Udriște. Acum ți-e milă de el. Mai rea viața lui decât a ta! Fusese și el recrut, dar nu apucase să lupte. Cine să-i dea o armă în mână la cât de prost era? Îl ținuseră un an și ceva pe-acolo la cărat saci cu fasole, la descărcat vagoane. Aia era contribuția lui. Atâta putea. Se lăuda c-a schimbat greșit un macaz, de-a-ntârziat un tren nemțesc care ar fi trebuit să ajungă nu se știa unde și asta dusese la ceva pierderi pe front. Aiurea! Povești de adormit copii! Când fusese el vreodată în stare să apuce o pârghie și să schimbe un macaz? Că ceva minte-n cap tot îți trebuie și pentru atâta lucru. Inventase ceva ca să se pună bine cu ăia de la partid. Chipurile îi sabotase pe nemți. Era ca un broscoi umflat, numai nițel trebuia să-l împungi și se fâsâia. Nici nu mai avea rost să-l calci tu-n picioare. Ți-ar fi fost și rușine-n sat, cum adică să-ți pui mintea cu idiotul ăla care acuma ajunsese mare și tare? Dar un punct slab tot avea și el, oricât de idiot era. O vorbă îl reducea la tăcere. Una singură, în ea se aduna toată durerea lui. Și-ai spus-o. Te simți bine și-acum, că-ți amintești. Așa a-nceput: c-o vorbă pe care n-ai avut tăria să ți-o-nghiți.

– Bitang!

Asta era porecla lui în sat. I-o pusese unul din Seimeni. Puteai să zici mai pe românește, „propteaua gardului” sau „derbedeu”, dar „bitang” ți s-a părut ca o piatră. Așa a fost, l-ai nimerit între ochi. A tăcut, că așa făcea, îi lua până pricepea. L-ai ajutat:

– Ce-ai, bă, Bitang? Te iei de mine ca prostul? Ai făcut vreo zi de front ca să știi ce vorbești? Zi, bă, Bitang!

 A sărit ca opărit.

– Bă, io te bag în pizda mă-tii de nazist! Ai să intri la pușcărie, bă!

S-a smucit de pe scaun, s-a-mpiedicat, a făcut o piruetă, ziceai că-i beat. Nu era, că nu bea. Te-ai ridicat și tu calm. S-a trezit față-n față cu tine, a ridicat brațul, a dat să lovească. Îți venea până sub bărbie. I-ai prins pumnul în palmă, i-ai sucit încheietura.

– Stai dreacului jos, că te fac chiseliță aici!

A tăcut.

– Bitang, ai mai zis și-ai rânjit.

N-a râs nimeni. A continuat să țipe isteric, vocea i se pițigăiase:

– Te iei în gură cu organu’, dai în autoritatea statului, te pui cu Partidu’, pușcăria te mănâncă, băăă!

Ai observat cum i se zbătea ochiul drept, ăla sub care avea un neg ca un găinaț. Ai început să râzi. Se agita ca o potaie, dădea din brațe, sărea, striga, dar păstra distanța de un metru. Prost, prost, dar precaut. Când s-a mai potolit, l-ai înjunghiat cu privirea ta cea mai rea. Îngheța oricine cădea sub ea. Așa e si acum. Ai încercat-o în oglindă și ți-a stat inima-n loc.

