Venise la scurt timp după poliție. Avea un prieten polițist care o sunase de cum primise apelul pentru că o astfel de știre era importantă nu doar în Giurgiu, unde nu se întâmpla nimic niciodată, ci avea șanse să ajungă la televiziunile naționale. Moartea e un subiect bun de știri, iar moartea unui om tânăr are tot ce-i trebuie ca să trezească interesul. Mai ales dacă omul tânăr a murit într-un mod suspect. Și să plutești vânăt și umflat pe Dunăre, cu sfori legate de mâni, e suspect.
Polițiștii încercuiseră zona cu bandă galbenă când a ajuns ea. A înregistrat dintr-o privire întreaga scenă. Hățișul de buruieni uscate care se întindea de-a lungul malului, scaunul pliant lângă care era așezată lada frigorifică, undița lăsată pe jos și cei doi pescari cu fețe lungi și maiouri pătate de grăsime care stăteau în picioare neștiind dacă aveau voie să se așeze. Polițiștii se agitau pe lângă cadavru, nu putea să-l vadă din cauza celor care se strânseseră în jurul lui, dar nici nu avea nevoie, momentan. Dacă ei erau ocupați cu cadavrul, ea avea timp să vorbească cu cei doi pescari până nu-i duceau la secție. I-a făcut un semn cameramanului și s-a îndreptat spre ei.
– Bună ziua, ce s-a întâmplat aici? Ne puteți spune ca să afle și telespectatorii noștri?
– Sărut-mâna, domniță, a spus unul dintre ei și și-a scos șapca, dezvelind chelia care i se întinsese pe toată partea de sus a scalpului. Treabă urâtă rău aici, urâtă. Un băiat tânăr, sărăcu’.
– S-a înecat? Dumnevoastră ați găsit cadavrul?
– Eu cu prietenul ăsta al meu de aici. Nae, zi și tu ceva, că ești la televizor.
Nae a mormăit un „bună ziua”, apoi a tăcut și și-a mutat privirea. Părea mai speriat de perspectiva de a fi la televizor decât de aceea de a găsi un cadavru plutind pe Dunăre.
– Te-a luat rușinea, ai?, a continuat primul pescar. Lasă că vă zic eu cum a fost. Deci am venit aici cu Nae. Așa ne mai relaxăm și noi, o berică, dăm la pește, e și doamna mulțumită când îi aduc șalău acasă, ce să faci? Ne descurcăm cum putem, e greu la pensie, ăsta-i adevărul.
– Da, înțeleg. Și ați venit aici și ați găsit cadavrul?
– Nu din prima. Ne-am pus noi scaunele, ne-am scos undițele, am pus momelile, în fine. Și le-am lăsat în apă, că cel mai bine e să stai liniștit, peștele trage dacă nu te agiți. Și cum stăteam eu așa și vorbeam cu Nae simt că mi s-a agățat undița. Da’ nu trăgea nimic, zic iar s-a prins în vreun gunoi de-l aruncă ăștia pe Dunăre. Tare mi-e ciudă, pe vremea lu’Răposatu’ nu vedeai gunoaie pe Dunăre, nu domne’. Și îi zic lu’ Nae să se ducă s-o scoată că e mai tânăr, pe mine mă dor șalele ceva de speriat.
– Deci domnul a găsit cadavrul?
– Stai să-ți zic. Se duce Nae pe mal, eu îmi vedeam de treaba mea, desfăcusem o bere și s-o duc la gură când îl aud că țipă. Am vărsat și berea pe mine, așa m-am speriat. Strig la el „ce-i, măi? Ce-ai de urli ca o muiere?”, da’ ăsta zice doar „vino-ncoa’”. Și m-am ridicat, ce era să fac? M-am dus la el și ce văd? Se agățase undița, da’ nu în gunoi. În om.
– Se agățase de tricou, intervine Nae.
– Așa, de tricou. Domniță, nu știu cum să-ți spun …
– Albastru.
– Ce zici, Nae?
– Tricoul era albastru.
– Da, mă, că asta o interesează pe doamna să afle, ce culoare avea tricoul. Deci, cum ziceam, m-a luat inima, vă jur. Morți am mai văzut eu, da’ ăsta avea fața făcută terci, zici că-l bătuse careva cu bătătorul de șnițele a lu’ nevastă-mea. Și era deja umflat, eu zic că stă de vreo câteva zile în apă. Să mă iertați, da’ avea un ochi închis și vânăt, iar celălalt, mi-a venit să vărs, vă jur, era numa’ orbita, nu mai era ochi acolo. C-au fost peștii sau vreo pasăre, nu știu. Sau cine l-a băgat în apă l-a băgat fără ochi.
