VLOG#173 înapoi ACASĂ (fragment)

Singurul drum asfaltat a rămas cel pe care te-a adus autobuzul, rata, cum îi spuneai și ți-ai amintit asta doar cînd te-a întrebat la bold (asta ți-a venit de la sine) dacă a ajuns rata de șapte. A ajuns, ai zis, și eu am ajuns cu ea, ha-ha. Rata venea acum de două ori pe zi, nu o dată la două, trei zile, cum îți amintești că era cînd te jucai cu puța în ță­rînă. Ai aflat asta tot la bold, deși n-ai întrebat, dar fata durdulie de la tejghea avea chef de vorbă. Ți-ai dat brusc seama că ea nici nu se născuse pe cînd tu ai plecat de tot din sat. Nu avea mai mult de șaptesprezece ani, hai optsprezece. Ți-a dat pachetul de Marlboro roșu și o brichetă simplă – dar numai după ce a încercat-o, știa ea de ce – și a turuit întruna. Nici n-ai ascultat ce zicea, erai de prea puțin timp coborît pe pămînt natal și încă nu reușeai să te aduni. N-ai fost pe fază nici să filmezi primele impresii.

Dar ai reținut că, dacă voiai să iei satul la pas, va trebui să ai grijă, că drumurile erau toate de pămînt, iar pămîntul era din cel cleios, de argilă, roșiatic, și nici măcar piatră nu mai împrăștiase nimeni de ani de zile, aveai să te umpli de noroi pe teniși, n-ai vrea mai bine să cumperi o pereche de cizme de gumă? Aveau de toate mărimile și nu erau scumpe. La ei în sat ploua de două săptămîni în fiecare zi, uneori noaptea, alteori și ziua, încît se și săturaseră de primăvară, deși știau toți că asta făcea bine pămîntului, vara, cînd avea să vină, urma să fie secetoasă, așa era de… Ba da, ai oprit-o cam nepoliticos, vreau o pereche de cizme de gumă. Și o umbrelă, dacă aveți. Aveau, sigur că aveau, deși nu era cine știe ce de capul ei, îți recomanda mai bine o pelerină de ploaie, prote­ja mai bie și domnul va avea mîinile libere să se țină de ceva în caz că aluneca, ha-ha. Era glu­meață fata.

Ai luat cizme, umbrelă și pelerină. Ai băgat în rucsac pache­tul de Marlboro și bricheta, lîngă aparatele tale, lîngă punga închisă ermetic ca să nu iasă mirosul de slănină și ceapă, lîngă sticla de apă (avea să-ți ajungă una? da, te gîndeai că o vei umple la izvor dacă o goleai pînă acolo, și chiar dacă nu, pentru că apa de izvor e mai curată decît orice Perrier) și ai ieșit din bold (magazin universal sătesc din zona Bihorului, ți-ai spus în gînd pentru fixarea noțiunii) chinuit de sentimentul că ai uitat ceva.

Nu ploua cînd ai venit și nu ploua nici cînd ai ieșit din maga­zin pregătit să întîmpini un adevărat diluviu. Asta era foarte bine, pentru că aveai de gînd să tragi cîteva cadre. Îți făcuseși o regie în cap, aveai în vedere un posibil montaj, întotdeauna ai, oi fi tu autodidact în meseria asta, dar chiar și autodidacți pot aspira la profesiona­lism – ba e chiar datoria lor, ar fi spus Coziana, poate a și spus-o, cuvintele îți sună în urechi rostite de vocea ei copilăroasă. Da, poate a și spus-o, Coziana avea de cele mai mule ori dreptate și spu­nea adevăruri pe care tu doar le intuiai, fără a fi în stare să le articulezi inteligibil. Datoria orică­rui autodidact este să ajungă pro­fesionist. Simplu și de la sine înțeles după ce era gata spus.

Dar planurile se mai schimbă, scenariile trebuie adaptate din mers, fiindcă niciodată realitatea nu se așterne perfect peste ceea ce se așteaptă de la ea.

Așa că nu vei începe cu un cadru larg al străzii principale, de la vreun metru și ceva înălțime, puțin mai sus de buricul tău. Pentru a sugera unui ochi exersat perspecti­va copilului. În schimb, ți se pare mai interesant să tragi primul cadru cu un gros-plan pe afișele de pe ușa magazinului sătesc. Contras­tul acela ți se pare sugestiv și ar putea fi un leit-motiv al întregului vlog pe care ai venit să-l faci. Pe sticla ușii, după gratiile în romb, erau lipite abțibilduri Pay Point, Western Union și cel cu carduri bancare, Visa și Mastercard, care anunță că înăuntru se acceptă și plățile electronice. Alături, lipită cu scoci, o jumătate de pagină de caiet A5 cu pătrățele pe care o mînă stîngace scrisese: „Primim și tichete de masă.” Despărțit de o linie ondulată, mai jos, era alt mesaj: „Nu mai dăm pe caiet.” Era vorba probabil de caietul din care fusese smulsă pagina aceea.