Rău ai făcut! Din cearta aia a ieșit și nenorocirea ta. Dacă nu te-ar fi turnat el, n-ar mai fi urmat altele. Și tu atâta-ți doreai, să nu urmeze nimic. Povestea lui Udriște era tristă. Era vai de capul lui înainte de război. Fugise de mic de-acasă ca să scape de bătăile lui taică-su, care era bețiv. Intrase slugă la unul cu oi multe. Nu cioban, că nu-i dădea ăla animalele pe mână, dar mătura târla, dădea oile la strungă. Trăia într-o vale unde era stâna, numai iarna se întorcea acasă. Unii mai răi de gură spuneau că-l mai futea mocanul când i se scula. Or fi fost vorbe rele, el nu se plângea, trăgea acolo. Uneori dormea și iarna la târlă, înfășurat în șubă pe-un pat încropit pe niște țăruși bătuți în pământ. Aprindea focul la plită și măcar scăpa de pumnii lui tac-su. Dacă mai prindea ceva de lucru cu ziua, avea și-o litră de țuică. Fericire! Dar fericirea cea mai mare a fost când a dat de-o fată venită de departe, tocmai din Frata. Bița-i zicea. Se pripășise prin sat, fugise și ea după ce ungurii luaseră Nordul Ardealului. Ziceai că-i copil, așa de rahitică era. O văzuseși și tu când mai dădeai prin sat, dar n-o socoteai femeie. Adică nu era demnă de atenția ta de bărbat. Ce bărbat, ofițer în Armata Română! Cât un fus, sfrijită, o puteai ține într-o palmă. Ziceai că-i păpușă, nu fată. O păpușă de-aia făcută din cârpe murdare. A prins-o iarna-n sat și s-a pripășit la târlă. Și-acolo a dat de Udriște. Și de frig s-or fi tot înghesuit unu-n altul. Și cum ea nu s-a putut înfige-n el, s-a-nfipt el în ea. Și-au ieșit în primăvară și-au zis că gata, se iau. Ăla cu oile le-a dat un bordei din chirpici cu o bătătură, la marginea satului, unde fusese o saia veche. Și le-a mai dat și 10 oi. Cică să aibă după ce trăi. Era foamete, începuse războiul, bărbații în putere fuseseră luați la oaste, rămăseseră bătrânii, femeile și nevolnicii. Aici se încadrau amândoi, nu numai el. Ce le-a dat ciobanul era ditamai averea. Ai aflat întreaga poveste mai târziu, că vorbea lumea, mai ales după ce Udriște s-a făcut mare și tare la Sfatul Popular. A venit vremea de l-au luat și pe el la oaste. Nu știa să scrie, să citească, era prost grămadă. Dar era nevoie de mână de lucru, că se mutase frontul dincolo, în Rusia și se lungiseră liniile de aprovizionare. N-a stat mult, din toamna lui ’42, până s-a întors frontul, în ’44. Suficient, povesteau oamenii, ca să se trezească tată. Tată prin corespondență, cică. Unul, Nicoară, l-a întrebat și pe popă, la biserică. Nu veniseră comuniștii la putere, încă se mai duceau oamenii la slujbă duminica.

– Părinte, avem un sfânt printre noi, nu?

– Nu vorbi cu păcat!

– Păi a făcut copil de la distanță, părinte. O fi trimis Sfântul Duh sau cum? Că-i pe numele lui.

Cum fusese treaba? Cică Bița trăia de pe urma oilor. Cât îi trebuia ei? Cu două cepe și trei cartofi, ce culegea din grădină, cu șapte-opt găini, o scotea la capăt mai bine decât alții cărora le plângeau plozii de foame. Ba mai și vindea brânză, învățase de cosea și plăpumi. Din asta s-au și ținut după ce s-a întors bărbat-su și-au făcut cinci copii, ea cu acul i-a hrănit. Primăvara dădea oile la cioban, când îi venea rândul ducea mâncare caldă, mătura târla, dădea oile la strungă, că nu mai erau ajutoare. Și pleca acasă cu laptele pus în ghium. Nu era mult, dar ei îi ajungea. Învățase să-l treacă prin tifon, să-l aducă din cheag, să-l amestece apoi, să-l strângă și să-l lase la scurs. Rămânea cu zerul, îl vindea sau alegea din el jintița. Își făcuse singură și-o clintă din niște capace din lemn și niște pietre, pe care le folosea ca să stoarcă bine cașul. Mânca și ea cât putea din urdă, restul punea la saramură, că iernile erau grele. Nu avea beci, dar își săpase un zemnic în spatele bordeiului. Și-n primăvara de după plecarea lui Udriște la oaste iernase oile cu greu, că nu avea strânși coceni suficienți și fân, porumb nici atât. Că n-aveau loturi de pământ. Ce mai cosea ea și dădea la schimb pe câte un sac de grăunțe. Și venise primăvara, se apropia de Paște, dăduseră urzica și loboda și ștevia. Și numai ce trece pe la poarta ei ciobanul și strigă:

– Haida, Bițo, că-ți tunde soacră-ta oile!

