
Cosmin Leucuţa e un prozator interesant, atras de bizar, oroare, absurd, monstruos, straniu, dimensiuni pe care le simte și le pune sub microscop, examinând inexplicabilul din natura umană.
În volumul „Privește ultima dată lumea asta plină de minciuni” (Humanitas, 2024), Leucuța scrie despre violență și răul din jur și din noi, care îmbracă forme neașteptate, și livrează artistic pe tonuri diferite, folosindu-se de mai multe formule/filtre (clasic, pulp, punk) și mixând narativul cu sugestia cinematografică și cu experimentul dramatic.
Dacă în câteva dintre povestiri și miniscenarii („Adela”, „De vorbă cu Petronela”, „Omul roș”), Leucuța scrie despre chestiuni importante fără prețiozitate sau efecte forțate, inserând subtil aluzii la tot felul de angoase/anxietăți contemporane, în altele recurge la contrariu, șochează deliberat, obligând practic cititorul să privească fără blur o lume populată de monștri și victime („A fost al mamei mele”, „Zdrobit: o biografie în viu grai a unei tragedii moderne”). Descrierile sunt excelente, iar personajele trăiesc first of all prin limbaj.
Leucuța are umor, dar nu este caustic, e moralist, dar nu sentențios, e reflexiv, dar nu abisal.
„Priveste ultima dată lumea asta plină de minciuni” e un volum care te poate afecta emoțional, dar, vorba Sașei Zare, altfel ce rost are să mai scrii literatură…