– tragicomedie în patru bilete și un certificat –


Înarmată cu mopul, pe care îl înmuia din când în când în găleata roșie cu miros de clor, tanti Lenuța înainta printre scaune, avertizându-i pe cei așezați:

– Haideți, picioarele sus! Nu zic de două ori!

Rând pe rând, oamenii se conformau, trăgându-și genunchii la piept ca niște școlari pedepsiți, în timp ce ea își croia drum cu gesturi precise, frecând linoleumul tocit, fără milă pentru bastoanele sau sacoșele uitate pe jos. Făcea asta, de obicei, la ora închiderii, după ce sala de așteptare se golea și nu mai rămâneau decât doctorul Stamate și asistenta, să-și facă ordine în hârtii. Azi însă, la dispensar ajunsese vorba că Lăbuș, dulăul pe care ea îl ținea în curte să-i păzească găinile de ereți și casa de nepoftiți, scăpase din lanț și săpa pe sub gard, atras de cățeaua în călduri a lui moș Costică. Negru la suflet, moșul o mai reclamase de câteva ori la poliție, iar ultima dată, pentru că uitase să astupe gaura, fusese cât pe-aci să plătească și amendă. Noroc cu Grigore, paznicul, care se avea bine cu foștii colegi, că până la urmă nu primise decât un avertisment pentru favorizarea unui „incident canin cu caracter amoros”. Al naibii moș Costică, că nu voia să-și ducă cățeaua la veterinar, dar avea pretenția să-l lase ea, pe Lăbuș, fără bărbăție. „Uite acu’, când o da găina lapte și cocoșu’ ouă”, își zise tanti Lenuța cu năduf, împingând găleata cu piciorul spre mijlocul sălii. Ajunsă acolo, începu să se învârtă pe loc cu pași mici, în timp ce desena cu mopul mișcări de du-te vino pe razele unui cerc imaginar. Când conturul fu complet, se opri să verifice dacă mai rămăsese vreun loc neacoperit de dârele umede. „Tu, fată”, obișnuia să-i spună Gheorghe, „n-ai stare până nu lucește și podeaua de sub dulap!”. Clătină din cap, mulțumită. Așa știa ea: treaba, dacă o faci, s-o faci temeinic, nu cu jumătăți de măsură. De-aia o și luase de nevastă, că voia una care să nu-și strâmbe gura la muncă și să-i țină casa în rânduială. Ia să mai fi trăit, că nu îndrăznea moș Costică nici să clipească în direcția curții lor, darămite să facă gura mare.

Oftă și se aplecă să ridice găleata. Mânerul ud îi alunecă printre degete și încercând să îl prindă, scăpă mopul, care în cădere lovi ecranul aparatului ce ocupa, de câteva săptămâni, unul din colțurile sălii de așteptare.

Îl aduseseră într-o zi unii, de la oraș, fără să dea explicații. La prima vedere, semăna cu automatul de cafea de la intrarea în magazinul comunal: aceeași formă și același lustru metalic, doar că în locul imaginilor cu boabe prăjite și cești aburinde, abțibildurile colorate care îi acopereau laturile afișau promisiuni scrise cu litere mari și prietenoase – „Sănătatea ta, la un click distanță!”, „Dacă nu știi ce ai, noi aflăm pentru tine!”. Lipseau și pictogramele familiare, cu lista de băuturi calde. Ecranul strălucitor afișa în schimb sigla casei de asigurări de sănătate, lângă care pulsa o inimă roșie, în interiorul căreia apărea, cu alb, un singur cuvânt: START. În stânga ecranului, o zonă de scanare purta simbolul unui act de identitate, iar în partea opusă, câteva perforații însumau un difuzor aproape invizibil. Dedesubt, o etichetă laminată pe care scria „Documente tipărite” marca o fantă îngustă, cu contur metalic.

Curioși, oamenii încercaseră să afle mai multe de la doctorul Stamate, care însă ridicase din umeri și le răspunsese în doi peri:

– Nu-i treaba mea. E proiect ministerial. Aveți toate informațiile în afișul de pe hol.

