Își amintea că văzuse un documentar al lui Liiceanu despre Cioran, după 1990, un Cioran bătrân și de mult consacrat la Paris, unde filosoful din Rășinari povestea despre un sinucigaș care se blocase în momentul autospânzurării, când văzuse că era murdar pe picioare. Nu se putea sinucide cu picioarele nespălate, cum să facă așa ceva? Și atunci respectivul ratase momentul, dar Cioran nu mai spusese dacă omul se spălase pe picioare până la urmă și dacă revenise apoi la gestul fatal, sub laț. Era de acord, ce mai, nu se putea asemenea sacrilegiu, orice sinucidere are onoarea și ritualul ei, n-o poți face oricum, oricând, din orice motiv. Prin urmare, se gândea, cum ar fi putut-o face el, pictorul depresiv al culorilor celor mai închise, portretistul figurilor descompuse de angoase, neoexpresionistul egon-schielean, artistul plastic Radu Axente, dacă, de pildă, mașina nu i-ar fi pornit exact în momentele acelea? Sau dacă l-ar fi sunat în preludiul sinuciderii Daria, soția lui, în legătură cu, să zicem, faptul că nu spălase vasele, că nu întinsese rufele, că nu dăduse cu aspiratorul, că nu ștersese praful de pe mobile sau că nu cumpărase apă minerală? Sau dacă l-ar fi sunat soacră-sa, „Socrela”, ca să-i spună că Silvia, scumpa lui Silvia, era prea răsfățată, prea obraznică și prea agitată?
La astea se gândea acum, pe înserate, în timp ce gonea cu o sută douăzeci de kilometri la oră pe E 85, trecând de Bacău spre Focșani și lăsând soarele ruginiu și cuminte al apusului de vară să-i bată în geamuri. Conducea nervos, scrâșnind din dinți, frecându-și barba deasă cu unghiile, și-și spunea că, în sfârșit, azi o s-o facă, da, o s-o facă, futu-le pizdele mamelor lor de lăbari îndoielnici! Radu Axente va face ce-a zis că va face, ce mama dracului!? Va fi ultima sa operă de artă, ultimul happening depresiv, ultima instalație plastică post-post-modernă, unde mesajul va fi deopotrivă denotativ și conotativ, metaforă și realitate, contopire de eu adevărat și eu ficțional. „Voi termina tabloul acesta, în sfîrșit”, își spuse, și-și aminti, dincolo de cearta cumplită cu Daria, ce impact exploziv avusese tabloul său cu exact acest titlu, cu care fusese premiat la bienala de la Bistrița din anul acela. Reprezenta un autoportret în ulei pe pânză, format mare, cu ramă subțire și neagră de lemn, în care personajul era surprins pictând un tablou banal într-o natură bucolică, în timp ce un avion de agrement se îndrepta spre el din spate, amenințând să se prăbușească în câteva secunde într-o coloană de fum. Va accelera, poate va face și viraje bruște, necontrolate, va intra pe contrasens în plină viteză sau va zbura în albia râului undeva, în zona Adjudului, unde era podul peste Timișești. Avea timp, avea locuri, nu era problemă, numai s-o facă, în sfârșit, să depășească estetica pură, să vezi atunci ce-o să mai spună critica de artă despre divorțul dintre proiecție și materia brută, futu-o-n cur s-o fut de vrăjeală ieftină!
Își pusese telefonul pe suportul special de deasupra volanului, și astfel văzu mesajul pe whatsapp de la Daria: „Nu fă vreo prostie, Radu, întoarce-te!”. Apoi urmară alte câteva, în cascadă, cu bipurile binecunoscute: „Te rog, întoarce-te! Iartă-mă, iartă-mă!”; „Hai înapoi, îți dau divorțul, jur!”; „Vindem firma, te las să pleci și să-ți dechizi galeria! Nu vreau niciun ban de la tine, tâmpitule, n-o să-ți cer nimic!”; „Radule, fii rezonabil! Te rog, nu face vreo prostie! Gândește-te la Silvia!”; „Nu fi nebun, nu fi idiot! Un pic de maturitate, Radule! Mulți au nevoie de tine! Mai ai opere de terminat!”
