Încă de când am citit Copilăria lui Kaspar Hauser, cu încântarea și frustrarea celui care citește parcă frânturi din propria sa viață scrise de un altul mai bine decât ar fi putut s-o facă el însuși, mi-am spus că BAS e un scriitor ale cărui cărți trebuie să le urmăresc. După ce biografia romanțată a lui Caragiale a devenit una dintre preferatele mele din întreaga colecție, m-am bucurat când a fost anunțat Abraxas, căci voiam să-l văd desfășurându-se într-un roman stricto sensu. Am citit cartea aceea în doze mici, încât să o pot savura, tot mai încântat și mai frustrat. Aveam în față unul dintre cele mai bune romane autohtone din ultimele decenii – nu doar autohtone, să fim sinceri. Încă dinainte să apară și să-l citească cineva, Soarele negru a fost privită drept cartea anului. Poate că este. Așa cum n-ai putea rezuma Abraxas, pentru că ai sfârși povestindu-l în întregime, tot așa nu poți rezuma nici Soarele negru. Bucureștiul anilor ’70 și Sulina anilor ’90, Norwich și Douala, Thule și KGB, păpușari și psihiatri, macabru și picaresc, o istorie multigenerațională întinsă pe spații și perioade vaste, scrisă cu o formidabilă forță epică. Exact genul meu de carte. Acum mă pun din nou pe așteptat.