În cadrul tău static mai intrau și afișul cu orarul autobuzului (ultimul pleca înapoi spre oraș la ora opt seara și cu acela te gîndeai să te întorci și tu), o reclamă îngălbe­nită la pernițele cu ciocolată Viva, alta la sucurile carbogazoase de la European Drinks și, fără nicio noimă, dar esențial pentru construcția vizua­lă aleasă de tine, un poster cu Roxette. Nu te-a entuziasmat nicio­dată muzica lor, dar la vremea lor – și a ta! – ai avut o slăbiciune pen­tru Marie Fredriksson și ai plîns sincer și neconsolat în urmă cu trei ani, cînd ai citit despre moartea ei.

Mai erau multe alte lucruri lipite pe ușa boldului, în colțul drept de sus se intuia un adevărat palim­psest, dar ție nu-ți trebuia altceva.

Ai așezat rucsacul pe masa de tablă din fața magazinului, sub o umbrelă numai franjuri pe care se mai putea citi marca de bere a fabricii care pusese monopol pe toată zona aceea. N-ai fost niciodată în stare s-o bei, nici atunci cînd bani de una mai de soi nu aveai. Ai scos aparatul de filmat din husa lui antișoc, ai scos parasolarul potrivit obiectivului pe care îl aveai deja montat (unul cu unghi larg, nu aveai nevoie de altceva, rareori le schimbai pentru filmat) și micro­fonul lavalieră. Le-ai montat, dar lavalierei nu i-ai dat drumul. Pentru început îți trebuiau cadre mute, aveai să suprapui tu la montaj o coloană sonoră, ceva eteric, cu siguranță nu Roxette (deși ți-ai fi permis copyright-ul pe un mi­nut, două dintr-o piesă mai puțin cunoscută a lor, poate o parte instrumentală). Nu pentru că aveai tu ceva cu Roxette, ci pentru că ar fi fost o alegere prea evidentă, frizînd kitschul. Oricine s-ar fi gîndit să pună Roxette pe fundalul acelui cadru, iar cînd oricine ar face într-un fel un anumit lucru, ce rost are s-o faci și tu?

Și întrebarea asta tot cu vo­cea copilărească a Cozianei.

Ai pus în rucsac, în locul rămas gol, cumpărăturile, mai puțin cizmele, desigur, pe care le-ai încăl­țat, prevăzător, îndesînd în ele cracii pantalonilor tăi cargo kaki. Te-ai simțit dintr-odată mai voinic, mai pregătit pentru excursia plănuită în ziua aceea de primă­vară ca la carte. Ai lipit tenișii față pe față și i-ai strecurat în rucsac ca pe o franzelă de pîine.

Întotdeauna călătorești fără multe bagaje. Așa ai libertate de mișcare. În afară de acel rucsac fantastic de încăpător (chit că uneori avea tendința de a se îngreuna excesiv), mai ai un troler pe care îl poți lua cu tine în orice avion, fără a fi venit să-l înregistrezi ca bagaj de cală. Atît.

Libertatea înseamnă și eficiență. Iar eficiența vine de multe ori dintr-o bună organizare. Ergo, disciplina favorizează libertatea. Paradoxal, dragul meu Watson, dar vei ajunge să-mi dai dreptate.

Nu mă cheamă Watson.

Nici pe mine Sherlock.

Rîsul ei discret, cu bărbia în piept, uitîndu-se la tine pe sub sprîncene.

I-ai dat dreptate de la început.

Atunci, hai să fii eficient ca să fii liber ca să fii, în definitiv, fericit.

Ai filmat cadrul cu ușa magazinului, l-ai mai filmat o dată și încă o dată, pentru că ți s-a părut că lumina și-a schimbat palpabil calitatea.

Apoi ai tras și un cadru cu șoseaua principală, ținînd aparatul mai sus de buric. Să fie.

