Traversăm Operei pe diagonală. Nu am mai hoinărit de mult doar noi două. O țin de mână, ca atunci când era mititică, dar se simte altfel acum. Nu o țin doar eu pe ea, mă ține și ea pe mine. Povestim despre vinilurile pe care le-a cumpărat duminica trecută din piața Flavia. E super tare că încă avem o colecție serioasă de viniluri de la tatăl meu, mare fan de jazz. Am cumpărat și noi un pick-up nou, dar al ei e mult mai profi. Și-a luat și un aparat foto cu film din Flavia. Mai există din alea în epoca pozelor generate de AI, o întreb. Sunt iar la modă, au suflet, au căldură, îmi explică. AI e fake. Nu contest, mi-e dor și mie de vremurile cu poze adevărate, de mersul la developat și emoțiile până vedeam ce a ieșit. Hai cu mine să îmi iau film, zice. Vreau să testez aparatul. Merg. Eu nu mai am aparat cu film, oare ce oi fi făcut cu el. Mai am însă câteva albume foto. Îi povestesc de primul meu aparat de fotografiat, o marcă rusească, un model mai simpluț, cu care mă descurcam binișor la cei 8-9 ani ai mei. Am încă fotografiile făcute cu el. Uau, să mi le arăți. Ne luăm câte o înghe de pe strada Alba Iulia, musai fistic, și o luăm spre Unirii. Locul ei preferat – în dreptul străzii unde era cândva Papi – e ocupat și asta o enervează. Stăm puțin mai încolo și povestim de toate. Mai mult ea, îmi place să o ascult. Pe terase lumea se uită la Insula Iubirii și mi se pare nasol și hilar în același timp. Vreau să fac o poză cu asta și ea mă trage de acolo, că e cringe, ce naiba. Bine, dar hai măcar un selfie, în care să se vadă în fundal ăia. Nu se prinde nimeni ce facem. Of, bine, hai. Face zâmbetul ăla de semilună pe care îl fac toate fetele din Gen Z și pe care nu îl înțeleg. De ce zâmbești așa, că nu e fața ta. Ce vrei să spui. Nu știu, lasă.
Ajung acasă și mă duc direct la sertarul cu albumele foto. Le iau cronologic, dar sar peste cele ale părinților sau bunicilor. Nu asta caut, deși încă nu știu ce caut. Le găsesc pe cele făcute de mine cu aparatul rusesc. Străbunica încovoiată în capul scărilor. Mama privind în zare, bunica trecând grăbită prin spatele ei cu o oală de ciorbă. Sar din an în an prin paginile albumului. Mă opresc prin ’96, tot în Unirii, o fotografie nocturnă. Grupul de adolescenți are ochi de pisică de la bliț. Îmi amintesc că veniseră gemenele din Germania și am ieșit cu ele și Crina la plimbare prin centru. Eram probabil în vacanța de dinainte de a unșpea. În fotografie apare și un puști pirpiriu, de care îmi amintesc doar vag. Sharky. Nu știam prea multe despre el, apărea și dispărea. Îmbrăcat mereu la fel, cu niște blugi largi, stil baggie pants și o bluză de trening verde, pe cap mereu aceeși șapcă. Ne povestea ba că a fugit de la casa de copii, ba că are părinți undeva departe, dar ia bătaie și nu vrea să se întoarcă. Se lipea de câte o gașcă și de regulă era acceptat ca un marginal suportabil, ca ciorile din parcul de lângă catedrală. Nimeni nu le vrea, dar ne-am obișnuit că vin în fiecare seară acolo. Părea de vârsta noastră, deși era cam pitic. Uneori părea mai bătrân, scofâlcit și grav ca un moș, alteori doar un copil nărod. Sharky, de unde o fi venit porecla? Oare de la nasul coroiat? În mod sigur nu de la personalitate. Era la fel de spălăcită ca părul lui tuns foarte scurt. Iarna dispărea de tot, nu știa nimeni nimic de el până când se încălzea iar vremea primăvara următoare. Băieții care vorbeau cu el mai des ziceau că stă cu aurolacii prin canale. Hai, mă, că nu te cred. Nu arată ca ăia și nici nu pute ca ei. Bă, nu știu, poate fabulează iar.
