Un roman despre singurătatea la care te condamnă subtil la început, apoi evident, programatic, cu subiect și predicat, propria familie. Și despre eforturile Dorei, protagonista, de-a sparge tiparul, de-a ieși din acest cerc vicios. Da, un roman al femeilor, dar nicidecum un roman feminist, nu mi s-a părut, n-aș spune. Și tocmai pentru că nu are acele stridențe, acele tușe groase atît de la modă acum, ci, dimpotrivă, are doza potrivită, căci firească și din păcate inevitabilă, de accente ale experienței feminine tarate de-o „tradiție” a familiei disfuncționale, tocmai asta dă greutate romanului. Dincolo, desigur, de nu puținele sclipiri narative, de numeroasele pasajele sfîșietor de frumoase și-n același timp, aparent paradoxal, dureroase, de întreaga construcție desfășurată seamlessly atît pe orizontală, cît și pe verticală.