Afișul era lung și plin de cuvinte care păreau scrise într-o limbă străină: „algoritm de evaluare simptomatică” nu spunea mare lucru, la fel cum „optimizarea proceselor operaționale” părea ceva ce s-ar putea întâmpla într-o fabrică de rulmenți, dar sigur nu în sala lor de așteptare. Nici denumirea de „Sistem Automatizat Național de Autodiagnosticare și Triaj Organizatoric Sanitar” nu lămurise pe nimeni, așa că fiecare a fost lăsat lăsat să se descurce singur. Unii au ales să-l ignore, în timp ce alții au prins curaj și au apăsat butonul de start. Urmarea a fost că în sala de așteptare s-a făcut auzită o voce feminină, melodioasă, care i-a invitat să-și scaneze actul de identitate. Mai departe nu a mers însă nimeni, de teamă să nu fie tras pe sfoară, așa cum îi avertizase domnișoara de la oraș, care venise într-o duminică la căminul cultural și le povestise despre tot felul de păcăleli pe telefon și internet.

Indispusă de tonul necondiționat amabil al rivalei digitale, asistenta nu păruse nici ea dornică să dea explicații așa că, după câteva zile, oamenii au renunțat să mai întrebe. Aparatul a rămas stingher, lângă șirul de scaune din plastic crăpat și pereții de pe care vopseaua se cojea în fâșii subțiri. Pentru majoritatea nu mai era decât o piesă de decor, iar pentru tanti Lenuța, o bătaie de cap în plus. „De parcă n-aveam destulă treabă și așa!”, bombănea ea de câte ori îl ștergea de praf.

Acum stătea nemișcată și cu mâna la gură, în timp ce în minte i se derula imaginea unei crăpături răsucite pe tot ecranul. În loc de asta, din interiorul mașinăriei răzbătu un bâzâit, iar butonul de START se lumină brusc. Vocea suavă se făcu din nou auzită, doar că nu invită pe nimeni să-și scaneze actul de identitate ci, spre surprinderea celor de față, rosti altceva: „Acces administrativ detectat. Verificare în curs…”. Urmă un clinchet scurt, după care fanta metalică expulză o hârtie lucioasă, pe care scria, cu litere mari: „FELICITĂRI! AȚI CÂȘTIGAT UN CONSULT PRIORITAR.”

În sala de așteptare se lăsă liniștea și ochii tuturor se îndreptară spre aparat. Primul care rupse tăcerea fu nea Matei:

– Să-mi fie cu iertare, zise el, scărpinându-se în creștet, da’ una ca asta parcă nu s-a mai întâmplat. Eu așa zic.

Din spatele unei sacoșe mari, albastre, tanti Maria șopti cu jumătate de gură:

– Ați văzut? Dihania n-a murit. Stă și ne pândește…

Domnul Doru, de la Primărie, o privi mustrător peste ramele ochelarilor. Se ținuse până atunci deoparte, așezat pe scaunul de lângă perete, cu pălăria pusă strategic pe locul de alături, ca să nu-i tulbure careva liniștea. Acum renunță la aerul preocupat și punându-și telefonul în buzunar, rosti cu vocea exersată în ședințele de consiliu:

– O simplă defecțiune, sunt sigur. Totuși, și tonul i se înăspri în timp ce cu privirea o țintui acuzator pe tanti Lenuța, automatul ăsta n-a fost pus aici să împartă foloase necuvenite după capul lui. Ce, suntem la tombolă? Dacă începem cu favoritisme și „consulturi prioritare” date la întâmplare, unde ajungem? O să chem pe cineva să rezolve problema.

Își duse mâna la buzunar, după telefon, când în pragul ușii de la intrare se profilă silueta masivă, îmbrăcată în uniformă gri, a paznicului. Stătea drept, cu mâinile la spate și chipul umbrit de cozorocul șepcii, în timp ce privirea îi aluneca lent prin încăpere. Păstrase, de pe vremea când lucra în poliție, obiceiul să nu se grăbească. „Mai întâi observi, pe urmă înțelegi”, obișnuia să spună. Uneori, partea cu înțelesul nu-i ieșea, dar compensa printr-o logică simplă și o intuiție care rar dădea greș. Lumea se învățase cu el și îl respecta, mai ales acum, când părul îi albise, iar încetineala cu care cântărea lucrurile devenise o marcă personală.

Făcu încă un pas și se opri. Rosti apoi scurt, cu aerul cuiva care a așteptat îndelung să se confirme ceva știut numai de el:

– Așadar, s-a activat.

Nefiindu-le clar dacă este o întrebare sau nu, ceilalți preferară să tacă. Singur, domnul Doru vru să zică ceva, dar privirea paznicului îl făcu să se răzgândească.

– A fost atins? continuă acesta.

– Cu coada, răspunse tanti Lenuța, în șoaptă și cu ochii în jos.

Paznicul se apropie prudent de aparat și se aplecă ușor, privind concentrat ecranul.