Drumul spre pădure și spre Castelul lui Boghiș ducea prin fața casei bunicilor tăi. Nu aveai de gînd să te oprești acolo. Și nici nu ai făcut-o. Ai pornit doar GoPro-ul pe care îl porți tot tim­pul montat cu o curelușă pe urmă, discret, la breteaua rucsacului. Ai încercat să nu calci prea apăsat, ca să obții o imagine mai puțin tremurată, și ai trecut mai departe. Înapoi la hotel, cu toate fișierele descărcate, vei avea timp să oprești imaginea și să faci zoom pe poarta de lemn negru, muiat de cînd lumea în ulei ars, acum aproape complet prăbușită, la casa de humă, incredibil de mică față de cum ți-o amintești (și cum ai vrea să-ți rămînă mereu în amintire, motiv pentru care vei și șterge, pînă la urmă, bucata aceea de filmare, fără s-o fi văzut vine), profilată vag printre nucii monumentali din curte. Dar atunci, mergînd spre pădure, nici n-ai întors capul.

Dar ai întors capul și te-ai oprit pe puntiță, deasupra rîului devenit acum, în ciuda tuturor ploilor, un biet pîrîu. Cu siguranță apa, găsind că-i e mai ușor să curgă pe altundeva, își săpase o albie nouă.

Nu, mulțumesc, Cozi, nu-i veni să spui nimic, nu de fiecare dată cînd lumea, în cazul ăsta natura, îți lasă loc de interpretare filosofică. Să rămînă doar atît: rîul pe care îl știam aici și-a mutat cursul. Se mai întîmplă. Mulțumesc mult!

Totuși, un suspin nu ți-ai putut înăbuși înainte să treci pe celălalt mal. Aburii respirației au rămas o clipă în urma ta, suspendați la mijlocul puntiței.

Cîți păstrăvi ai prins cu mîna goală de sub pietrele de acolo!

Iarba era udă bine. Pămîntul de sub ea se afunda sub cizme­le pe care dăduseși cît pe șireturile de la teniși. Dar verdele acela crud te-a bucurat, era verdele renașterii, iar în pădure ai văzut ieșind printre frunzele jilave căzute toamna trecută ghiocei și albăstrele și o mulțime de ciuperci. Nu le știai recunoaște, maestru fusese bunicul tău, numai el avea curaj să iasă la cules și pe el îl chemau vecinii să le sorteze recolta. Asta nu-i bună, mă Vasile, tu n-o vezi cît îi de colorată? Acuma poți să arunci toată coșara. Ba da, o arunci acuma, sub ochii mei, că nu vreau să vă am pe toți pe conștiință A încercat să te înveți și pe tine, dar nu s-a prins nimic. N-ai avut destul curaj. N-ai curaj, băiete, așa ți-a spus, de parcă el pe curaj de baza, care era un fel de noroc chior, iar nu pe știință. Lasă, fie așa, n-ai avut destul curaj. Nici acum nu te simțeai nu știu cît de curajos. Oricum, nu curajul te făcuse să urci dimineață în autobuz și să vii acolo. Fusese, dacă tot ai ajuns cu gîndul aici, un fel de curiozitate profesională. Călătorii pe orizontală ai tot făcut, toate au fost pe orizontală, la figurat, și acum ai simțit nevoia, ai considerat că ar fi timpul să faci una și pe verticală. De sus în jos. Măcar pînă ceva mai sus de buric, să zicem.

Înfrunzeau și copacii. Fagi, aproape toți. Înalți și drepți. Cu cîte un alun ici-colo. Plus tufe de mure, încîlcite și spinoase, și diverse lăstărișuri.

Te-au învelit toate cu prezența lor, cu mirosul lor, cu mișcarea lor uniformă, disciplinată, perfectă, ai putea spune.

Te-ai oprit de cîteva ori ca să filmezi cu Canonul. Panoramări, prim-planuri, tranziții… Unii ar spune că ai luat imagini de stoc. Bune oricînd, oricui. De acord, dar ție îți trebuiau pentru a ilustra povestea pe care urma s-o pui pe voice-over. Încă lucrai la ea, o începuseși de mai mult timp fără să te gîndești că asta ar fi cea mai bună întrebuințare a ei. Povestea acelor locuri, povestea ta din primii zece ani de viață. O autobiografie, sau începutul uneia.

Cînd ai ajuns pe creastă și de acolo ai văzut acoperișul Castelului lui Boghiș, ai ponit lavaliera.

— Ceea ce vedeți acolo, dragilor, ai spus, ținînd obiectivul îndreptat către castel, a fost locul nostru de joacă preferat. Era părăsit încă de atunci, deși acum mă aștept să fie într-o stare vecină cu ruina. Acolo eram departe de lume, dragilor. Acolo ne-am făcut noi lumea noastră. Haideți să ne apropiem încet.