Peste vară îl mai cazau băieții din gașcă, cei care locuiau fără părinți. Unii erau crescuți de bunici, alții stăteau mai mult singuri. Nu am știut niciodată unde erau părinții lor, dar nu insistam cu întrebările. Deși nouă pe vremea aia ni se părea genial să stai singur, se vedea pe chipul lor că nu le convine să discute despre asa. Măcar aveau unde locui și primeau bani de la părinții plecați. Nimănui nu-i păsa dacă se descurcau la școală. Sharky era pe scara supraviețuirii urbane doar cu o treaptă mai sus decât aurolacii și nici aia nu era foarte sigur. Cel mai des i se făcea milă de el lui Bogdan, care locuia cu bunică-sa chiar în Victoriei. Probabil pentru că înțelegea cel mai bine dintre noi ce înseamnă să fii al nimănui. Atârnam după ore la Omi. Pipam două-trei-cinci țigări înainte să ne cărăm acasă. Sharky nu avea ore. Nici țigări. Unteduci? Acas’, mi-e foame. Mi-a făcut bună-mea macaroane. Pot să vin și eu? Hai, mă, hai. Da’ supă a făcut bună-ta? Ieri, da’ nu știu dacă mai e. Și se duceau agale spre catedrală. Unul lung, unul scurt, amândoi la fel de sfrijiți.
La ăștia ai nimănui se țineau cele mai meseriașe chefuri. Nu era nimeni să se plângă de grohăielile de la casetofon. Nici să ne interzică să fumăm în casă. Cele mai faine erau alea la care jucam mimă până dimineața în bucătărie. Sau atunci când am jucat țară-țară-vrem ostași în Parcul Bucovina la trei noaptea. Sigur am trezit vecinii, dar nu a venit nimeni să comenteze. Apoi ne-am dus la Marius, stătea chiar lângă parc. Marius era un tip cu care se împrietenea ușor oricine, dar mai ales fetele, avea o empatie și o blândețe pe care nu o bănuiai din prima. Părea ca oricare dintre băieți – tricou negru cu Burzum sau My dying bride, bocanci, blugi rupți. Te așteptai să fie tembel și s-o facă pe durul, ca restul. Dar după ce toți ceilalți băieți se făcuseră de mult mangă și nu mai aveai ce vorbi cu ei, l-am găsit pe Marius trist în bucătărie. Mormane de sticle goale și farfurii murdare peste tot. Ne apucăm să facem curățenie. Ești ok, îl întrebăm. Mă gândesc că plecați dimineața acasă și iar rămân singur. Taică-meu e mai mult la sat, îmi lasă bani și nu îl văd cu lunile. Și-atunci ne povestește despre mama lui care i-a părăsit de câțiva ani, a plecat în America cu altul. A lăsat în urmă doar pantofii roșii cu toc, o eșarfă de satin și niște bigudiuri. Le mai avea încă, ascunse în dulapul lui, taică-su s-ar fi enervat dacă ar fi știut. Maică-sa îl mai suna din când în când, îi trimitea pachete de ziua lui și de Crăciun. O dată i-a luat bilete de avion, că voia să îl vadă. S-au întâlnit în aeroport, i-a luat o cola și un burger și apoi l-a urcat în următorul avion înapoi. Futu-i, ce porcărie, am zis noi, l-am îmbrățișat și Marius a plâns. Ce este greșit la mine? Nu este nimic greșit la tine, ești un tip fain.
Dimineața, când au pornit tramvaiele, am plecat acasă. Stăteam fără să vorbim, cu capetele sprijinite de ferestrele murdare și priveam în gol. După o noapte ca aia, lumina se simțea ca o palmă peste față.