Acceleră, acceleră iar, șoseaua era aproape liberă, rar depășiri, rare mașini și pe contrasens, parcă era doar șoseaua lui în seara aceea, peisajul zbura pe lângă el ca o unică bandă vizuală lichidă. Trebuia doar să aleagă locul, mașina, copacul, podul, râpa, își dorea să nu facă alte victime, să fie el singura, așa era firesc, era normal, era moral. Reduse deodată viteza și frână cu scârțâit de cauciucuri, trase pe dreapta și luă telefonul în mână. Tastă un răspuns: „Mă piș pe banii tăi, proasto, mă piș pe firmă, pe galerie, pe artă, nu astea sunt chestia! Chestia e că ai spus iarăși lucruri peste care nu pot trece! Și m-ai lovit, m-ai lovit peste față, în pula mea! Iar și iar! Cât crezi tu că un bărbat poate îndura umilința asta? Mai ales când e repetată? Cine pula mea te crezi, vreo Frida Kahlo? Vreo Jeanne Hébuterne, Gala Diaconov, cine crezi că ești? Fac ce vreau! Și mă piș pe căcatul tău de bunăvoință!” Trimise și mai tastă unul: „Târziu te-ai trezit, baby! E momentul să mai și plătești! Definitiv!” Demară apoi cu același scârțâit de roți și ajunse din nou la viteza mare de dinainte. Se concentră. Înghițea șoseaua, auzea huruitul crescând al turației motorului. Era momentul, trebuia aleasă doar clipa.
Văzu de departe câinele cenușiu și lunguieț ieșind din tufișurile din dreapta, de pe griblură, dar, după cum stătea tacticos în fund, privind cu urechile ciulite peste drum, își spuse că nu va face niciun gest. Se înșelase teribil, câinele țâșni brusc, hămăind la roțile lui, iar Radu frână cu toată puterea, mașina scoase un sunet lugubru, derapă cu scârțâit de cauciucuri, cu fum și praf în jur și se opri oblic pe margine. Nu lovise nicin obstacol care s-o avarieze, dar izbise câinele cu botul, îl prinsese dedesubt, văzuse în oglindă cum animalul se rostogolise ieșind de sub mașină prin spate și cum aterizase rotindu-se bezmetic în șanț. Opri motorul, coborî și merse mai întâi în față, să evalueze eventualele pagube. Erau câteva: spoilerul îndoit pe partea dreaptă, la fel și aripa, semnalizarea spartă, farul crăpat, numărul de înmatriculare sărit cât colo și boțit de parcă îl îndoise cineva cu ciocanul. Răsuflă ușurat, nu era nimc grav, slavă Domnului, scăpase ieftin. Se trânti în iarba măruntă a șanțului și începu să plângă în spasme, cu sughițuri, cu lacrimi mari, șiroindu-i pe față. Strânse telefonul în mână și murmură repetat „o fac, o fac, trebuie s-o fac azi, astă seară! În pizda mă-sii, acum ori niciodată! Ori o fac acum, ori rămân boul ei de serviciu forever!”. Simți ceva cald pe față, dădu cu mâna, să nu fie sânge, sângele lui, dar nu, era limba câinelui, care se apropiase și-i lingea lacrimile, scheunând. Îl strânse la piept și-l scărpină între urechi. „Băi prostule, vrei să mori? Vrei să te sinucizi? Ce pula mea e cu tine, javră proastă? Vrei să te am pe conștiință? Ce-ai sărit la mașină, ce credeai? Eu n-am omorât nicio ființă până acum, băi câine prost! Eu am pictat câini, nu i-am omorât, să știi! Am pictat grămadă de câini!” Stătură așa câteva minute, câinele nu-l mai lingea, se lungise lipit cald de el și aștepta ceva, mâncare, mângâieri sau vreo schimbare de situație. Telefonul îi sună, privi ecranul, era „Socrela”, gândul că-i va spune ceva de Silvia, care era la ea de o săptămână, îi lumină fața. Răspunse smârcâind din nas:
„Da, săru´mâna, Socrela!”
De partea cealaltă auzi cum femeia plângea, înghițindu-și cuvintele. Reuși să articuleze:
„Radule, tu unde ești, băiete? Ce s-a-ntâmplat cu voi?”
„Nu știu, ce s-a-ntâmplat? S-a-ntâmplat ceva? Nu s-a-ntâmplat nimic. Da´ de ce plângeți?”
„Radule, Daria nu-mi răpunde la telefon de peste o oră… Am sunat la vecini… A venit o Salvare acolo, la voi la bloc… E și SMURD-ul… Tu unde ești?”