Se gândi că mai bine slăbeşte gaica decât să facă una nouă. Să nu se aşeze azi deloc pe scaun, să-şi facă paşii, să rumege salata pe care i-a pus-o la pachet şi poate că până când iese din tură nu mai trebuie ceva.
Lipi spatele de perete, survolând cu privirea peste capetele pasagerilor. Tot trăgând de fusta mulată cu model leopard, Daiana scotea cutiile din depozit şi rupea grijulie ambalajele, cu falagele întinse, să nu-şi rupă vreo gheruţă. Ţuguia buzele nemulţumită. Pentru un moment se gândi să schimbe unghiul, să o prindă de fese, să-şi plimbe ochii peste ciorapii lycra, s-o muşte de gambele vidate ca un salam în ţiplă. Renunţă. „Pasagerii zborului ML 235, Milano, sunt rugaţi să se prezinte la poarta 2. Passengers…flight…”. Verifică ceasul. Duse paharul în dreptul gurii. Probabil băuse deja una şi n-avea rost să-i ofere, plus că asta-i o replică expirată, i-a zis nepotu’-so, nu mai merge poanta decât cu tipe necoapte şi decât una de-asta mai bine te lipseşti, că se ţin dup-aia după tine.
– Şi ce dacă?
– Cum, ce dacă? Vrei să umble una după tine?
– Decât să umblu eu teleleu după ea…
– Lasă lenea, dacă vrei o chestie ca lumea, faci un pic de efort. Nu ţi-ar strica.
Aluzia pulii şi-ntristării. Că joacă prea mult cu paharul, că nu găseşti femei direct pe canapea, că-i un molâu, nici o colegă nu reuşeşte s-agaţe.
– Pariu?
– Pe cât?
– Dau un bax.
Nu ştie de ce acceptase, dar măcar avea timp pentru manevră. Două săptămâni, până la aniversare şi, aşa, ca o mică favoare, nu trebuia decât s-o convingă să iasă la o-ntâlnire.
– Important, când intri iar în joc, e exerciţiul.
Nicu îl înghionti şi-i făcu cu ochiul. Muşcă din sandviş şi-i arătă spre ea.
– Are dreptate, nepotu’. Uite, un exemplar frumos.
Nu-i ardea. Cu toate c-a trecut destul de la înmormântare şi Getuţa lui probabil că i-ar aproba decizia de a-şi vedea de viermele din pantaloni, dacă nu de altceva.
– De ce nu te duci tu, atunci?
– Am de controlat stocul.
– Ai pe dracu’.
Se hlizeau ca doi puşti de grădiniţă. Aranjă cureaua, suflecă mânecile, aruncă o privire absentă peste capete. Se aplecă să-şi verifice şireturile, să nu se-mpiedice ca fraieru’. Potrivi dunga cracului. Netezi pantalonii. Trase fermoarul în sus, apoi în jos, şi-l închise iar. Îşi pipăi barba. Era neras. „Domnul Gregorian Dima este aşteptat la poarta 3. Mister Gregorian Dima …”
– Deci?
– Nu ştiu
Plimbă degetele pe obraji, frecă cele două chifle aspre, îşi supse buza superioară. Urmări dâra lipicioasă prefirată în urma maşinii de curăţat, ridică două degete în dreptul tâmplei. Îi răspunse cu un fluturat al chipiului. Voci indistincte, tropăit. Praf, transpiraţie, parfumuri. Luciul vitrinelor, oglinzi, stâlpi, braţe de metal, lumina neon, refracţii, melanj, răceala pardoselii. Vâjâitul aparatelor de aer condiţionat. Tensiunea în ceafă. Fierbineţeala paharului în buricul degetelor. Tuşi. „Passenger…we are ready for boarding”. Tropăit. Viermuială. Foşnete. Genţi. Plase. Haine atârnate. Dureri lombare. Disconfort. „This is the last call for…all passengers for flight A213 to Greece please go to gate 7C.” Îşi drese vocea.
– Ştii, i-am zis Getuţei azi-dimineaţă că m-am plictisit de călcat cămaşa, oricum se boţeşte sub geacă şi n-o prea dau jos.
Nicu îi zâmbi încurcat.
– Şi-a fost de-acord?
– O ştii cum e. Mi-a zis că da, sigur, cămaşa, dup-aia pantalonii şi azi-mâine mă duc ca adunat de pe stradă.
Râse. Plecă ochii o clipă, apoi îşi fixă prada ca un leu toropit de căldură, amuşinând cu botul printre gratii, flămând, dar fără poftă de vânat.
– Dup-aia am rugat-o să pună de cafea. N-a ieşit rea. Mai am în termos un gât, dacă vrei.
– Nu, da’ mulţumesc.
– Mă duc eu în depozit, dacă vrei.
Nelu îşi puse mâinile la spate, aruncă un ochi vârfului de papuc, mormăind.
– Du-te, liniştit.
Îl izbiră lumina şi mirosul.
– Mai ştii, Getuţa, cum am uitat caserola în geantă şi când ai găsit-o era să-ţi verşi maţele?
– Ştiu. Ăsta ce-i?
– Nu-mi dau bine seama, cred că-s ceva haine, ca multe de-aici. Nu prea avem voie să le deschidem, pe unele le-au sigilat de zici că-s aur. Da’ nu-i nimic de valoare, de alea te scapă un-doi, politica-i să le bagi în buzunarul statului român în maxim 48 de ore. Restu’ râncezesc şi mai mult de-un an.
– Aici ai găsit fotografia aia faină?
– Da, am ghicit colţul şi-am tras. M-am gândit c-o să-ţi placă.
– Mi-a plăcut.
– M-ajuţi, te rog, cu sacul ăsta?
– Unde-l vrei.
– Îl tragem acolo lângă trolerul ăla albastru.
– Ce crezi că-i înăuntru?
– Un mort.
– Văd că te simţi bine.
Daiana se bâţâia în spatele lui, chicotind.
– Mai rar să vezi unu’ râzând singur.
Lucian smuci sacul, îi trase un şut, se fâstâci.
– Ziceam că-i un mort acolo, aşa-i de greu.
– Ziceai?
– Mă gândeam, ştii tu.
– A. M-ajuţi şi pe mine cu cadavrul ăsta?
Lucian se trezi mai sprinten ca un căprior, apucând plasa de rafie, până când simţi rezistenţa-n mâner. Poate de-aia a şi lăsat-o, mormăi pentru sine, ursuz.
– Ce zici?
– Bei o cafea dup-aia?
Simţi căldura urcând în urechi.
– Mă duc până la baie
N-aşteptă să-i dea un răspuns. Ţâşni pe uşă, se-mpiedică de prag. Daiana vru să-l apuce de braţ. Încă o umilinţă. Nu privi înapoi, o luă ţintă spre capătul holului, deschise uşa, se opri în dreptul chiuvetei. Curaj, gândi, găină beteagă şi proastă. Ridică privirea. Un bărbat solid, compact înghesuit în uniforma strâmtă-n umeri. Guşă. Cearcăne. Cioturi în barbă. Se trezi hohotind. Îi puse mâna pe umăr.
– Hai, mă, Luci, n-a fost aşa rău. Nu-s supărată. Nu te mai necăji pentru atâta lucru, o cafea.
– Ştiu, Getuţa mea, ştiu.
Îşi trase nasul. Clăti ochii cu apă. Ieşi. Daiana îl simţi probabil, aşa cum fac femeile, şi fu destul de bună să-l aştepte în uşă.
– Beau cafeaua aia, mergem?
Îl apucă de braţ. Ar fi tors ca un pisoi, lăsat de izbelişte într-o tufă de bloc, mângâiat acum de-o nouă stăpână. Avea mâna uşoară, călduţă şi moale.
– Cum merge?
– În general, plictiseală maximă. Bagaje. L-au găsit pe ăla rătăcit?
– Pe cine?
Îi surâse.
Radia.