
Ne-a pus profu’ de română să povestim o întâmplare petrecută în familie, cică genu’ ăsta de subiect poate să pice la examen. Deci ideea e că trebe să devin tot mai tare la compuneri, eu vreau la un liceu bun, ne-a zis profu’ că prin alte părți se fură și sunt numa’ drogați. La noi în clasă sunt mulți țigani, dar nu-s răi, ah, tot profu’ ne-a zis că nu mai avem voie să zicem țigani, că nu-i frumos. Cum adică nu-i frumos, a întrebat o colegă, și profu’ ne-a explicat că sunt categorii defavorizate din cauza etniei și că trebuie să-i integrăm. Dup-aia o altă colegă a zis în pauză că de fapt toți suntem țigani, că așa zic străinii despre noi, ai ei sunt plecați în Spania și acolo și-au găsit greu de lucru. Mie nu-mi pasă dacă X sau Y e român sau francez sau ce-o fi. La religie am învățat că Dumnezeu ne iubește pe toți așa cum suntem, deși se pare că totuși numai pe unii, preotul cu care facem religie zice că negrii și arabii o să ajungă-n iad. În plus, ne pune filme cu viața de după moarte sau chestii despre moartea clinică. Sunt ciudate rău. Bunică-mea zice că n-ar fi bine să fac cerere să mă retrag de la religie, așa cum au făcut unii colegi, dar ea e fan Arsenie. Avem pe scară un băiat din Nepal care stă în chirie și care lucrează la Glovo, mă întreb dacă o să ajungă în iad. N-o duce prea bine nici acuma, e plin de julituri, în fiecare săptămână cade de pe bicicletă sau îl șterge câte o mașină. Maică-mea mi-a zis că dacă n-o să învăț, o să ajung ca ăla, așa că, de frică, am ascultat un podcast despre livratori. E jale. Mi-a venit să plâng. Copiii cu mai mulți bani de la noi de la școală își comandă mereu mâncare prin aplicație, dar parcă mie nu-mi mai vine, deși, pe de altă parte, profa de civică a zis că așa îi ajutăm și pe ei să câștige un ban, că e un circuit, că n-avem ce face.
Maică-mea tocmai s-a întors de la psiholog. Mă uitam la un tiktok despre homeleșii din New York, de fapt nu, erau reels despre niște bogați, tot din New York, când s-a repezit la mine și mi-a smuls telefonul din mână. Ce dracu’ stai toată ziua pe telefonu’ ăla! a urlat ca apucata, Mai citește și tu ceva, mai fă-ți o temă. La ce dracu’ te holbezi acolo? I-am zis la ce mă holbam, adică i-am și arătat, Uite, niște tipi care fac munci creative pe la New York, au școli, firme, haine mișto, plătesc chirii de mii de dolari, tipu’ ăsta le cere să-l lase să facă un tur prin apartamentele lor și-i filmează. Se uită în telefon, îi văd ochii obosiți, Aham, numa prostii! zice ea, în timp ce îmi ciufulește părul, Să te mai tunzi și tu sau măcar piaptănă-te! Mă gândesc s-o întreb cum a fost la psiholog, dar mă abțin, data trecută când am întrebat-o mi-a zis că nu e treaba mea. Am dat pe Google să văd ce face mai exact un psiholog de adulți și am găsit tot felul de articole pe tema asta, dar n-am înțeles prea multe, chiar dacă Google este tatăl meu (așa scrie într-o poezie din manualul de-a VI-a, m-a și șocat, n-aveam idee până atunci că de fapt aproape tot ce știu e de pe Google), însă am priceput esențialul, că maică-mea are o problemă, d-aia se duce, să vorbească acolo despre ce are pe suflet și despre bunica și bunicu’ sau despre tata, ba chiar și despre mine. Oare ce-o fi zicând despre mine?
Deci să revin la întâmplarea petrecută în familie. Dar, înainte de asta, să mai zic că știu că maică-mea are pe cineva de vreo câteva luni, am spionat-o. Din niște tutoriale am aflat cum pot să-i controlez telefonul și i-am instalat o aplicație. Dar n-a fost nevoie s-o folosesc, că am intrat direct pe WhatsApp și am citit acolo câteva mesaje. Nu m-aș fi gândit că e gravă situația până când n-am văzut că-și fac planuri de viitor împreună. Cât am tot căutat pe Google, am văzut pe forumuri că sunt o grămadă de oameni care se spionează unii pe alții.