– E ud.

Se aplecă apoi și mai mult.

– Clor.

Întinse după aceea un deget, pe deasupra suprafaței lucioase:

– Peliculă subțire de apă, depusă neuniform.

Se îndreptă apoi de spate și dădu din cap, cu gravitatea unui diagnostic grav.

– Confirm impactul. Umed, în partea de sus.

Domnul Doru deschise iar gura, dar paznicul îl opri din nou, ridicând același deget.

– Deci, să recapitulăm, rosti el cu voce tare. Dumneata, tanti Lenuța, ai venit cu mopul, da? Ai efectuat o manevră de curățenie, nimic ieșit din comun. La un moment dat, ai atins partea superioară a acestui aparat…

– Zău că n-am vrut, nea’ Grigore! zise tanti Lenuța repede, ca și cum ar fi încercat să oprească dezastrul înainte să prindă contur. Eu doar făceam curat, iar aista era ud de la mâinile mele, explică ea în timp ce ridica mopul de pe jos. Da’ nu așa, să zici că șiroia.

Paznicul continuă ca și când nu ar fi auzit-o:

– … după care, în urma acțiunii dumitale…

– Fără premeditare, sări iar tanti Lenuța, strângând mopul la piept, ca pe o pavăză. Doar m-am întors puțin și s-a dus coada-ntr-acolo.

– … a apărut această hârtie.

Paznicul apucă cu două degete foaia imprimată și o ridică în dreptul feței. O mirosi discret, apoi o privi în lumină.

– Tipărită cu jet, probabil laser, calitate medie, dar clar proveniență instituțională.

Scoase din buzunar un pix și o agendă veche, pătată de cafea. O răsfoi pagină cu pagină până găsi una liberă și începu să noteze apăsat, scrijelind cuvintele în timp ce le rostea rar, cu voce tare: „Ora 18:42. Activare la impact minor. Martori multipli. Context: curățenia de seară”.

Se întoarse apoi spre domnul Doru și îl privi cu reproș:

– Așadar, domnu’ consilier, în loc să apelăm la centru sau mai sus, eu zic să începem cu ce avem aici. Verificările interne, știți și dumneavoastră, intră în atribuțiile de pază. Asta, dacă mai ținem la procedură.

Se răsuci înapoi spre automat, cu hotărârea întipărită pe chip:

– Cu permisiunea dumneavoastră, continui investigația. Se impune o verificare de fond, pentru registrul de incidente.

Abia termină de vorbit, că din capătul celălalt al sălii de așteptare se auzi cum cineva își drege glasul. Capetele tuturor se întoarseră într-acolo și îl văzură pe Ionel, care se ridicase din colțul unde stătuse până atunci și se apropia alene, cu o țigară neaprinsă în colțul gurii. Cămașa colorată, descheiată până aproape de brâu, lăsa la vedere pieptul păros, împodobit cu un lanț gros de aur. Ajuns lângă ei, scoase țigara din gură și și-o vârî după ureche.

– Înainte să începeți, aș putea să vă zic io cum stă treaba. Nu de alta, da’ în douăj’ de ani, pe la mine-n prin bar au trecut toate modelele de păcănele de pe piață. Dacă e cineva care pricepe cum gândește chestiile astea cu lumini și bipuri, io-s acela.

Fără să se ridice, nea Matei se aplecă ușor în față, spre Ionel:

– Domnu’ Ionel, cu respect, nu crezi că-i mai bine să-l lăsăm pe nea Grigore? A lucrat cu organul, știe cum merge treaba. Eu așa zic.

Ionel făcu o grimasă, apoi ridică din umeri:

– Cum vreți, da’ io spun că știu ce vorbesc. Ăsta nu e un divais oarecare. Are chestii complicate, cu niveluri d-alea, înalte rău.

– Chiar așa, se agăță de idee domnul Doru. Doar suntem la dispensar, nu la postul comunal. Iar aparatul ăsta, cum zice și dumnealui, e operat de softuri, sublinie el cuvântul. N-are a face cu mirosuri și bănuieli. Avem nevoie de un expert, nu de anchete. Izolăm zona și chemăm pe cineva de la județ, încheie el, mulțumit să-și recapete autoritatea.

Paznicul iși scoase șapca, o netezi cu dosul palmei și și-o puse la loc pe cap. Zise apoi, fără să ridice vocea:

– Știu bine unde suntem, domnu’ Doru. Și știu ce spune și procedura: incident pe tură, se notează. Martori, declarații, context, se notează. Totul se notează. Dacă vrem însă să ne facem că nu vedem, e altă poveste.