L-am revăzut pe Marius rareori după petrecerea de la el acasă. Gașca veche se risipise demult, dar Marius a reapărut în gașca nouă, la Pod 16, cu o gagică frumoasă foc. S-au căsătorit, cică. Wow, Marius, la asta nu mă așteptam! Nu par genul, sau de ce? Chiar așa, de ce nu. Adevărul e că nu te cunosc deloc. Cine ești tu, Marius? Râde. Hai să o cunoști pe Laura! Nu prea clickuim, tipa e din alt film. E ciudată, dar nu în felul ăla fain. Nu contează, Marius să fie fericit. Și sper să fie. Poate oamenii care nu au avut o familie ca lumea se grăbesc să o facă pe a lor, i-am șoptit lui Costin. Și am luat o sticlă de vin să cinstim tinerii însurăței.
A revenit abia după câteva luni, agitat. Ce-i cu tine Marius? Unde e Laura? Nu a avut chef să iasă cu ăștia. Interesant. De ce? S-a plictisit. Vrea să ne facem de cap în trei și trebuie să îi caut unul să îi placă. Am încercat să par cât mai nesurprinsă de confesiunea lui, nu vreau să simtă ciudat și nici să observe că eu mă simt ciudat că mi-a zis. Și tu ești ok cu asta, Marius? Păi da, vreau să fie ea fericită și zice că doar așa funcționează pentru ea. Nu prea știu ce să-i zic, așa că mai bine schimb subiectul. Tu ce zici de faza cu Laura, mă întreabă după o vreme, în mijlocul unei alte conversații. Nu știu, sper să fiți ok, dar nu cred că sunteți, îi zic. Și mă întristez. Cred că și el, deși forțează glume toată seara. Aș vrea să îi zic s-o lase dracu de fraieră, că nu îl iubește și merită una care să îl iubească. Dar ce știu eu, de fapt. Am cam obosit să zâmbesc de complezență, așa că mă scuz și mă ridic să plec. Ai grijă de tine, îi mai zic, și îi dau o ultimă îmbrățișare.
Ai grjă de tine. Ce prostie, îi zic lui Costin, traversând zona pietonală. Ne pasă când spunem asta? Ai tu grijă de tine, te predau ție, că eu n-am chef să am grija ta. Dar nu vreau să-ți zic pe față că nu-mi pasă. Așa că îți doresc să fii eficient în grija ta pentru tine și să nu mă mai deranjezi cu problemele tale. Ești îngrijorată pentru Marius? E varză cu tipa aia. Asta e, nu e grija ta, fix cum ai zis.
Marius a dispărut apoi din nou, am auzit doar după o vreme că a divorțat. Nimeni nu mai știa nimic despre el. S-a risipit și gașca mai nouă decât aia foarte veche și am devenit adulți din ce în ce mai ocupați cu probleme foarte-foarte serioase. Joburi, familie și tot ce vine cu asta. Ne intersectăm întâmplător cu prietenii de demult la coadă la Lidl sau la vreun concert. Mă, ce mai face X? Habar n-am, nu prea m-am mai văzut cu nimeni. Pe prietenele din oraș le văd la fel de rar ca pe cele plecate peste mări și țări. Mai vorbim, ne dăm întâlniri fără dată precisă. Dar niciodată nu vine timpul potrivit să ne vedem. Am sunat-o pe Crina. Mai știi când ne promiteam că nu o să ajungem ca ai noștri? Ce sec ni se părea? This is that! Și am râs. Râzi tu râzi, dar nu-i râsul tău. Și am mai râs puțin. Mai știi carnețelul tău cu bancuri? Îl mai ai? Nu, cred că l-a aruncat maică-mea de mult.