– Și sforile, era legat cu sfoară, a intervenit Nae iar.
– Stai, mă, c-ajung și acolo. Nu era legat cu sfoară, adică era, da’ nu așa, fedeleș. Avea la mâni sfori, așa cum legi porcu’ înainte să-l tai. Urâtă treaba, v-am zis. Mi se-ntoarce stomacu’ pe dos numa’ când îmi amintesc. Ce suflet de câine să ai în tine să legi un băiat ca pe un porc și să-l arunci în Dunăre, ziceți și dumneavoastră?
– Și ce ați făcut?
– Păi ce era să facem? Nae are de la fiică-sa un telefon din ala mic de îl iei cu tine oriunde și s-a dus să sune la poliție. Iar eu am prins mortu’ de picioare și l-am tras mai la mal să nu-l ia curentu’ până vine poliția. Cică nu trebuia să pun mâna pe el, așa mi-au zis când au venit. Da-i în mă-sa și pe ăștia, frumos era să-i las să alerge acum pe la Gostinu după mort.
– Am înțeles. Mulțumim mult că ne-ați povestit, sunt convinsă că telespectatorii noștri vor fi interesați să afle ce s-a întâmplat cu acest tânăr și cum a ajuns în Dunăre…
– L-a pus cineva, că doar n-a ajuns singur, vă zic eu, a întrerupt-o pescarul. Nimeni n-ajunge în Dunăre legat de mâini și cu fața boțită-n halul ăsta. Și vă mai zic o treabă – nu m-aș mira să fie la mijloc ceva cu drogurile astea de-au apărut acuma. Că tineretul le ia și nu mai știe de capul lui. E-n stare s-o omoare și pe mă-sa, tare periculoase sunt. O să vedeți c-am dreptate.
– Mulţumim încă o dată, încercăm acum să discutăm cu inspectorul de caz, poate ne lămurește în legătură cu această situație îngrozitoare. Pentru cei dintre dumnevoastră care ați deschis televizorul mai târziu, suntem live din zona numită Piciorul Podului, acolo unde doi pescari au descoperit în Dunăre un cadavru aparținând unui tânăr neidentificat iar, din primele declarații, reiese faptul că este vorba de o moarte suspectă, o moarte care are aparențele unei execuții în stil mafiot.
Fără să mai aștepte răspuns s-a îndreptat către zona cu bandă galbenă încercuită de polițiști. Între timp, ajunsese și ambulanța. Inspectorul de caz nu s-a arătat atât de deschis să vorbească cu ea, dar nici nu avea nevoie de el. Pescarul îi dăduse toate informațiile. Camera a surprins momentul în care brancardierii au ridicat cadavrul învelit pe targă și l-au băgat în ambulanță, apoi a rămas câteva momente pe banda galbenă în spatele căreia, în colț, pescarul cu care vorbise reportera încă își frământa șapca în mâini.
– Acestea au fost informațiile pe care le avem în acest moment, revenim cu informații proaspete în jurnalul de la cincisprezece, a anunțat prezentatoarea cu o voce gravă.
Lucian a închis televizorul și a format numărul lui Diaconu. Nu avea nicio îndoială asupra identității cadavrului. I-a transmis să vină la Perla într-o jumătate de oră, apoi a închis, și-a sunat șoferul și l-a anunțat că aveau treabă.
Primul cadavru pe care îl văzuse fusese al fratelui său. În iarna lui `47, când Lucian abia avea opt ani. Oamenii spun adesea „mor de foame”, dar nu știu ce înseamnă chiar să mori de foame. Cunosc doar zgomotul mațelor care turuie în gol și arsura din stomac, apoi plăcerea imensă de a zdrobi ceva între dinți, de a-l transforma în pastă și a-l lăsa să alunece ca un balsam peste arsură. Cunosc doar un pic de durere care sporește plăcerea. Dar lucrurile nu stau așa. Începe cu arsura și cu zgomotul mațelor, da. Apoi te arde din ce în ce mai tare și chiar și gândul la o halcă de carne de crudă te face să salivezi. Și când aproape orice ai putea zdrobi între dinți dinți te face să salivezi, când pietrele îți par găluște și lemnul carne pusă la sare, durerea se oprește. Nu te mai arde, nu te mai doare, e ca și cum ai avea un stomac din fier cu rotițe înăuntru, ceva în care n-are ce să caute mâncarea. Nu mai salivezi, nu mai dorești, ba chiar gândul la mâncare îți face un pic greață. Și te gândești că nu e așa rău, că poți să stai foarte bine și fără mâncare și că dacă asta e foamea adevărată, atunci seamănă cu înghețul. Ți-e frig la început, apoi începe să ți se facă cald și adormi fără să mai simți frigul și fără să te mai trezești vreodată.
