Ecran este porecla noului nostru coleg de gaşcă.
Sincer, nu credeam că vom mai primi curând pe cineva. Noi, cei şase membri vechi ai grupului, trei fete şi trei băieţi, eram de destul de mult timp împreună şi deveniserăm atât de uniţi încât ne consideram o familie, chiar dacă nu în sensul ei tradiţional.
Magaie este cel care l-a adus.
A spus că l-a văzut în gara veche din Arhaicuneşti cum copia reclame pe un şerveţel şi i s-a părut că e suficient de ciudat ca să facă parte din clubul nostru.
Culmea e că toţi l-am primit destul de bine. Ba chiar Vaxa s-a agăţat din prima de gâtul său. Este frumuşel şi toţi suntem convinşi că ea îşi va lepăda fustele pentru el cât de curând.
Pare înalt, dar doar în comparaţie cu mine, căci eu sunt mai degrabă pitic. Are părul între brunet şi blond, un fel de gri spălăcit, şi îl poartă lung şi ondulat, încât deseori e confundat, de la spate, cu o femeie. Faţa este şi ea prelungă, strivită cumva între urechile ca două parabolice, dar tipul ăsta posedă acel ceva care îl face de la prima impresie simpatic şi interesant. Probabil, ochii săi galben-verzui, strălucitori ca un laser, care te hipnotizează, combinaţi cu vocea gravă, masculinizată rapid de la fumatul intens.
Eu auzisem deja de el cu ceva timp în urmă. Circula o poveste din timpul unei ediţii de la începuturile Festivalului Unităţii şi Tradiţiei. Într-una dintre acele zile, în mijlocul străzii arhipline se mişca greoi o caravană de căruţe pline cu paie şi cu pepeni verzi, care i-au atras atenţia lui Ecran. Curios şi pus pe şotii, i s-a părut că pepenii arătau ca nişte bombe, iar codiţele lor erau fitilele. Avea la el bricheta cu care îşi aprindea chiştocurile culese din staţia de autobuz. S-a apropiat de una dintre căruţe şi a încercat să aprindă câteva dintre acele zeci de fitile. Ca să fie şi mai amuzant, a vrut să dea foc şi paielor. A fost dezamăgit că nu s-a pornit nicio flacără şi mai ales că nu a explodat nicio bombă. Ba chiar, din locul unde a pus focul s-a scurs doar un lichid negru şi cleios. Abia după un timp a înţeles că acele care alegorice tradiţionale erau doar din plastic. Paznicii însă nu au apreciat gluma. L-au prins şi l-au dus la poliţie. Povestea lui a circulat un timp printre puştii din cartier, iar mie mi s-a întipărit în minte. Ecran devenise un fel de legendă urbană chiar şi dincolo de graniţele Arhaicuneştiului.
El, de altfel, m-a ales din prima zi pe mine ca apropiat şi confesor.
Mi-a povestit că porecla Ecran o primise încă din copilărie. Dăduse în podul bunicilor de o carcasă goală de televizor alb-negru, căreia i-a găsit imediat o întrebuinţare. A început să facă un fel de show-uri de televiziune, la care asistau prietenii săi de atunci şi chiar rudele şi vecinii. Dovedea un talent nebănuit în spatele ecranului imaginar. Din copilul timid, retras, se transforma într-un prezentator plin de vervă şi umor, care se pricepea de minune să ţină în tensiune publicul. Se pregătea intens şi cu seriozitate pentru fiecare moment, uimindu-şi audienţa de câte ori apărea în faţa lor astfel. Devenise o mică vedetă locală. Cea mai emoţionantă „emisiune”, dar şi ultima, a fost cea în care a vorbit despre şocul pierderii părinţilor săi într-un tragic accident de maşină. După aceea, a renunţat la spectacolele sale şi o vreme nu s-a mai auzit nimic despre el. A trăit ascuns printre cerşetori şi aurolaci, după cum a recunoscut ulterior chiar el. Ca să se încălzească, dormea în braţe cu un maidanez, singurul lui prieten din acea perioadă, până l-a descoperit Magaie. Astăzi mi-a dezvăluit că, de fapt, părinţii săi plecaseră să lucreze afară, vrăjiţi de mirajul banilor Occidentului, maică-sa în nordul rece al Italiei, să îngrijească o bătrână paralizată, iar taică-său în sudul fierbinte al Spaniei, pe un şantier de drumuri şi poduri. De când l-au părăsit, nu a mai primit nicio veste de la aceştia. Nici nu ştie dacă mai trăiesc.