Atâta i-a trebuit. Că ea din lâna aia se chivernisea. S-a dus fuga la târlă și-acolo a dat de cumnatu-su și de soacră-sa, puseseră lâna în căruță și se porneau la drum.

– Da’ de ce mi-ați tuns oile? Că-s a mele, eu le-am iernat, numai eu știu cum am făcut să le pun ceva-n iesle.

– Da’ ce treabă ai tu, fa? Îs oile lu’ bărbat-tu, doară lui i le-a dat.

Ceva dreptate aveau, că doar pe Udriște-l futuse ăla-n cur, nu pe ea.

– Ba ale mele-s, că eu am tras cu ele și o casă avem.

– Cată-ți, fa, de drum, că-ți ard un bici pe spinare. Dacă nu-ți convine, fugi la altu’. Ce treabă ai tu cu noi?

– Ba-s lânurile mele!

Și-a lovit-o ăla cu biciul peste față, de i-a lăsat urmă. O dungă vânătă, o are și-acum.

– Așaaa? Luați voi ce-i al meu? Biiineeee! Lasă, că vă fac eu de râs în tot satul.

– Fugi, fa, de-aici, că-ți mai ard câteva!

– Ați lânit voi oile mele? Eu le-am iernat. Biiineee!

– Ce faci tu, fa, proasta dracului?

– Las’ că vedeți voi. Tot satul a să vă râdă. Las’, că nu-l mai aștept eu cum l-am așteptat.

N-au înțeles ăia. Ea s-a pus pe lucru. A chitit un sărăntoc, unul care se lipise și el pe lângă o stână. Abia de știa cum îl cheamă. Era bâlbâit, nu prea se-nțelegea ce vorbea. Șa-șa-șa-laru. Ceva de felul ăsta. Co-co-costel Șa-șa-șa-laru. Un sărman care fusese rănit în război și, după ce stătuse luni bune într-un spital din Sinaia, nu mai știuse unde să se ducă. Rămăsese schilod, trăgea un picior după el. Se rătăcise și ajunsese în sat. Era mai prost decât Udriște al ei. Întâi i-a dus ceva de mâncare: un boț de mămăligă, o bucată de brânză, niște slană.

– Na, creștine, vrei să mănânci?

– Vvvv-vvvreau.

– Zi bogdaproste! Să fie de sufle-tu lu bărbată-miu!

– Bo-bo-bo-gdappp…

S-a înecat. După câteva zile, l-a întrebat:

– Un foc ai cu ce să aprinzi aicea la tine?

A intrat, a dat cu mătura. A aerisit. A dus de-acasă țoale și-a întins pe scânduri. A adus un lighean, a fiert apă într-o găleată zincată. L-a spălat ca pe-un copil. L-a oblojit ca o infirmieră. El i-a căzut la piept, a plâns. L-a mângâiat, l-a făcut să se simtă om. Din atâta milă, când a ieșit avea și alt rost. Ceva se prinsese-n ea. Peste câteva luni a-nceput să se rotunjească. Pe Co-co-co-stel l-a uitat a doua zi. Când îl mai întâlnea pe vreo uliță lăsa capu-n pământ și trecea mai departe, ca și cum ar fi dat de-un câine sau de vreo vită. Își făcuse o dată pomană cu el, era de-ajuns. Îi redase demnitatea de om, era treaba lui să și-o țină. Și chiar devenise mai îngrijit. Cu timpul, s-a arănit. Când te-ai întors tu, l-ai prins paznic la G.A.S. Toate astea ea le-a povestit, a avut grijă să împrăștie în tot satul întreaga istorie. Cu multe amănunte. N-ai stat tu să inventezi, să-ți imaginezi cum a fost. Că nu-i treaba ta. Și ți-e oricum silă de chestii inventate. Viața-i de căcat, ce să mai pierzi vremea să minți? Nu poți îndura câte se-ntâmplă, darămite să mai ții cont de ce iese din mintea zăludă a unora care n-au nici un rost pe lume. Ai mai citit romane înainte de război, după aia ți-a fost silă de nimicurile din ele. Bița asta e mai adevărată decât orice personaj. Și cum și-a zis ea povestea la toată lumea în sat nimeni n-ar fi reușit.