Domnul Doru inspiră adânc și trase cu două degete de gulerul cămășii care începuse să îl strângă. Ionel interveni din nou, împăciuitor:

– Hai, bre, să nu ne aprindem! Că, între noi fie vorba, are dreptate dânsu’, zise arătând cu bărbia spre domnul Doru. Dacă e groasă treaba, am și io niște cunoștințe. Dau un telefon și se rezolvă. Da’ vezi, specialistu’ nu vine de pomană. Până una-alta însă, pot să arunc și io un ochi. Așa, de prietenie, fără obligații. Poate mă ține minte domnu’ consilier și, cine știe, mă prinde și pe mine într-o schemă. Dăm din județ pentru județ, cum s-ar zice.

Zâmbi și îi făcu cu ochiul domnului Doru, apoi își trecu degetul peste nas, fugar, ca o părere.

Neimpresionat, paznicul îl măsură cu o privire grea:

– Ionele, eu am fost opt ani la post și știu pentru ce-s importante indiciile. Știu și de ce nu-ți plac, că dacă nu aveai avocatu’ ăla de la București, nu te scăpa nici dracu’ de pârnaie, așa că lasă schemele.

Ionel clipi de parcă nu ar fi înțeles și se grăbi să adauge:

– Nu, stai un pic, bre, nea Grigore, că nu zic rău. Adică, nu spun, că și dumneata ai ochiu’ format. Doar că aici e multe calcule și algoridmi d-ăia grei, cum vezi prin filme. Tre’ pricepere, nu doar nas și bănuieli.

Se lăsă o tăcere apăsătoare, pe care tot nea Matei o rupse cu voce domoală:

– Să-mi fie cu iertare că mă bag, da’, nu mai bine faceți o comisie? Intră toată lumea în vorbă, votați și nu rămâne niciunul cu supărare pe suflet. Eu așa zic, încheie el.

– Nea Matei, ia lăsă dumneata vorba și vino să te vadă domnu’ doctor, se auzi vocea asistentei, din pragul cabinetului. La revedere, Florico, vezi să-i dai siropu’ cum te-am învățat, se adresă ea apoi femeii tinere care tocmai ieșea, cu o fetiță blondă în brațe.

Cei trei se dădură la o parte, să le facă loc și după ce ușa cabinetului se închise, se strânseră din nou în fața aparatului.

– Deci? întrebă Ionel, privindu-l pe domnul Doru.

– Facem comisie, hotărî acesta.

– Strașnică idee, domnu’ consilier, îl felicită Ionel. Se vede că vă pricepeți la treburi d’astea, de conducere.

– Ne trebuie însă și o femeie, continuă domnul Doru prefăcându-se că nu l-a auzit.

Câteva clipe Ionel păru nedumerit. Se apropie apoi de urechea lui, și-i șopti:

– Stai liniștit, domnu’ consilier, că-ți găsește băiatu’ una faină, numa’ să nu uiți ce treabă bună fac pentru obște.

Domnul Doru se încruntă:

– E vorba despre egalitatea de șanse, domnilor! Directivă europeană, așa cum e normal într-o societate modernă, în care valorile democrației se respectă nu doar pe hârtie, ci și în fapte!

Făcu apoi o pauză și continuă, cu vocea o idee mai tare:

– Așadar, dacă vrem să fim în pas cu timpurile, comisia trebuie să fie mixtă. Bărbați și femei. Experiență și sensibilitate. Asta e cheia unei administrații sănătoase.

Ionel îl privi cu atenție, să fie sigur că nu glumește. Când se convinse că vorbește serios, viră și el spre același ton:

– Apăi, dacă-i musai, domnu’ consilier, atunci n-avem ce mai discuta. Ne supunem cu respect și din convingere, să nu zică lumea c-am stat contra progresului.

– Și cine să fie femeia asta, domnu’ Doru? le întrerupse paznicul avântul electoral.

În afară de ei trei, în sala de așteptare nu mai erau decât tanti Lenuța, în a cărei privire umbrită de vină se amesteca acum și o undă de teamă – nu doar că stricase aparatul, dar urma să fie judecată de-o comisie – și tanti Maria care, din clipa în care „dihania” prinsese viață, își afundase nasul în cartea de rugăciuni și mormăia cu o sârguință de călugăr în postul mare. Se priviră unul pe altul încurcați, neștiind cum să continue. În cele din urmă, salvarea veni de la Ionel, care se izbi cu palma peste frunte și rosti îngrijorat:

– Domnu’ consilier, să vă spun ceva, că mă gândii: patru în comisie nu-i bine.