Ai oprit Canonul și ai mutat lavaliera la telefon. Aveai să lipești tu în Final Cut streamul audio și să-l suprapui imaginilor surprin­se acum cu GoPro-ul.

— Drumul din sat nu e foarte lung, cum puteți vedea, îl parcurgi într-un sfert de oră într-un ritm normal de om mare, dar noi eram copii și niciodată n-am mers la Castel altfel decît alergînd.

Trebuia să cobori într-un fel de vale, de fapt o adîncitură ceva mai mare, pentru ca apoi să urci pe coama opusă celei pe care te-ai oprit ca să înregistrezi și audio cîteva impresii. În vale nu curgea nici o apă, nu cursese de cînd te știai tu, deși probabil că odată o făcuse, altfel cine să fi săpat acel făgaș?

— Boghiu de la care vine nu­mele castelului se zice că a fost un grof din zonă. Bănuiesc că numele i-a fost românizat la un moment dat. Oricum, o să vedeți că nici nu-i vorba de cine știe ce castel. Adică, o fi fost la vremea lui, iar nouă, copii care creșteam în case de chirpici, de humă, cu siguranță ni se părea ceva măreț. Dar nu e așa. Nu l-am mai văzut de nouășpe ani, dar m-am documentat între timp, am găsit poze de epocă și m-am minunat. Vă las aici cîteva.

Și ai tăcut, și ai continuat coborîrea, filmînd mai departe cu camera mică de pe umăr. Pe ecran, în tot acest timp, membrii comunității tale, a voastre (canalul se  apropia cu pași repezi de borna de 100k) aveau să vadă pozele despre care le-ai vorbit înainte. Nu erau protejate de copy­right, te-ai asigurat, erai pățit, algoritmii de pe YouTube te-ar fi descoperit cum o mai făcuseră și mai mult ai fi avut de pierdut.

Castelul se vedea clar că era, de fapt, o cabană cu elevație din piatră de rîu, ca la munte, înaltă cît să asigure jumătate din suprafața încăperilor de la parter, și un etaj construit în întregime din lemn tare, rezistent, ars la suprafață ca să fie ferit de cari. Ochiul era atras însă de pazia dantelată, înconjurînd ca o fustă migălos lu­crată acoperișul țuguiat, placat cu șindrilă.

În acele imagini sepia, castelul se afla într-o poieniță și cel mai pro­babil se ajungea la el pe un drum bătătorit prin pădure. Nici poienița, nici drumul nu mai existau cînd tu și prietenii tăi (Ghiță, Sabin, Violeta) foloseați castelul ca loc de joacă.

Ce n-ai reușit să afli in investi­gația ta online e de ce a fost lăsat de izbeliște. De ce n-a mai interesat pe nimeni soarta lui? De ce a părut că este lăsat pradă uitării intenționat?

Sigur, povești ați țesut voi destule. Oho!

Ai continuat printre copaci, picioarele asudate murîndu-se deja în cizmele de gumă, și ai ajuns la castel gîfîind de la urcare.

Ai ridicat Canonul și ai tras mai multe cadre, din unghiuri diferite. Ai făcut și poze. Lumina di­mineții era fantastică acolo. Chihlim­barie, mieroasă, aproape că o simțeai pe limbă.

Alte imagini de stoc. După ce intrai în circuit făceai bani frumoși și numai din asta. Iar tu ai ochi buni, știi să surprinzi peisaje frumoase oriunde. În plus, te ajută și tehnica. Știi foarte bine și să editezi, ți-ai creat cîteva filtre și profile de Photoshop care fac minuni.

Castelul lui Boghiu în acea lumină dulce, cocoțat pe stînca lui acoperită de mușchi verzi, va ajunge cu siguranță wallpaper-ul cuiva, de nu chiar pe o copertă de carte.

E o imagine care spune o poveste.

— Aici ar trebui să fie scările, ai spus în lavalieră și ai dat deoparte cu mîna, înțepîndu-te, crengile de mur care năpădiseră într-adevăr primele trepte. Ați văzut? Aici sînt, n-am uitat. Scări de piatră, asta n-au unde să plece. Haideți să urcăm.

Și ai urcat scările spre intrarea în castel călcînd cu precauție. La cît de tare se sălbăticie pădurea în partea aceea, nu te-ar fi mirat să ai parte de o întîlnire inopinată cu un șarpe. Te-ai temut mereu de ei, în copi­lărie erau cei mai deși vizitatori ai coșmarurilor tale.