Profu’ zice să construim un cadru, un context, zice el, în care să plasăm întâmplarea. Cam ăsta e contextul: eu știu că maică-mea are pe cineva, taică-meu nu bănuiește, taică-meu ăla real, nu Google, maică-mea a venit de la psiholog, mi-a smuls telefonul, am încercat să vorbesc cu ea și n-am putut, m-a trimis să-mi fac temele. E 7 seara, e octombrie, dar încă nu se întunecă foarte devreme și nici nu e așa de frig. Ce să mai zic pentru context? Avem o draperie nouă, roz, luată de soră-mea de la Hornbach. Cea veche se rupsese, o jumulise pisica. Da, avem și o pisică leneșă, care se lipește mereu de mine când stau în pat, în camera mea. Vine și mă încălzește. Câteodată mă uit în ochii ei, sunt verzi și tulburi, nu exprimă mare lucru, cam ca ai profului de fizică. Tot în contextul ăsta ar intra și faptul că pe mama o cheamă Denisa și are 40 de ani, tot de pe Google am aflat că, în jurul acestei vârste, adulții trăiesc o criză. Nici asta nu știu exact ce e, am citit vreo două articole, unul pe Click pentru femei, Criza de la 40 de ani. Ce o anunță și cum se manifestă la ea și la el. Cică ar fi de la riduri și că începe numărătoarea inversă, că bărbații o iau razna și fug cu femei mai tinere. Noroc cu Google că știu absolut tot ce o să mi se întâmple și mie în viață, nu mai există secrete, pe vremea când ai mei erau tineri habar n-aveau ce-i așteaptă, mă și mir cum s-au descurcat fără internet atâtea generații.
Iar am făcut o paranteză lungă, profu’ le zice digresiuni, face și el multe la oră, mai ales când se enervează și ne ține câte o teorie, practic aia e o digresiune. Sigur trece și el printr-o criză, că doar are cam 40. În compunere, ne-a zis să ne ținem de firul narativ și să avem punct culminant, să apară ceva neprevăzut în poveste. Și să fim cât mai sinceri. Mă întreb dacă o să-i placă ce voi scrie eu. Țin mult la părerea lui, e de fapt un prof mișto, râde mereu de colegele lui de română care participă la tot felul de cursuri și webinarii, N-ai ce să înveți de acolo, sunt numa’ tâmpenii! Au fost faine lecțiile despre migrație, când ne-a pus să scriem câte o scrisoare unui copil cu părinții plecați, a zis că i-a venit să plângă când le-a citit acasă. E și el dependent de telefon, prin ore mai butonează, scrollează pe Facebook, ne mai povestește una alta, noi nu știm Facebook, soră-mea e cu Insta, dar deja și ăla e depășit. Cum ar veni, pentru mine, ăștia ca soră-mea sunt deja bătrâni. Are 22 de ani, e studentă la Drept, încă locuiește cu noi, dar vrea să se mute cu prietenul ei, la care deja stă mai tot timpul.
Revenind, ca să-mi pot scrie povestea, trebuie să decid astăzi ce fac, dacă-i spun lu’ taică-meu sau nu ce știu despre maică-mea. Taică-meu încă n-a ajuns acasă, dar pe la 8 trebuie să apară, deci nu mai am mult timp de gândire, mă mai duc la frigider, mai rup câte un strugure din ciorchine, îi zic maică-mii să-mi dea 30 de lei să ies până la marketul de vizavi să-mi iau ceva dulce. Sunt atent la ce tot ce face ea, o urmez până în holul mic, lângă dormitor, de dincolo de ușa întredeschisă intuiesc că se schimbă în hainele de casă, mă întreabă Dar de când mănânci tu dulciuri? Nu știu ce să-i răspund, am un sentiment ciudat, ca și cum aș fi stăpânul vieții ei, mă gândesc la scandalul care va urma și dacă e bine sau nu să-i zic lu’ taică-meu adevărul. Dau pe Google Ce fac dacă aflu că mama îl înșală pe tata (Google corectează cu înșeală) și găsesc acolo pe Reddit tot felul de sfaturi date altora la topicuri de felul ăsta, gen Nu-i spune, că urmează divorțul sau Spune-i, că e mai bine să știe adevărul, altfel trăiți în minciună și asta o să-ți afecteze relațiile cu femeile sau Mai bine ai o discuție sinceră și deschisă cu părintele (adică eu cu maică-mea), poate că va înțelege că nu e bine ce face etc. Mai găsesc și un număr de la Asociația Telefonul Copilului, însoțit de un mesaj care zice că cineva de la asociația asta poate fi