Domnul Doru își frecă bărbia cu degetul mare si îl privi lung, apoi se strădui să-l felicite:

– Ei, uite-așa se blochează administrația locală: de la balotaj! Bine c-ai zis.

Apoi, adăugă cu autoritate:

– Rămânem trei. Număr impar, echilibru, eficiență. Că pâna la urmă, nu facem birocrație, facem dreptate!

Pentru prima dată părură să fie toți trei de aceeași părere, ceea ce îi descumpăni puțin. Ionel își vârî degetul mic în ureche și începu să se scarpine, cu ochii la domnul Doru, al cărui chip încruntat trăda un proces intens de deliberare. Paznicul își scoase din nou agenda și se apucă să o răsfoiască, înmuindu-și din când în când, degetul arătător în gură, ca să-i dezlipească paginile. La un moment dat găsi ceea ce căuta și satisfăcut, își drese vocea scurt și îi informă:

– Trebuie să facem o reconstituire. Așa zice procedura, la orice incident cu aparat. Să vedem exact ce și cum s-a petrecut.

– Reconstituire, repetă domnul Doru rar, ca și cum ar fi testat cuvântul, să vadă cum sună. Hm. Da, logic… Avem nevoie de fapte clare, nu presupuneri.

– Da, completă paznicul. Și proceduri.

Ionel prinse ocazia din zbor.

– Corect. Da’, dacă-mi dați voie, io zic c-ar trebui să ne gândim și la tanti Lenuța. Uite-o cum stă colo, biata, s-a albit la față. Dacă o punem s-o ia de la capăt, poate ne trezim cu alt necaz.

Se întoarseră cu toții spre tanti Lenuța, care se așezase pe marginea unui scaun și stătea cu ochii în podea, ca și cum spera să devină una cu linoleumul.

Ionel continuă, cu o gravitate jucată:

– Așa că, dacă-mi dați voie, io mă bag. Ca bărbat, pot duce. Nu zic că-i ușor, da’ nici să lăsam lucrurile baltă, ca muierile la ceas de cumpănă. Așa, rezolvăm treaba repede, ca între oameni.

Domnul Doru tăcu, părând că se gândește. Paznicul se scărpină la ceafă, cu o privire care trăda o urmă de bănuială.

– Nu că n-ar fi o idee… da’ știi tu ce-a făcut tanti Lenuța, pas cu pas?

– Păi tocmai! răspunse Ionel, de parcă ar fi așteptat întrebarea. Pot să repet fiecare mișcare. Când e vorba de aparate, am ochi de vultur și memorie de elefant, dacă-mi dați voie să zic așa.

Se uită din nou spre domnul Doru, așteptând un gest de încuviințare. Cum acesta continua să tacă, Ionel își suflecă mânecile și cu un zâmbet larg se întoarse către tanti Lenuța:

– Doamna Lenuța, dacă nu vă supărați, împrumutați-mi mopul. Pentru știință și progres.

Femeia se uită pe rând la fiecare, apoi i-l întinse temătoare, nesigură dacă trebuie să fie sau nu recunoscătoare.

Ionel îl înșfăcă și începu să se învârtă prin sală, ținându-l ca pe un steag de paradă. Când ajunse în fața aparatului, se aplecă teatral, făcu un gest larg, apoi, cu ochii sclipindu-i, întinse coada mopului și apăsă exact unde spusese tanti Lenuța că se produsese impactul. Butonul alb se aprinse iar, dar în locul unui nou bilet cu consult prioritar, vocea melodioasă îl invită să-și scaneze actul de identitate. Hotărât să nu se dea bătut, se întoarse spre ceilalți, cu un zâmbet meșteșugit:

– Acuma, drept e că la tanti Lenuța parcă n-a fost chiar așa, da’ dacă tot a mers treaba până aici, zic să nu ne oprim. Câteodată apar chestii unde nu te-aștepți.

Continuă apoi încet, mai mult pentru el:

– Că n-o fi vrut să-mi dea prioritate, da’ cine știe, poate îmi băgă un remeneu d-ăla, complet, din cap până-n tălpi. Să aflu tot, și ce-am avut, și ce m-așteaptă.

Fără să mai aștepte răspunsul celorlalți, își scoase buletinul și-l flutură în dreptul câmpului de scanare. Se auzi un zumzet slab, ca al unui frigider obosit în plină vară. Ionel rămase nemișcat, cu mopul rezemat de coapsă, asemenea unui stindard abandonat și privirea fixată pe fanta metalică. Paznicul așteptă câteva clipe, apoi își scoase agenda și notă conștiincios:

– Ora 19:03. Interacțiune voluntară. Scanare validă. Niciun rezultat vizibil.

Chiar în acel moment, ecranul pâlpâi și pe fundalul lui apăru un mesaj: „Alegeți simptomele din listă. ” Ionel își frecă fruntea:

– Deci e pe alese. Păi, dacă tot e să jucăm până la capăt, uite-așa: durere de spate, fiindcă toată ziua alerg pentru afacere. Puls accelerat, pentru că lucrurile nu merg mereu ca unse și, de ce nu, stare de neliniște, că de când cu controalele astea nici nu mai poate omu’ să doarmă liniștit.

Urmă o altă pauză, mai lungă, apoi un clic metalic, care îi făcu pe toți să tresară. Literele de pe ecran fură înlocuite de un cerc rotitor și vocea feminină se auzi din nou:

– Simptome procesate. Diagnostic probabil: optimism speculativ cu accente de oportunism cronic. Recomandare: evaluare pentru disfuncții legate de atașament excesiv față de avantaje materiale și controlul narativelor locale. Nivel de prioritate: scăzut.

Imediat după aceea, o foaie de hârtie se strecură prin fantă și rămase atârnată pe jumătate în aer. Ionel o smulse și citi cu voce tare:

– Bilet de trimitere: specialitatea “Reabilitare și recuperare”.

Încercă un zâmbet, dar gura nu-l ajută. Se întoarse spre ceilalți și mormăi:

– Să fim serioși, trebuie că e defect. Vreun virus, ceva.

Paznicul îi luă hârtia din mână, se uită peste ea și rosti încet:

– Da’ ce te-a nimerit, măi Ionele, că tot la reabilitare voia să te trimită și judecătoru’ acu’ câțiva ani.

Ionel își încrucișă brațele la piept și se îmbufnă:

– Io zic că nu-i mare scofală. Ce să crezi dintr-o hârtie scoasă de-o cutie? Poate-i vreun text tras la indigo, făcut pe undeva prin China, că ăia bagă de toate în aparate.

Domnul Doru luă, la rândul lui, hârtia din mâna paznicului și după ce se uită la ea, dădu din cap, grav:

– Ce să zic, uneori, tehnologia spune lucruri pe care nu vrem să le auzim.

Ionel pufni și își recuperă foaia:

– Io nu-s de acord. Să mai încerce careva! găsi el soluția, cu ochii la paznic. Hai, nea Grigore, că oi avea și dumneata necazuri de-ale vârstei.

Paznicul își scărpină tâmpla stângă cu pixul și nu-i răspunse.

Ionel cumpăni dacă să mai insiste sau nu și se întoarse apoi spre domnul Doru, care făcu fără să vrea un pas înapoi.

– Eu, adică, nu că n-aș fi dispus, dar poate nu e oportun, încercă el să-și formuleze rezervele. Dacă aparatul mă declară prioritar și ajung să se facă interpretări? Știți cum e, orice gest poate fi răstălmăcit. N-aș vrea să pară că profit de poziția mea.

Ionel nu se lăsă:

– Ei, domnu’ consilier, tocmai dumneata? Ești om greu, cu treburi importante de rezolvat, nu-i normal să pierzi vremea la coadă. Io zic că ești cel mai potrivit.

Domnul Doru cumpăni rapid în minte, apoi își netezi cravata și vorbi suficient de tare cât să-l audă toată lumea:

– Vreau să fie clar: ce se întâmplă aici, rămâne aici. E o anchetă internă, da? N-aș vrea să aud după aia că s-au tras concluzii pripite prin sat sau pe rețele.

Se întoarse apoi spre paznic.

– Domnu’ Grigore, te rog să consemnezi: în calitate de coordonator al comisiei, am ales să particip activ la această etapă, pentru a demonstra că interesul colectiv primează, iar funcția publică înseamnă implicare, nu doar reprezentare.

Își scoase legitimația de consilier dintr-un portofel lucios și o trecu prin fața senzorului. Aparatul bâzâi, apoi afișă același mesaj ca și mai devreme: „Alegeți simptomele din listă.”

– Să vedem, gândi domnul Doru cu voce tare, așa cum făcuse și Ionel. Oboseală, pentru că muncesc mult. Tensiune, că sunt între oameni și probleme. Și insomnii, din prea mult simț al răspunderii.

Urmă clicul metalic și vocea feminină se făcu din nou auzită:

– Simptome procesate. Diagnostic probabil: tendință spre control excesiv și autosuficiență strategică recurentă. Risc de autoiluzionare în raport cu propria importanță și pierderea contactului cu nevoile reale ale comunității. Recomandare: evaluare psihologică pentru oboseală decizională și hiperidentificare cu rolul administrativ. Nivel de prioritate: minim.

O nouă foaie de hârtie se ivi pe jumătate în fanta aparatului. Domnul Doru o trase afară și în timp ce citea, fruntea i se încreți treptat.

– Interesant, zise, răsucind ușor colțul foii între degete. Apoi își drese glasul și adăugă, cu o urmă de gravitate oficială:

– Domnilor, se pare că avem o eroare de procesare. Dumnealui are dreptate: aparatul interpretează greșit datele.

Ridică foaia puțin mai sus, ca ceilalți să nu o poată vedea, o împături atent și o strecură în buzunarul interior al sacoului. Se întoarse apoi spre paznic:

– Te rog să menționezi în raport că, urmare a defecțiunilor constatate, se impune revizia tehnică.

Paznicul încruntă ușor sprâncenele și ezită:

– Cu tot respectul, domnu’ consilier, dar eu zic să nu ne grăbim. Că poate aparatul n-a greșit. Nu suntem noi specialiști să ne pronunțăm.

Domnul Doru făcu un pas spre el, cu un zâmbet subțire ca o lamă de cuțit.

– Domnu’ Grigore, să fim serioși. Am spus de la început că e nevoie să vină cineva de la centru, să supravegheze procedura. Mata însă te-ai opus.

Se opri o clipă, apoi reluă în șoaptă, dar apăsat:

– Eroarea e evidentă, chiar și pentru un necunoscător. Dacă nu crezi, foarte bine. E rândul dumitale. Să vedem ce spune.

Și pentru că paznicul nu schiță niciun gest, adăugă pe un ton lejer, aparent informativ:

– Până la urmă și postul de paznic, știi bine, e în schema Primăriei, iar implicarea activă în proiectele comunitare contează.

Paznicul îl privi în tăcere, apoi trase aer în piept și închise agenda. Domnul Doru avea dreptate. Pe vremea fostei conduceri oprise o lucrare „fără acte” și supărase un funcționar influent. Ca urmare, doi ani fusese detașat paznic la grădiniță și nu voia să repete experiența. Cu ochii la aparat, își scoase legitimația de serviciu din coperta de plastic uzată care-i atârna la brâu și o apropie de scaner. Aparatul scoase iar același zgomot vag, de ventilator uzat. După câteva secunde, vocea feminină se auzi din nou:

– Identificare validă. Simptome lipsă. Procesare pe bază de istoric și context actual. Diagnostic probabil: hipervigilență reziduală cu tendințe de supracompensare. Nivel crescut de conformism procedural. Recomandare: redistribuire către un post cu interacțiune redusă și decizii minime. Prioritate: moderată.

Aparatul expulză o nouă foaie albă, pe care scria cu litere drepte: „Consult recomandat: Psihologie ocupațională”. Paznicul o luă cu două degete, ca și cum ar fi scos-o din foc. O citi, clipi de câteva ori și întrebă șoptit:

– Parcă nu-i chiar de bine, nu?

Domnul Doru își înclină capul. Paznicul mototoli hârtia și îi dădu drumul în coșul de gunoi. Deschise apoi din nou agenda și se uită spre el.

– Notează, te rog, își reluă acesta tonul emfatic. În urma anchetei efectuate de către comisie, s-a constatat că aparatul – aici se opri și citi seria și numărul înscrise mic, într-un colț – amplasat în sala de așteptare a dispensarului, furnizează rezultate neconvingătoare și nu poate fi considerat fiabil. Prin urmare, s-a decis retragerea lui din uz până la dispoziții viitoare. De acord? se adresă el celor doi, care încuviințară din cap.

Paznicul bătu cu pixul în agendă și privi întrebător spre domnul Doru:

– Și ce facem cu biletul lui tanti Lenuța?

Domnul Doru se uită la foaia uitată pe marginea unui scaun.

– Îi zicem viciu de procedură și-l anulăm.

– Corect, aprobă Ionel. Altfel se creează precedent!

– Aici aveți dreptate, confirmă și paznicul, aplecându-se și luând hârtia. Procedura e procedură.