În compensaţie, eu i-am dezvăluit, după ce a fost acceptat în unanimitate în gaşcă, cum am încercat să o cuceresc pe PuBella. Bine, am uitat să adaug că ultimul care l-a acceptat a fost Ventuză. El a trecut peste gelozia de la faza cu Vaxa abia după ce Ecran i-a dăruit un pistol adevărat, despre care a spus că este singura lui moştenire de la tatăl său. Desigur, Ventuză era gelos, fiindcă el însuşi simţea o atracţie pentru Ecran şi ar fi vrut să fie el în braţele acestuia, nu Vaxa.
– Numele meu real e Anan de Amiranda, chiar dacă voi toţi îmi spuneţi Schit, şi scriu poezii, i-am declarat într-o seară frumoasei PuBella.
– Ahaaa, mi-a răspuns ea bufnind în râs, lăsându-mă fără replică. Acum îmi explic de ce ai porecla asta ridicolă. Este vorba de o variantă prescurtată de scriitor. Aşadar, ai de gând să creezi şi tu chestii de-alea îngrozitoare şi nefolositoare, numite cărţi? De fapt, bănuiam eu că eşti un tip fragil. Îmi e şi teamă că dacă te ating te transformi într-o broască râioasă. Apropo, ştii că bărbaţii trebuie să aibă pătrăţele şi femeile cercuri? Adică, nici gând de vreo poezie. Totul e despre geometrie.
– Păi este un semn de bine când o fată face acest efort de a fi ironică, mi-a răspuns imediat Ecran, încercând să mă încurajeze. Şi, după aceea, ai dus-o la Nichita?
– Bă, eşti stupid? Cum adică să o duc la Nichita?
– Frate Schit, e vorba de un tufiş din parcul nostru, în capătul aleii care nu duce nicăieri, lângă o statuie căreia i s-a şters numele, iar noi i-am spus Nichita pentru că, în urmă cu câţiva ani, când am descoperit locul, prietenii mei tocmai primiseră nişte întrebări în teza la română şi nimeni nu a ştiut răspunsurile. Acolo, fetele ştiu că sunt duse pentru a fi sărutate.
– Super, abia aştept să-mi arăţi locul! Cred că şi PuBella ar fi încântată să afle de această ascunzătoare secretă.
Abia m-am abţinut să nu îl strâng în braţe de fericire.
– Apropo, ştiai că tatăl PuBellei s-a născut în Iordania? El îi povesteşte mereu despre această ţară destul de diferită de a noastră, despre deşert, Marea Moartă şi cultura lor specifică, iar ea îmi redă mereu fascinată toate detaliile. Ultimile ştiri, însă, sunt cam ciudate. Cică toată lumea arabă e în fierbere, în pragul unei revolte populare! Totul a pornit de la un producător român de slănină afumată, care a cerut un aviz sanitar de la Centrul de securitate alimentară al Comunităţii arabe şi evreieşti. Acesta aflase că în aceste ţări se află şi câţiva români care erau interesaţi să cumpere tradiţionala slănină afumată. Doar că un politician care intenţionează să candideze la preşedinţie a anunţat cu scandal că şefii Comunităţii urmează să-i oblige pe arabi şi pe evrei să mănânce slănină de porc, ceea ce pentru ei e cel mai greţos, mai dezgustător aliment.
– Uau, cu atât mai interesant! Ştiai că eu sunt lipovean sau că Vaxa e ucraineancă? Ai vreo problemă cu originile noastre?
– Nuuu, bineînţeles că nu contează, deşi la Vaxa se simte evident accentul, i-am răspuns zâmbind. În plus, nimeni nu e perfect, de exemplu, eu sunt doar pe jumătate oltean, dar, uite, discuţia asta îmi aduce aminte de o aventură pe care am avut-o anul ăsta la mare, la 2 Mai.
– Spune-mi-o, chiar m-ai făcut curios.