partenerul meu de discuții sau prietenul meu și că mă va ajuta să găsesc o soluție. Citesc pe forum despre tot felul de probleme ale altora, bătăi și scandaluri în familie, la noi nu e cazul de așa ceva. Tata muncește cam mult, e adevărat, uneori ajunge foarte târziu, e obosit și cam trist. Pare indiferent, dar nu e. Nu știu cum îl vede mama, nu-i aud certându-se des și dacă o fac, se ascund la ei în cameră și dau drumul la muzică. Dacă e rock din ăla supărat, cum zice taică-meu, e clar că ceva nu e în regulă. Deci tot nu știu ce să fac, maică-mea îmi zice Ia bani de la mine din geantă și vezi să vii repede. În geantă văd un pachet de țigări, știu că ea nu fumează, dar poate că s-a apucat sau n-or fi țigările ei. Înainte să ies pe ușă, mă uit la ea ca și cum aș vedea-o pentru ultima oară, îmi dau seama că o iubesc și că n-aș putea să-i fac așa ceva, după care mă copleșește un val de furie și mă gândesc Dar ea cum poate să-mi facă așa ceva mie??? Mă mângâie pe cap și zice Hai, ce te uiți așa? N-ai plecat? și mi se pare brusc o străină, dar nu, ea e mama mea, unica mea mamă, nu, nu pot să-i fac așa ceva. Dă-o dracului de povestire, o să inventez eu ceva să-i placă profului. La dracu, dacă nu era bullshitul ăsta de compunere, nu m-aș fi gândit în veci să zic nimic. Oare?
Ies din bloc și sun la numărul ăla de pe net. Alo, mă puteți ajuta? Alo? Un robot îmi zice să apăs pe niște taste ca să mă direcționeze spre nu știu ce departament, ascult, execut, aștept. Nimic, doar o muzică plictisitoare, ca o gumă de mestecat cu gust tâmpit. Mai stau până ajung la market și-mi zic că, dacă nu răspunde nimeni, e semn că trebuie să spun totuși adevărul. Fac des asta când nu știu cum să ies dintr-o situație tricky. Pun în mintea mea o întrebare, gen Să-i spun sau să nu-i spun lui taică-meu, apoi aleg la întâmplare un cuvânt, orice, ceva scris pe un ambalaj sau pe vreo cutie și aleg Da sau Nu în funcție de câte litere are cuvântul. Uneori fac 2 din 3 pentru că nu-mi convine primul răspuns. Când îmi plăcea de Dana, am făcut la fel, am întrebat Să-i scriu, să nu-i scriu? și răspunsul a fost Nu, 2 din 3, așa au arătat primele trei cuvinte pe care mi-au căzut ochii și bine am făcut că nu i-am scris, pentru că, la câteva zile, am văzut-o cu Bogdan șușotind ceva, plus filmulețe pe TikTok și poze pe BeReal.
Nu răspunde nimeni, e tot melodia aia tâmpită. Nu mai am timp oricum, îmi iau rapid niște Skittles și o pungă de Sour Patch, traversez aiurea, nu mai ocolesc până la trecere. Pe drum îmi vine o idee, ce-ar fi să-i scriu maică-mii pe WhatsApp că știu totul, poate merge așa, ea rămâne acasă, se desparte de ăla, taică-meu nu mai află și totul e OK. Deschid telefonul, caut Mama și tastez Știu tot! Mă simt ca dracu, vinovat, dubios, ca un răufăcător. Să trimit sau nu mesajul? Închid ochii și-i deschid, primul cuvânt pe care-l văd e Carrefour… Da, Nu, Da, Nu…. Da, e impar, la dracu! Dau send și gata, închid telefonul și urc în lift. Pe la jumătatea drumului mă apelează un număr necunoscut. Mă întreb cine-o fi. Alo? Da, se prezintă o doamnă, sunt cutare de la asociația bla bla, ne-ai sunat mai devreme, ce problemă ai? Înțepenesc, de parcă n-aș fi sunat eu, mă bâlbâi… Ăăăăă, am sunat din greșeală. Femeia nu mă crede, mă întreabă cine sunt și dacă am nevoie de ajutor. E în regulă, zic, am crezut că am, dar nu am, s-a rezolvat. Sigur? întreabă ea neîncrezătoare. Sigur, sigur, încerc eu să par convingător. Mă scuzați. Dublez cu scuze treaba, la adulți merge tot timpul. Dar cine ești? insistă vocea. Îi explic că sunt în lift, că n-am semnal prea bun, că se întrerupe, mint că sunt Alex din Baia Mare, o asigur pe un ton vesel că totul e OK și închid brusc, ca și cum gata, a picat semnalul. În fața ușii arunc un ochi pe WhatsApp, bifele nu-s albastre, maică-mea n-a văzut mesajul, deci mai am timp să-l șterg și din telefonul meu, și din al ei. Și eventual să vorbim face to face.
