Skhizein
Sunt una cu epidermul meu. Fiecare celulă desprinsă devine o stea. Când mă voi descuama cu totul, în urmă va rămâne un cer sfâșiat de noapte.
Eu sunt carnea mea. Fibrele se vor scurge de-a lungul pereților arămii dinăuntrul meu. Scheletul gol va străluci, iar palatul de bronz va deveni un soare.
Sunt dincolo de corpul meu descompus. Mă las încălzit de raze de mușchi, într-o lume de carne.
Sunt una cu oasele mele. Din vârful coastelor îmi cresc smocuri de buruieni. Ascult vântul cântând printre ele ca printre brazi. Îmi recompun simfonia zdrelită.
Sunt unul cu mama mea. Când praful începe să mi se scuture dintre plete, mă ascund în cărți. Închid ochii până când plutesc între dragoste și forță. Delirez.
Dau drumul unor pagini din mine, până când îl întâlnesc pe tatăl meu. Din coșul pieptului îmi crește o țeavă de pușcă. Inima mea începe să bată cu gloanțe.
Gura țevii de pușcă întinde spini. Păsările se agață în ei și cântă printre bucăți de piele. Sunt un copac din care toamna cad aripi, iar primăvara cresc rugini.
Rădăcinile mi se întind pe ușă. Tata stă ghemuit în mijlocul luptei, lângă un ștreang. Cu ultimele unghii a scris în hol: totul se termină cu un glonte. Din corpul lui îmi cresc regina-nopții, prin gaura cheii.
În loc de clanță a rămas un trăgaci, pe care îl mângâi ca pe un animal de companie. Cel mai bun prieten al omului, la intrarea în vis. Muniția se strânge pe crengi, în roiuri de cicade.
Sunt un arbore de metal prăbușit pe o piatră. În urma mea a rămas sunetul cilindrului gol. Un porumbel a adormit într-un bocanc. Din ochiul lui va crește o balustradă de fier, pe care vor sta rândunele cu miros coclit.
Sunt un lan de ferigi care se scurg încet printre zăbrele. Din frunzele lor îmi deschid ochi ce își iau zborul. Mă uit în jos și îmi privesc măduva, eliberată de oasele sparte de la fundul prăpastiei.
O treime din pietrele mele sunt gânduri. O treime din crengile pe care le ating sunt fier. O treime din aripile mele sunt pene căzute și o treime din culori sunt alt eu. Luciditate. Scârboșenie. Borâtură vie.
Sunt o lume întreagă moartă de HIV, la periferia unui cartier care și-a dorit iubirea. Sunt femeia decongelată din frigiderul unui criminal, pastrama umană de pe mațul unui porc flămânzit, dama din butoiul cu acid și valetul prăjit sub lupă. Castelul de nou-născuți care urlă și se luptă pentru o pernă pișată, azilul de bătrâni violați sub cartoane și cărămida înfiptă în craniul unei bolnave. Sunt pământul moștenit de sub baioneta care scurmă și scurmă și scurmă în plămâni și ficat și rinichi și ciolane. Vă binecuvântez, Doamne miluiește de trei ori, Amin.
Sunt geamul spart din miezul inimii. Sunt creierul plin de cioburi și ochii fără discernământ.
–––––––––––––––-
Și la urmă te întreb cine ești.
Un arhipelag de tăcere pe o apă a crimei.
O baltă de sânge sub un picior uscat.
O flegmă de cuvinte pe malul unui lac.
O rădăcină din podeaua templului împușcat.
O statuetă care nu mai exprimă nimic.
Un cuvânt scris cu limba în nisipul deșertului.
Kitsch.