– Mă pregăteam, într-o dimineaţă calmă, senină şi fierbinte, să ies pe mare, la pescuit de guvizi, cu un localnic, un lipovean care umbla tot timpul cu o sticlă de rachiu alb în buzunar, din care sorbea cu sete la fiecare cinci minute. Am mers cu el foarte devreme la mlaştina de lângă Limanu, ca să strângem momeli. Şocant a fost când acesta a scos din noroi câteva râme gri şi le-a băgat în gură, înghiţindu-le imediat. Satisfăcut, mi-a spus că sunt foarte bune, mai gustoase decât midiile şi rapanele, şi mi-a întins şi mie câteva. Am refuzat. Mă făcusem livid la faţă. Toată ziua aceea a fost un dezastru, deşi am prins un superb răsărit în larg, iar în jurul bărcii noastre se zbenguiau delfini. Mi s-a făcut rău imediat cum am scos primul guvid din apă şi i-am simţit pielea cleioasă. Pescarul a fost nevoit să mă ducă la mal, pentru că aveam o senzaţie dureroasă de vomă, dar cel mai aproape loc de noi a fost pe plaja din Vama Veche. Mai mult leşinat, am mers pe jos de-a lungul apei până în 2 Mai, pe un drum îngust care părea să nu se mai termine, pe o plajă plină de stânci alunecoase şi dure. De atunci nu mai mănânc nici midii şi nici rapane, deşi pe litoralul nostru au un succes fantastic. Fripte pe plită arată chiar apetisant.
– Schit, sincer, şi mie îmi place doar porcul.
Ne-am tăvălit amândoi de râs instant. ☺☺☺
De atunci, am devenit cei mai apropiaţi prieteni.
Magaie este, de fapt, cel care ne-a adunat pe toţi, cel care ne ţine împreună, un fel de frate mai mare, care ne ajută de câte ori ne e mai greu. Noi îi mai spunem şi Lordul, ca o recunoaştere a mărinimiei sale, dar şi pentru că se îmbracă într-un fel dichisit, chiar extravagant. Nu îi lipseşte niciodată vesta perfect asortată peste cămaşa umflată şi nici eşarfa de mătase din jurul gâtului sau şosetele colorate, pantalonii cu vipuşcă, precum şi tot felul de brăţări lucioase la ambele mâini. Hainele lui sunt uzate şi pătate, dar tot mai păstrează din farmecul de altădată. Barba îngrijită, cu o uşoară tentă de roşcat peste pielea cafenie, îi dă chiar un aer nobiliar. Apariţia lui e remarcată imediat. Are mereu o vorbă blândă pentru fiecare. Ştim însă că şi viaţa lui de până acum a avut partea ei de tragedii sfâşietoare. Taică-su, un alcoolic violent, o bătea pe maică-sa aproape zilnic. Ea a încercat de câteva ori să fugă de el, dar acesta devenea de fiecare dată şi mai brutal, şi mai posesiv. Când a rămas însărcinată, s-a speriat că şi copilul lor va suferi de aceleaşi traume şi a vrut să-l scape, dar în perioada aceea avortul era interzis, ba chiar pedepsit cu puşcărie. Nu a găsit pe nimeni să o ajute, aşa că, după ce a născut, singura soluţie i-a rămas să fugă cu copilul, sperând că îl va putea proteja cumva. Doar că agresivul tată a găsit-o iarăşi şi, într-un exces de furie, a sugrumat-o până a ucis-o. De atunci, tatăl lui Magaie este tot la închisoare. Cel mic a fost luat de suflet de bunica lui paternă şi crescut până la vârsta de treisprezece ani, când şi aceasta a murit de bătrâneţe. De atunci a rămas singur în casă şi a trebuit să muncească pe unde găsea, ca să supraviețuiască. Bunica provenea dintr-o familie de nobili scăpătaţi şi, cât a apucat, i-a oferit o educaţie aleasă, ca pentru un viitor gentilom. Acum, pe lângă casa greu de întreținut, deşi aproape golită de mobilă, vândută bucată cu bucată, a rămas cu o colecţie de păpuşi cu capete de porţelan la care nu doreşte să renunţe şi cu o bicicletă găsită printre lucrurile vechi ale bunicului său, cu care face diverse servicii de curierat, aşa că e mereu pe drumuri. A ajuns să cunoască perfect tot oraşul, fiind ghidul căutat de mulţi străini. Cu toate că este extrem de ocupat, îşi găsește mereu timp să facă voluntariat la un sanatoriu de la marginea Arhaicuneştiului, unde are grijă de câte un pacient bolnav foarte grav.
