More or less despre muncă în sine sau procesul ei. Mai degrabă despre raportarea unor anumite tipologii de naratoare la paradigma muncii în sens larg: job, sarcini, activități, obligații casnice, pasiuni, munca altora care le exclude, presiuni sociale, aspirații, neîmpliniri, raporturi de putere, robotizare, stres, conflicte interioare, identificarea cu ceea ce fac zilnic.

Cine sunt aceste naratoare?

Femei din mai multe categorii sociale/clase/medii/de vârstă (majoritatea din clasa de mijloc), care-și caută o direcție prin tot felul de activități. Sau un rost. Sau o justificare. Sau o motivație.

Textele din noul volum al antologiei „Retroversiuni” (Paralela 45, 2025) sunt destul de cuminți, cu excepția celui scris de Suzana Tratnik, „Cleștele”. Surprizătoare stilistic, concentrată și dură, proza Suzanei (tradusă din limba slovenă de Paula Braga Šimenc) încheagă un fir narativ articulat, cu note de weirdness à la Ágota Kristóf, obținute aproape exclusiv din limbaj. Naratoarea e o mică sălbăticiune cu înclinații gay, crescută de o familie dezaxată, ai cărei membri (șmecherii zonei) își pierd viața pe rând. Povestirea are un aer macabru, ritmul e bun, agresiv.

Nu am cum să acopăr toate textele (sunt 23), așa că mă voi referi (în mod subiectiv, cred că e clar) doar la câteva.

Antologia în ansamblu atrage atenția prin diversitate, sunt voci feminine de diferite vârste și naționalități. În plus, volumul e voit eclectic, așa cum spun și coordonatorii în prefață (Cristina Ispas și Victor Cobuz). Prin formulele literare alese de autoare nu se caută obținerea unei unități, mai degrabă antologia se extinde spre zone diferite, ca brațele unei caracatițe, de la narativul clasic (destul de puțin reprezentat), la jurnal, proză poetică, experiment, chiar eseu, adică forme hibride. Păstrează însă un corp comun, chiar dacă mai greu detectabil uneori.

Mi-a plăcut textul Teodorei Coman, e unul confesiv despre bulimia și singurătatea cruntă a unei profesoare care face orice ca să placă și nu reușește nicicum. Se trezește mereu aruncată la marginea vieții celorlalți și intră într-o buclă care aduce a depresie. Pe fondul unui eating disorder conștientizat și al unei rutine toxice se desfășoară și o relație pe net cu un tip pentru care ea nu e niciodată o prioritate. Acumularea graduală a tristeții femeii nevăzute de nimeni, care e doar utilă sau folosită punctual, profesional sau în viața personală, îi iese foarte bine Teodorei. Fără furie, fără revoltă, fără crize, în schimb cu exces de autosabotare.

„Tutti frutti”, povestirea scrisă de Oana Cătălina Ninu, mi-a amintit de filmul „Cea mai fericită fată din lume”. Pe o linie ideologică similară, textul spune povestea unor fete minore care merg să filmeze pentru o reclamă și se aleg cu bani puțini, arsuri solare și spulberarea iluziilor.

„Organizația Personalității”, scris de Marija Stoianovič (tradus din sârbă de Marija Nenadić) e incisiv, ironic și critic. Autoarea deconstruiește niște concepte care stau la baza „funcționalității” femeii în câmpul muncii: succesul, alegerea profesiei corecte, dublate de frica de ratare, sentimentul vinovăției și al datoriei. Toate exclud bucuria, plăcerea, pasiunea pentru muncă. Dar fiindcă autoarea nu e prăpăstioasă și are și simțul umorului, trece peste și alege să scrie despre ea, deși se consideră complet neinteresantă.

Proza Ruxandrei Novac („Fobetor”) respectă mai mult tema antologiei, ba chiar o extinde spre categorii de emigranți, burnout, supraviețuire, boală. E un text poetic și straniu, atent lucrat, cu rupturi de ritm interesante și suprapuneri.

Tatiana Țîbuleac scrie despre „lecțiile de muncă” din școală, când băieții și fetele aveau sarcini diferite, respectiv băieții se distrau pe sub castani făcând glume cu bășini și blonde, în timp ce fetele, adunate într-o sală de clasă severă și întunecoasă, primeau sarcini gospodărești și erau controlate la sânge.

Există în antologie și unele texte mai convenționale sau prea „corecte”, altele alunecând spre moralism, cu personaje ușor artificiale, care acționează mecanic, după rețete narative arhicunoscute.

Salut însă cu bucurie și cu respect munca autoarelor (și scrisul e o muncă în sine) și a coordonatorilor al căror proiect mi-a plăcut de la primul volum, pentru că-l consider necesar, oferă o scenă și vizibilitate femeilor, literaturii scrise de ele și mai ales perspectivelor feminine și unei estetici specifice și asta nu poate fi decât un lucru bun, un sprijin și o mare încurajare.