Udriște a avut necazul lui și tu l-ai zgândărit și mult rău ți-a făcut. Puteai să intri în pușcărie, orice era posibil atunci. Și degeaba supraviețuiseși pe front și rezistaseși atâția ani în lagăre, în iernile din Siberia, acuma te putea omorî ura unuia căruia-i amintiseși că i-a făcut femeia un copil cu sărmanul satului.

Dar și asta femeie nebună! Una de-asta ți-ar fi trebuit ție, nu la de-alde Udriște sau Co-co-co-stel. Când s-a rotunjit bine, și-a legat un șorț peste pântece și s-a dus șnur la socrii la poartă. Și-a-nceput să strige din toți bojocii:

– Mămicăăă! Mămicăăă! Tăăăticuuuu’!

Când au ieșit la gard i-a întrebat:

– Da’ ce mai faceți, ce mai știți de bărbat-miu, vouă v-a mai dat de veste? Mai trăiește? Că mie nu mi-a venit nici o știre.

Ăia sau uitat în dungă la ea, parcă atunci au văzut-o prima oară.

– Și? Mi-oți mai lânit oile? Că io nu m-am dus la târlă, n-am măturat, n-am luat laptele de pe ele. Numa’ să știu, le mai iernez eu sau le purtați voi de grijă? Că or fi ale lu’ Udriște…

Țipa și se bâțâia de pe-un picior pe altul, își bălăngănea burta. Se adunaseră oameni pe la porți, așteptau cearta. Bița nimic, parcă dansa, ținea o mână-n șold și din când în când trecea celălalt braț pe sub pântecele rotund, parc-ar fi ascuns o pâine mare sub rochie. A ieșit și cumnatu-său la poartă și și-a dat seama dintr-o privire despre ce era vorba:

– Auzi, fă? Ce-ai făcut, curva dracului? Îl faci pe frati-miu de râs în tot satul?

– Eu? Păi nu v-am zis să nu-mi lâniți oile?

– Ce-ai zis, fă?

– N-ați zis voi că nu sunt eu stăpână pe oile mele? Atunci de ce-ar fi Udriște stăpân pe pizda mea?

Nu se mai auzise-n sat femeie să vorbească așa. Și încă ziua-n amiaza mare, cu toată ulița adunată ciopor în jurul ei.

– E copilu’ lu’ Udriște, stați liniștiți. L-am făcut prin corespondență. Aaaa, stați așa, că el nu știe să scrie. Avem o problemă. Mi-am amintit. L-am făcut cu Sfântu’ Duh! Ce, nu s-a mai văzut?

Au dat să sară la ea, dar le-a întors spatele.

– Bitang, așa-i zice la mine-acasă. Primul bitang din neamul vostru! Ce contează, bine că mi-oți lânit oile.