Curând, la Nichita a devenit locul nostru obişnuit de întâlniri.
Ecran a adus pastilele roz în seara aia. Ne promisese încă de la început că are un „combus-tibil” special, fără să ne spună exact la ce se referă. Le-am luat doar noi patru, în joacă, el, eu, PuBella şi Vaxa, dar din acel moment totul s-a schimbat în jur.
Zidurile clădirilor se deformau hidos şi hohoteau înfundat. Simţurile mi se ascuţiseră. Auzeam cum alerga firul de praf între geamuri.
Fuseserăm păcăliţi să luăm pastila buclucaşă cu promisiunea că vom călători în timp.
Aisiola, cea de-a treia fată din gaşcă, a zis că asta va aduce ghinion, dar bineînţeles că nu s-a întâmplat nimic rău imediat, doar ne-am amuzat copios.
Aisola este mereu pesimista grupului. Noi toţi însă o protejăm mai mult decât pe oricine altcineva, pentru că îi cunoaştem fragilitatea. Tot Magaie fusese cel care a salvat-o. A văzut-o, întâmplător, când s-a aruncat în râu, de pe podul vechi din sudul oraşului, şi a sărit imediat după ea în valuri. Era marcată de depresie. Gândul sinucigaş i s-a amplificat după câteva violuri succesive ale tatălui său vitreg. Acum a fugit de acasă şi locuieşte pe unde reuşim să-i găsim un culcuş provizoriu.
Simţeam totuşi că sosise deja ora la care şobolanii ieşeau să ronţăie oraşul, când gunoierii îşi aruncau soioasele combinezoane pentru a-şi pune fracurile, ora la care oraşul nu se mai aerisea, iar oamenii întristaţi se recunoşteau în icoane.
Între palmele mele a răsărit atunci brusc noaptea. Am plonjat în mijlocul oamenilor de pe străzi ca într-o baltă plină de noroi. Oamenii se striveau în jurul meu, strângându-se în braţe.
Înotam în valurile tot mai mari din asfalt. Simţeam că îmi crapă ochii, prea plini de imagini şi culori.
Toate casele pe lângă care treceam explodau, împrăştiind confetti şi frişcă. Copacii periau cerul ca să elibereze lumina.
– Ciudat mai cântă oraşul azi, m-am trezit spunând, deşi aveam impresia că rămăsesem singur şi că totul nu se întâmpla acum, ci în viitor.
Cuvintele mele se loveau de pereţi ca de un clopot şi răsunau sinistru.
– Oraşul ăsta ştie să-mi cânte o muzică experimentală, am adăugat în timp ce dansam nebuneşte. ♫♫♫
Am continuat să vorbesc, simţindu-i totuşi pe prietenii mei în preajmă, nu doar ca pe o halucinaţie. Ceea ce ne spuneam cândva acum se petrecea cu adevărat.
– Vedeţi şi voi acum toate culorile gândurilor voastre?
– Când se topeşte zăpada de pe case, am impresia că se transformă într-o bere rece şi neagră, plină de spumă. Îmi place să o privesc şi să înghit în sec, a răspuns Ecran, ca un ecou întârziat.
Strada continua să se încline şi eu să alunec înspre burta mamei.
Toate clădirile din jur au căzut ca o cortină colorată, lăsând în urmă un zid verde.
Ca într-un vis tot mai frumos, am auzit-o pe PuBella:
– Dragul meu Schit, dacă am să te iubesc, ce o să-mi oferi la schimb?
Am răspuns imediat, fără niciun dubiu:
– Am să mor de oricâte ori îmi vei cere!
Am adormit. Ultima imagine care mi-a rămas pe retină, ca un început de vis, a fost cea cu Ventuză care se juca deasupra mea cu pistolul lui veritabil, de parcă m-ar fi ameninţat că va trage cu el. Am închis ochii liniştit. Ştiam că nu are gloanţe.