De ziua mea am vrut să dansez până în zori, ca și cum anii nu contează. Am rezervat la Cuib, era party cu muzică retro. Și noi ne simțeam destul de retro. Unii invitați au adormit acasă așteptând să se facă ora ieșirii. Am și dansat, dar mai mult am stat pe canapea și ne-am povestit viețile. Câțiva au trecut prin boli care le-au schimbat perspectiva asupra vieții. Sau ce o mai fi rămas din ea. Alții și-au pierdut părinții și doliul se vede încă în privirea lor. Toți încercăm să navigăm drept în vremuri tulburi, dar nu pare niciodată să ne iasă. Malul ăla cu nisip alb și cocktailuri cu umbreluță fuge de noi, ca o pisică sperioasă. Casă în suburbii? Ține o vreme, apoi, hop, malul e undeva departe iar.
Grig a rămas la fel de agitat și energic cum îl știu. Ce-i drept, are o gagică cu vreo douăzeci de ani mai tânără decât el, îl ține în priză. Îmi povestește despre gașca nouă, acum deja veche, dar nu cea mai veche. Oameni aparent serioși, dar ajunge să te uiți mai atent la ei, ca să-ți dai seama că totul e prefăcătorie. Îl mai știi pe Marius? Da, normal. Acum e Mariana Cum adică, are o tipă nouă, Mariana? Nu, efectiv e Mariana. Cel puțin uneori. Îmi ia ceva timp să procesez informația, cumva nu se leagă realitățile, caut fire de înnodat, dar ghemul meu e prea scurt. Grig îmi povestește ce a aflat, cum Marius=Mariana are acum o viață dublă și în aspectul lui de femeie adoră satinul. Adoooră, știi ce zic? Încerc să înțeleg ce zici. Marius, rockerul, tipul din gașcă. Și Mariana, o doamnă cu preferințe specifice pentru haine fine de satin, ciorapi de mătase și pantofi stiletto. Încerc să mi-o imaginez pe Mariana la mall, cerând la probă rochia turcoaz de satin în mărimea L și vânzătoarea privind-o pieziș. Nu cred că mai avem mărimea dumneavoastră. Marius pe stradă, ferindu-se să fie recunoscut de vechi cunoștințe. Mariana la o cafea cu prietenele. Marius la medic, rușinat.
M-am rupt din reverie și l-am luat pe Grig pe ringul de dans, ca pe vremuri, și ne-am zbânțuit, de parcă timpul nu conta. Uite, încă pot să dansez până la 5 dimineața, chiar dacă acum undeva în fundal rulează permanent un sistem de alarmă. Dacă se trezește ăl mic și e panicat fără noi? Costin, ca de obicei, nu are chef de dans, preferă să stea de vorbă. Știu că nu vrea să fie aici, o face doar pentru mine. Vom regreta probabil noaptea pierdută, când copilul va sări la ora opt în patul nostru și ne va cere să ne jucăm cu el. Vom supraviețui cu cafea și aspirină.
E ziua mea și mor de somn. Trebuie să pregătesc o masă festivă pentru familia extinsă. Mă mișc robotic, noroc că am exersat asta atât de mult, încât îmi iese și cu ochii închiși. Toc ceapă ca să pot plânge fără să fiu deranjată. Îmi amintesc de Marius, în bucătăria aia mică și murdară. Ce-i greșit cu mine? Doar sunt o femeie împlinită, am tot ce își poate dori un om. Când apar invitații, totul este perfect, așa cum trebuie să fie. Mă bucur de cadourile primite, tortul e minunat. Lumânările sunt prea multe, dar tatăl meu spune că vârsta e un privilegiu. Are dreptate. După prânz îi arăt fiicei mele primele fotografii făcute de mine, despre care îi povestisem. Îmi ia câteva, îi plac mult, au patină. I le arăt apoi și pe cele din adolescență. Se oprește la cea cu Sharky. Îl știu pe tipul ăsta, apare des prin Aether, e un fel de hobo, uneori îl lasă ăia să doarmă acolo. Arată aproape identic, doar mai bătrân. Și se îmbracă cam la fel, doar bluza aia e acum albastră. Incredibil, zic. Cum îl cheamă? Are o poreclă ciudată, stai să îmi amintesc. Shark sau ceva de gen. Sharky, zic. Da, exact! De unde știi? Zâmbesc. Și timpul se învârte în cerc, exact ca și rechinii.