Dar nu ai avut nici o surpriză ne­plăcută și ai ajuns la ușă fără ca frica ta să se simtă pe filmare. Nu ai tresărit nici o clipă, n-ai prege­tat atunci cînd poate ai fi vrut s-o faci. Ai fost mîndru de tine.

Și Coziana ar fi fost.

Ușa era încuiată. Nu doar atît, dar în fața ei fusese montată o altă ușă, din grații, și aceea avea un lanț gros pe ea închis cu un la­căt pe care în nici un caz nu ai fi avut cum să-l spargi.

— No, fiți atenți! ți-a scăpat și ai auzit foarte clar accentul din glasul tău. Așa ceva… Ușa asta n-a fost încuiată niciodată cînd ne jucam noi pe aici. Intram și ieșeam cum ne tăia capul. Cine să fi făcut asta?

Erai hotărît să afli la întoar­cere la hotel. Sau poate a doua zi, totuși. Mai aveai cîteva cunoștințe în presa din oraș. Voiai să-i suni, ei cu siguranță știau ceva.

Cine să fi pus mîna pe Castelul lui Boghiu? Să-l fi revendicat cineva, s-o fi găsit un moștenitor, mai știi!

— Să vă arăt pe geam, măcar, ai spun foarte dezamăgit.

Geamul din dreapta ușii avea și el gratii montate destul de recent (cu siguranță mai recent de 17 ani), dar nu mai era nici un ciob de sticlă în cercevele.

Ai întins mîna cu Canonul prin spărtură și ai așteptat puțin ca să se focalizeze imaginea, să se adapteze mecanismul la noile condiții de lumină.

— Asta era camera principală, ai spus. Salonul. Nu știu dacă se vede, dar pereții erau vopsiți, pictați cu scene din pădure. Cu animale de pe aici. Căprioare și cerbi, cele mai multe, că nu prea avem noi nu știu ce animale mai speciale. Mistreți, cîrtițe, poate cîte un iepure rătăcit de la cîmpie. Da’ erau foarte faine picturile alea. Ne uitam la ele și ne tot minu­nam.

Te-ai aplecat să vezi și tu pe deasupra aparatului. Picturile se mai intuiau, dar trebuia să știi ce fusese acolo ca să înțelegi ceva. Umezeala și vînturile care intraseră în castel cine știe de cîți ani reu­șiseră să șteargă aproape complet culorile.

— A, ce păcat! ai zis. Abia se mai vede ceva. Nu știu dacă nu mai am undeva, pe vreun hard vechi, filmări de atunci. Într-un an am venit la bunici cu o cameră video VHS, de aia mare, dacă o mai știți, de se punea pe umăr, mare și grea, și am filmat în castel. Aveam imaginile convertite în AVI pe un hard. Dacă le găsesc, o să le vedeți chiar acum.

Și le-ai găsit, ai dat de ele peste două săptămîni în beciul blo­cului în care încă locuiau ai tăi.

Ai găsit în boxa aceea mai multe cutii cu lucruri minunate, inclusiv toată colecția ta de diafilme cu desene animate, un clasor cu timbre, cu colițe la care țineai atunci ca la ochii din cap, un altul cu colecția de surprize Turbo, nu reușiseși s-o ai toată, îți mai lipsea cu Lamborghini, deși nu mai puteai spune ce model anume… Acolo erau mai multe CD-uri, între ele și cel care conținea filmările de la Castelul lui Boghiu, acelea în care apăreai împreună cu Violeta, cu Ghiță, cu Sabin, toți patru avînd în jur de cincisprezece ani, nu cu mult înainte ca drumurile voastre să se despartă – pentru unii chiar definitiv, cum se întîmplă uneori. Pe CD scria cu markerul permanent „LA CASTEL” și te-a enervat puțin că filmarea nu era, de fapt, pe un hand extern (deși probabil că o mutaseși și pe unul din acela, sigur memoria nu te putea înșela atît de tare). Tu nu mai aveai drive pentru CD-uri la nici un laptop. Dar ți-ai comandat unul de pe eMag, din cel cu conectare prin USB, pentru că nici un magazin din oraș nu avea așa ceva pe stoc. Ai mutat apoi totul pe Mac-ul tău, bucuros că CD-ul nu se deteriorase după atîta timp în boxa din beci. Așa că ai putut lipi la montaj, în acel moment al vlogului numărul 173, cîteva cadre cu ineren­tele zgîrieturi ale înregistrării pe bandă magnetică.