M-am trezit brusc, de parcă am căzut din altă lume. Sunt pe un pat alb, înconjurat de şerpi care mă ţin legat la diverse aparate. Îmi transmit o senzaţie de nelinişte, deşi în afara greierilor din aparate nu se aude nimic. Încerc să mă ridic ca să văd mai bine unde sunt, ce se petrece în jurul meu. Nu am puterea să o fac, dar un girofar galben porneşte şi luminează camera, răsturnând-o în acelaşi timp, sporindu-mi teama. Uşa se deschide larg, iar un munte de om într-un halat portocaliu îi ocupă complet tot cadrul. Îmi zâmbeşte sau aşa mi se pare.
– Felicitări, domnule! Ai reuşit!
Mă uit în jurul meu şi nu pricep despre ce e vorba. Ba chiar o senzaţie ciudată îmi amplifică panica.
– Ai fost în comă zece zile, dragule. Sincer, şansele să îţi revii au fost jumate-jumate. E o minune că te-ai trezit şi că eşti într-o stare satisfăcătoare. Asta e singura veste bună. Eşti în stare să le suporţi şi pe cele rele?
Am dat din cap, fiindcă gura încă nu mă asculta. Simţeam că am buzele zdrenţuite.
– Prietenul tău, Ivan Mândrilă, a avut cele mai mici probleme la noi în spital, dar după ce s-a pus pe picioare a fost ridicat de organele de poliţie şi dus în arest pentru posesie, consum şi distribuţie de droguri de mare risc.
M-am gândit că era vorba de Ecran. Amintirile reveneau, scenă cu scenă, dar încă învăluite de un fum dens. Aşa mi-am reamintit că, după pastilele roz, am fumat, într-adevăr, ceva. Urmăream încă ţigara cum se reaprindea de la o gură la alta, scânteind cu o flacără ce pulsa intens.
– Din nefericire, una dintre cele două fete care au ajuns cu voi la spital nu a rezistat. Inima ei a cedat după câteva zile de luptă. Nici cealaltă nu este încă stabilizată. Suntem destul de rezervaţi privitor la starea ei.
Am vrut să întreb cum se numeşte fata care încă mai trăieşte.
În acel moment ceva a pocnit cu violenţă. O flacără imensă a izbucnit dintr-un perete şi a cuprins repede întreaga cameră. Toate luminile s-au stins.
P.S. Curând toate televiziunile au anunţat cu litere strălucitoare că scurtcircuitul electric a fost devastator. Întreaga clădire a sanatoriului a ars complet în câteva ore. Numai un singur pacient au reuşit să salveze, dar cu arsuri grave. Eu am fost acela. Am supravieţuit, după ce uriaşul doctor m-a târât după el eroic afară din clădire, deşi ardeam eu însumi. Am rămas cu faţa desfigurată, am orbit şi mi-am pierdut o mână şi un picior. Doctorii m-au încurajat, spunându-mi că în ultimul timp tehnica medicală s-a dezvoltat suficient încât să-mi înlocuiască toate părţile pierdute din corp cu proteze artificiale. Aşteptau doar să primească fonduri.
Acum, mi-am revenit, oarecum. Stau într-un cărucior şi dictez toate aceste amintiri unui asistent mut, care mă îngrijeşte cu multă milă. Mi se pare că are totuşi ceva atât de familiar! De fiecare dată când vine la mine, îmi aduce câte o păpuşă cu cap de porţelan, care, dacă o ţin la piept, mă linişteşte.
L-am întrebat într-o zi:
– Vrei să fii tu ochii mei?
Nu mi-a răspuns, doar m-a prins strâns de mână. Atunci, i-am strecurat în palmă bileţelul pe care scrisesem: Help me to die.
Aflasem, între timp, o mulţime de veşti care m-au cutremurat. Ancheta asupra cauzelor incendiului a durat mult timp, fără a reuşi să ofere un rezultat, o concluzie.
După ce a ieşit din puşcărie, Ecran, simţindu-se cu conştiinţa încărcată, s-a înrolat şi a plecat să lupte voluntar în război. După două săptămâni, a explodat împreună cu o mină ascunsă în ţărâna uscată de secetă. Între timp, Ventuză a reuşit să cumpere de la traficanţi un glonţ pentru pistolul său, cu banii furaţi dintr-o cutie a milei. Într-o noapte, Aisiola i-a sustras arma şi s-a împuşcat, împrăştiindu-şi creierii pe soclul statuii din parc, exact peste locul unde i se ştersese numele.
🤖 Ce zic prietenii noștri artificiali, Daniel și Laura, despre acest text: