Patru femei, citind cu spatele la public. Patru femei de vârste diferite, care privesc pentru prima dată într-acolo. Care își scutură corpul de hormoni, de nașteri, de dorință, de acceptare și de respingere a dorinței, de război, de frumusețe, de ambiții, și se regăsesc, intacte, acolo unde se vorbește despre femeia-cyborg, femeia-extraterestru, femeia-sistem de operare, femeia-manifest, femeia-Oksana Shachko, fondatoarea Femen, luptând, pictându-și sânii cu mesaje anti-autoritate, anti-prostituție în Ucraina, anti-patriarhat. Pictând icoane cu femei pe post de Sfântul Gheorghe ucigând balaurul. Femen deturnată de co-fondatoarea Inna Șevcenko, mimând sloganuri revoluționare. Liberté, nudité! Pe 23 iulie 2018, Oksanei îi e respinsă cererea de azil politic. Părăsindu-și propria expoziție din Marais, se îndreaptă spre casă, privește în depărtare cerul, se gândește la Ucraina, își dorește ca mama ei să vină la Paris. Și se sinucide.
Dacă Oksana nu și-ar fi pierdut prietenele, dacă n-ar fi fost singură, poate s-ar fi putut ridica de unde ajunsese, ar fi putut scutura trecutul și ar fi găsit un mod de a se regenera. Sau poate nu. Poate că sfârșitul își făcuse deja loc în ea și nu mai putea fi întors înapoi.
Toate acele femei care nu au putut trece mai departe. Care s-au împiedicat de prag. Care n-au putut îmbătrâni. Care n-au putut sau n-au vrut să aducă pe lume copii.
Prietena prietenei mele, care n-a putut trece de treizeci și trei de ani. Overdose. Medicamente. Lhasa de Sela. Nomada Americii. Treizeci și șase. Tristețea vocii ei până la scurgerea în moarte. Nelly Arcan, prinsă în plină expansiune, pusă la zid de decolteul ei. Împinsă la sinucidere pentru că toată lumea se zgâia la decolteul ei. Pentru că nu mai era nimeni în arenă care să nu se zgâiască la decolteul ei.
Femei din Rusia care se duc la muncă în barurile de noapte din Japonia pentru că în țara lor nu se poate trăi.
Se poate trece de treizeci și trei, de treizeci și șase, se poate trece și de cincizeci și trei, cincizeci și șase. Se poate.