Când s-a întors ăla de pe front după câteva luni, a găsit-o cu pruncul la sân. Adică nici nu s-a mai dus la ea, că l-au întâmpinat ai lui de cum a intrat în sat și i-au zis ce și cum. Și fra-su l-a îndemnat s-o calce-n picioare. Și nu așa, doar s-o-nvinețească, să meargă amândoi peste ea, să-ncingă plita și s-o așeze cu curul pe plita înroșită. Că se mai văzuseră cazuri. Așa se-ntorsese și unul, Căluț, își găsise femeia cu plod din flori și toată a ars-o, să se-nvețe minte. Să nu se mai apropie nimeni vreodată de ea. Numai că Udriște era moale. A tras la ai lui, a mâncat, a stat vreo două zile, după care a zis că se duce la nevastă-sa. Ba nu, ce să caute acolo, doar a umblat cu altul. Nu, că el se duce. Că la ea se gândise cât fusese plecat. Și-atâția văzuse murind și schilodiți prin gări, ce mai conta că făcuse copil cu altul? Ba nu, că s-o cheme pe ea la ei, s-o judece ei, că așa-i bine, cu tot neamul. Că n-o aduce doar în casa lui, în neamul lor o aduce și propteaua gardului nu s-a mai văzut în familia lor. Și-a trimis și-a chemat-o. Și-a venit Bița. Erau oamenii adunați pe uliță, ca la Înviere, au făcut cărare când a trecut ea cum făceau când trecea popa cu cădelnița în biserică. S-a făcut liniște. Ea – cu plodul în brațe. Ceva se-ntâmplase, pusese carne pe ea, prinsese culoare-n obraji, căpătase forme, avea mersul înțepat, îi sclipeau ochii. Când ai văzut-o prima oară, peste câțiva ani, vreo șase-șapte, avea deja trei copii și era o apariție interesantă. Dacă te-ar fi interesat femeile, ți-ar fi atras atenția. Avea ceva în atitudine care-o deosebea de toate din sat. Se-mbrăca altfel, ca una de la oraș. Era, oricum, încălțată printre atâtea desculțe legate la cap cu broboade. Îți explici de ce a rămas prostovanul de Udriște înmărmurit. Parcă n-ar fi cunoscut-o până atunci.

– Ce faci? a bâiguit.

Ca să vezi. Lipsise aproape doi ani, o găsise cu bitang și-atâta-l dusese mintea s-o-ntrebe: ce faci? Păi el nu vedea ce făcuse?

– Acum mă doare capul de la toată agitația, altfel bine, mă descurc.

Se descurca, deci. Păi da, într-un fel o lăsase el, ca vai de ea și în altul o găsise. O lăsase copilă și-o găsise femeie. Și degeaba au sărit ai lui cu gura că le face neamul de râs. Dar ce-i neamul pe lângă un cur de muiere care a pus carne pe ea? S-a ridicat și-a zis simplu:

– Eu merg cu ea.

Dar tot ea a dracu’! Nu i-a dat timp să se ridice de pe scaun:

– Stai așa, că nu-i ca tine. Nu-i cum vreți voi. Te primesc, dar oile-s ale noastre. Că mi-or luat oile. Întâi le-or lânit, apoi le-or luat de tot. M-am răzbunat și eu cum am putut.

Ai râs când ai auzit prima oară povestea. Se făcuse aprigă:

– Doar vezi că am bitang! Să nu te-aud după aia că te plângi.

Chiar atunci cică a-nceput copilul să țipe. Și Bița a scos o țâță și i-a pus-o-n gură. A-ncremenit Udriște când a văzut. Atunci s-a rupt el de tot de-ai lui. Și-a plecat cu ea și au făcut după aia încă șase copii. Nu le-au trăit toți, dar ei au avut mereu casă bună. S-a dat cu comuniștii, era sărac, ar fi făcut orice ca să-i arate ei că e și el om și că poate avea grijă de-ai lui. Atâta-l ardea la inimă, să audă că se vorbea de copilul ăla din flori. Îi dăduse numele lui, îl crescuse ca pe ceilalți, numai vorbele oamenilor nu le putea șterge. Și cu cât îi ajungeau la ureche, cu atât se făcea mai al dracului, să se teamă de el, să nu mai umble cu bârfe. Dar tot satul îi spunea în secret Bitang. Și-ai lui îi spuneau așa, de ciudă că le făcuse una ca asta. Prima oară asupra lor se dusese cu comisia de la partid pentru cooperativă. Pe ăsta ți-l puseseși tu în cap, care n-avea nici mamă, nici tată. Avea numai nevastă și o casă plină de copii, dintre care unul bitang. Și toată ura aia de-o adunase în atâția ani, când simțea cum se râde înfundat de el, a revărsat-o asupra ta.