mami. Mi-e dor și. Șterge. Fără să își dea seama mai scrie odată același lucru. Eu sunt ok, vroiam să știu cum ești tu, mami. Mi-e dor și. Se uită la liniuța dreaptă de după și care apare și dispare, apare din nou și dispare din nou. Șterge din nou. Nu vrei să ne vedem înainte de Crăciun? Nu mai pot aștepta atât. Mi-e dor de tine. Contemplă din nou liniuța dreaptă care apare și dispare în intervale de timp exacte, ca un ticăit. Șterge mesajul. Ninge! Trimite. Aproape îi veni să râdă de mesajul stupid pe care l-a trimis și se uită la ninsoare care acoperise deja parbrizul. Nu se mai vede nimic din bulevard. Frigul din mașină s-a întețit. De-abia își mai poate mișca mâinile, așa că preferă să țină telefonul în mână. Mașina nu a ajutat-o cu niciun fel de căldură, trebuie să se fi stricat, sau a înghețat ceva pe acolo, pe dinăuntrul mașinii, nu se pricepe la mașini, dar mâinile i s-au făcut bocnă. Nici să se îmbrățișeze singură, ca să pună sângele în mișcare nu mai poate. E cumplit de frig. Nu înțelege cum de a putut sta până acum, unde i-a fost mintea și cum de e atat de frig. Dincolo de cumplit, groaznic, oribil, înspăimântător, năpraznic, teribil, turbat, formidabil de frig, se poate spune că era excelent de frig. I se păru amuzant într-un fel ciudat, deși nu avea o fire autoironică, marginile gurii se lărgeau într-un fel de zâmbet, crăpând puțin gheața care se forma pe fața roșie. Deja gândea despre ea la timpul trecut. Uită neliniștea, începu să se calmeze, nici mirosul de pește nu mai era, de-abia acum o conștientiza, gândindu-se dacă acest acum este un atunci și a depășit momentul, doar că a rămas puțin cu timpul în urmă, așa înceată cum este ea, bucuroasă că totuși este. Frigul îi pătrunse, odată cu înghețarea sângelui în toate hotarele corporale, de la vârfurile degetelor picioarelor, la vârfurile degetelor mâinilor, la ochi și gură, la creier, dându-i oarecare satisfacție, confirmându-i existența, atât timp cât inima încă mai primea sângele teribil de rece, reușind să se contracte, după eforturi considerabile, încălzind sângele pe care îl trecea mai departe, prin ventricule în arterele pulmonare și în aortă, încălzind ea însăși, dar nu cu forțele proprii, nu conștient și nici mașinal sau instinctual, nu știa cum, sângele teribil de rece care tot pătrundea și tot pătrundea din ce în ce mai rece și o făcu să înțeleagă, acolo, în adâncul ființei tăcute, în cea mai adâncă singurătate și totuși se lăsase purtată până aici, cum de a ajuns într-un loc liniștit nu știe, nici ce brațe au purtat-o, nici ce inimă mai bate în pieptul înghețat, în întuneric, unde toate gândurile tac deja cu desăvârșire, știa că va rămâne o vreme în poziția asta, așteptând dezghețul.