Maică-mea e la bucătărie și văd și geaca lu’ taică-meu în cuier. Stau de vorbă, ea în picioare, el, pe un scaun, cu coatele sprijinite pe masă. Mai pierd vremea prin hol, bag niște Skittles în gură. Cum a fost la psiholog? aud de dincolo de ușa de sticlă vocea lu’ taică-meu. Ca de obicei, îi răspunde ea. M-a sfătuit să vorbesc mai deschis cu tine și cu băiatul. Da, n-ar fi rău să vorbească mai deschis cu noi, aprob în sinea mea. Poate chiar azi. Acum. O văd că se uită în jos, face asta tot mai des în ultima vreme, a devenit un obicei. Așa m-am și prins că ascunde ceva. În plus, în primăvară, și-a lăsat WhatsAppul deschis pe laptop, eu am trecut pe acolo și am văzut din întâmplare conversația cu Sorina. Așa l-a memorat pe tip. Dup-aia am instalat aplicația de spy, nu neapărat ca s-o urmăresc, ci mai mult ca să mă conving că n-am luat-o eu razna.
Găsesc telefonul, și-l cam lasă prin același loc, adică pe masa de lucru. Deblochez ecranul, parola e aceeași. Mă mir că nu și-a schimbat-o, eu fac asta săptămânal. Probabil ne crede proști. Șterg mesajul meu și intru în conversația cu Sorina și citesc Te rog mult să mă lași să-l cunosc pe Dănuț. Dănuț sunt eu, la naiba, de ce vrea Sorina să mă cunoască? Mi se face brusc rău, skittlesurile se împrăștie pe jos, mama aude mișcare și se repede, ca de obicei, la mine, în timp ce o cârpă îi zboară din mâini. Ce faci? Dă telefonu’, dă-l încoace acuma! Nu am putere să mă opun, mi se șterg brusc toate gândurile din cap, sunt ca mortu’, tata se uită speriat la mine, mă apucă de braț, mă scutură, Ce-ai, mă, ce-ai pățit? repetă el cu ochii ieșiți din orbite, iar asta mă sperie și mai tare, așa că mi se face și mai rău, mă las pe vine și nu mai zic nimic. Mă, Dănuț, mă, ce-ai? insistă el. Mama butonează telefonul, e clar că șterge mesajele de la Sorina. Ocupat cu mine, tata n-o vede, așa că profit de momentul ăsta unic și îmi înfig privirea în ochii ei. Știe că știu, știu că știe că știu. E albă la față, suvițele blonde de pe frunte i s-au umezit, stă țeapănă și se uită la mine de parcă ar fi văzut o fantomă, numai tata nu mai tace odată, Ce aveți, frate? Vorbește careva cu mine? Băi!…
Și simt că dacă deschid gura acum sau dacă o deschid vreodată, femeia din fața mea va dispărea, se va topi ca o statuie de ceară, iar eu voi uita cu timpul gustul mâncării ei, mirosul pielii de mamă, mângâierea, voi uita cum se repede la mine ca apucata când vine de la serviciu sau de la psiholog sau de la Sorina, dar vine totuși, voi uita Da’ mai lasă dracu’ telefonu ăla, pune și tu mâna pe-o carte, și nu voi mai avea nimic și o să mă mut în social media cu totul și social media va fi casa mea. Și nu vreau. Ducă-se dracu’ și profu mișto și examenul și compunerile la română cu întâmplări din familie și liceul ăla cu corpul de sticlă și Google și tot! Simt astea cât încă o privesc și ea mă privește pe mine și trec prin ea și ea trece prin mine și mă uit instinctiv spre burta ei și ea vede și se uită și ea spre burta ei, în timp ce tata nu mai înțelege nimic și se supără, și atunci mama-mi promite, fără să scoată vreun cuvânt, că, dacă tac, totul va fi ca înainte, iar eu am încredere în ea, lacrimile i se scurg pe obrajii roșii și mă simt vinovat și dubios și prost. Și îi promit și eu că tac și tac. Tac. Tac. Tac.