Un zgomot neașteptat îi făcu să tresară. Tanti Lenuța se ridicase brusc, cu  obrajii roșii și ochii umezi. Își recuperase mopul de la Ionel și-l ținea în mână ca pe un sceptru, iar glasul, deși tremurat, îi era ferm:

– Adică cum să-l anulați?

Ridică bărbia și își roti privirea spre fiecare dintre ei, pe rând, ca și cum i-ar fi cântărit în tăcere.

– Domnu’ Doru, eu n-am câștigat nimic în viața mea. Nici loz, nici premii, nici vreo reducere la detergent. Întotdeauna am așteptat, m-am înscris, am stat la rând! Și nici favoruri n-am cerut, nici la primărie, nici la dispensar, niciunde. N-am bătut cu pumnu’ în masă, n-am stat la taifas cu șefii, n-am pus pile. Nici măcar la pomeni nu m-am înghesuit.

Făcu apoi un pas în față. Privirea îi devenise ascuțită.

– Și acu’, când îmi iese și mie ceva, hopa, pac, că-i vreo șmecherie? Nu, domnu’ Doru, azi o venit, în sfârșit, și rându’ meu.

Cu o mișcare bruscă, smulse hârtia din mâna paznicului, după care o ridică sus, ca pe un steag improvizat:

– Uitați! Zice clar: consult prioritar. Da? Și chiar dacă nu vă convine, să știți că mai e ceva aici, cu litere mici: „Trimitere emisă pentru investigații detaliate la Centrul Regional de Diagnostic”. Acolo mă duc!

Tanti Maria, ridică brusc capul și făcu ochii mari:

– Fă Lenuțo, nu te duce. O să-ți bage ăia cipuri, ceva…

Dar tanti Lenuța nu mai ascultă. Înfipse mopul în găleată, împroșcând în jur lichidul cu miros înțepător. O apucă apoi de mâner și cu biletul în cealaltă mână, porni hotărâtă spre ușă, lăsând în urmă dâre umede, miros de clor și o liniște ușor jenată.

Câteva clipe, nimeni nu se mișcă. Picăturile de apă licăreau pe podea și se auzea doar bâzâitul slab al neonului. Cei trei evitară să se privească. Domnul Doru făcu un pas spre scaunul din colț, dădu să se așeze, apoi se răzgândi. Își duse mâna la buzunarul interior al sacoului, îl pipăi ușor și cu un scurt salut din cap, plecă fără să mai adauge niciun cuvânt. Rămas în picioare, Ionel se uită încă o dată pe foaia lui, o îndoi încet și privi spre aparat, apoi spre ușă. În cele din urmă se hotărî și ieși după domnul Doru. Paznicul mai zăbovi o clipă, își aranjă șapca și o luă și el într-acolo. Ajuns în prag, ezită și se întoarse. Ridică din coșul de gunoi hârtia mototolită, o netezi și o puse cu grijă între paginile agendei, după care plecă și el.

În sala de așteptare rămase doar tanti Maria, dar nu pentru mult timp pentru că ușa cabinetului se deschise și dinăuntru apăru nea Matei.

– Tu, Mărie… da’ unde s-or dus toți? întrebă el, rotindu-și privirea prin încăpere.

– Ia lasă-i pe ceilalți, nea Matei și hai să te ajut să cobori scările, veni din urma lui asistenta.

– Să-mi fie cu iertare, protestă el zâmbind pe sub mustață, da’ parcă-i cazarmă, nu dispensar. Eu așa zic.

Tăcut, se ivi în prag și doctorul Stamate. Avea umerii aduși și un aer obosit. O salută pe tanti Maria și făcu doi pași prin sală, încercând să se dezmorțească. Privirea îi căzu pe aparat. Se opri și o umbră păru să-i întunece chipul. Ezită o clipă, apoi se apropie și apăsă câteva butoane. Se auzi un sunet ciudat, ca un oftat electronic. Chiar atunci, din cabinet, răsună soneria telefonului. Doctorul Stamate se întoarse grăbit, intră și trase ușa după el.

Rămasă din nou singură, tanti Maria stătu un timp așa, cu ochii la fanta metalică. Când nu mai putu răbda, se ridică și se apropie cu băgare de seamă de foaia de hârtie atârnată acolo. Se aplecă să citească ce scrie, dar nu reuși să vadă decât primele cuvinte: „Certificat de deces: dr. Stamate Nicolae”. Speriată, scăpă sacoșa albastră din mână, își scuipă în sân și o rupse la fugă spre ieșire, aproape împiedicându-se de preșul de la ușă.