Doar că mai urmează ceva. Întâi vine mirosul, îl simți ieșind din tine cu fiecare gură de aer pe care o expiri – un miros stătut, dulceag și înțepător ca al unei bucăți de carne uitate la soare. E mirosul stomacului care a început să te devoreze. Și, pe măsură ce sucurile gastrice îți sapă în carne, durerea revine, doar că nu e durerea de la început, e una mult mai rea. Te dor oasele și capul, te dor fibrele mușchilor, te dor buricele degetelor de parcă sucul coroziv îți curge prin vene. Iar stomacul e un ghem de sârmă ghimpată ai cărei țepi ți se înfig în gât cu fiecare respirație. În punctul ăsta ai mânca orice, orice numai să oprești durerea. Ți-ai mânca degetele și ai smulge cu pofta fâşii de carne din tine deoarece carnea e viață, iar monstrul din pântecul tău cere viață. Nu mai ești tu, ești doar un stomac, unul care trebuie să macine și tot ce vezi, tot ce miroși și tot ce guști, e mâncare. Vezi păsările zburând pe cer și-ți imaginezi cum le trosnești oasele subțiri între dinți, cum lași sângele să îți alunece pe gât și să-ți potolească setea. Vezi pământul golaș acoperit de zăpadă și-ți imaginezi cum muști din el ca dintr-o pâine neagră, vezi scoarța de copaci și te gândești cum o s-o fierbi și o să o sugi ca pe o măduvă bogată în sevă, îți vezi frații și-ți vine să te înfigi în pulpele lor scheletice, să le mesteci pielea tăbăcită de foame între dinți ca pe ghearele de găină.
Avea și acum în minte fața lui, deși uitase fețele mamei, tatălui, pe ale fraților și chiar și pe a surorii lui. Însă fața lui nu o uitase. Nu așa cum fusese în viață, ci în moarte. Ghemuit pe jos lângă soba din fier care era rece, cu ochii mari și căprui, umbriți de gene dese, deschiși, privind cu mirare fără să privească. Cu degetul scheletic în gură și buzele arse de ger și uscate de foame învelind degetul. Cu șira spinării mică și noduroasă, piciorușele-bețe strânse la piept. Urmele de mușcături de păduchi pe gât, pete vineții pe pielea cenușie. Și surpriza din privire, o privire încremenită care spunea asta a fost tot? Pentru asta m-am născut?
Și-a dat seama că e mort, dar n-a spus nimic. Doar i-a acoperit fața cu o cârpă și a ieșit în liniștea întreruptă de respirațiile gâjâite ale mamei și ale celorlalți frați. Nu se luminase încă, dar știa că vecinul din deal se trezea devreme să dea de mâncare animalelor. Norocul lui că scârba aia de câine nu mânca tot deodată. Depindea de pâinea mucegăită din castronul lui ca să supraviețuiască încă o zi. Ca să nu se trezească într-o dimineață și să nu mai fie, să fie doar mirare pe chipul lui înghețat. Iarna era pe terminate, supraviețuise până aici și nu avea de gând să renunțe.
Nu uiți primele dăți niciodată. Nu uitase primul cadavru pe care îl văzuse, deși urmaseră multe după el. Următorul îl văzuse în fabrică, ani mai târziu. Nu mai țintea minte exact întâmplarea, tot ce știa e că ar fi putut să fie el. Ar fi putut să fie oricare dintre ei pentru că ei toți erau cărămizi, iar utilajele zidarii și dacă un zidar strică o cărămidă are de unde lua altele. Apoi urmaseră altele, la un moment dat le pierduse șirul. Pentru unele dintre ele fusese responsabil, pe altele le făcuseră alții sau nu le făcuse nimeni, doar soarta. Dar trecuseră mulți ani de când văzuse ultimul cadavru și încă și mai mulți de când acel cadavru fusese făcut de el.